Cum construiești în criză? Unii așteaptă să treacă haosul pentru a se întoarce la obiectivele stabilite, alții își schimbă planurile în funcție de fluctuațiile vremurilor. Dar ultimii ani au demonstrat că tulburările nu trec, iar revenirea la normalul cunoscut nu mai e posibilă. Când incertitudinea devine stare de fapt, antreprenorii construiesc mai atent, iar comunitățile de business devin mai puternice, spune Oana Craioveanu, Co-Founder Impact Hub Bucharest.
Acum 14 ani, când a pornit Impact Hub, antreprenorii construiau singuri, fiecare cu problemele lui. Cei de azi au învățat că e ok să ceară ajutor.
"Nimeni nu ajunge singur unde crede că a ajuns singur. Am văzut zeci de povești de succes spuse la persoana întâi — „am construit", „am reușit", „am dus" — și, în spatele fiecăreia, un șir întreg de oameni care au dat câte ceva fără să ceară nimic înapoi. Lecția mea e că generozitatea asta, aparent mică, e de fapt infrastructura pe care crește tot", spune Oana.
Povestim cu Oana Craioveanu în continuare despre cum a crescut ecosistemul Impact Hub în cei 14 ani, culisele mediului de business, cum s-a schimbat perspectiva și motivația antreprenorilor din România, relația lor cu eșecul și ce ajută o comunitate să crească pe timp de criză.
Lumea din jur
Cred că ultimii ani ne-au vindecat pe toți de iluzia predictibilității. Am trecut printr-o pandemie, un război la graniță, inflație, schimbări fiscale peste noapte — și lucrul care s-a schimbat cel mai mult în felul în care privesc economia e că am încetat să mai aștept „revenirea la normal". Nu mai există un normal la care revenim; există doar capacitatea de a te adapta. Iar asta, paradoxal, e o veste bună: antreprenorii care înțeleg că incertitudinea e regula, nu excepția, construiesc altfel — mai atent, mai aproape de client, cu mai puțină aroganță.
Pentru afacerea noastră, cea mai mare schimbare de perspectivă e că am învățat, pe pielea noastră, că *it's not a race, it's a marathon*. Businessul depinde, în momentele grele, de capacitatea fizică, mentală și emoțională a oamenilor din spatele lui — și am ajuns să am grijă de energia echipei la fel de serios cum am grijă de cifre.
Cele mai importante schimbări în 14 ani de Impact Hub
Cea mai profundă schimbare e una aproape culturală: în 2012, cuvântul „antreprenor" nu era aspirațional. Pentru mulți însemna ori „patron de firmă", ori cineva care nu-și găsise locul într-o corporație. Nu exista cultură de coworking, abia se rostea „startup", iar dacă voiai bani pentru o idee aveai două opțiuni — un credit la bancă sau fonduri europene. Azi antreprenoriatul e o cale respectată, uneori chiar romanțată, și avem o generație întreagă care crede că se poate.
A doua schimbare mare, pe care am simțit-o direct în comunitate, e apariția reflexului de a nu construi singur. Au apărut acceleratoare, fonduri locale, angel investors, o diaspora care a început să se întoarcă și să pună bani și experiență înapoi în ecosistem. Și am avut și dovada că se poate la scară mare — o companie pornită din București a ajuns listată la New York. Asta a făcut ceva ce niciun program nu putea face: a arătat unei generații întregi că ambiția nu trebuie să se oprească la graniță.
Povestea Impact Hub
A început, ca multe lucruri frumoase, dintr-o conversație: [trei prieteni] în jurul unei căni de vin fiert, în ajunul sărbătorilor din 2010, cu întrebarea „cum construim împreună ceva mai mare decât noi?". În 2012 am deschis primul spațiu de coworking din România — 300 de metri pătrați pe Strada Halelor — fără să știm exact ce construim; pariam pe ideea simplă că oamenii care vor să schimbe ceva au nevoie întâi de un loc în care să se întâlnească. Restul aveam să descoperim pe parcurs.
Momentele care ne-au construit identitatea au fost, aproape toate, momente de încercare. Primul: când a trebuit să ne restrângem peste vară în jumătate din spațiu, și comunitatea a ales să rămână alături. Al doilea, în pandemie: oamenii au continuat să-și plătească abonamentele deși stăteau în lockdown și nu foloseau birourile — un gest de solidaritate pe care nu-l voi uita niciodată. Între timp am evoluat de la un spațiu la un ecosistem: fuziunea cu 3House în 2019 ne-a dus către un model cu mai multe locații, au apărut programele de accelerare, apoi Startarium — cea mai mare platformă de educație antreprenorială. Dacă ar fi să descriu Impact Hub într-un singur cuvânt, ar fi *curaj*. Curajul ne-a definit fiecare pas, de la lansare până azi, prin toate momentele de criză.
Antreprenorul român care intra în Impact Hub acum 14 ani și cel de azi
Acum 14 ani, antreprenorul care intra pe ușă era adesea un om singur cu problemele lui. Era aproape o rușine să spui „nu știu" sau „am dat-o în bară" — toată lumea voia să pară că le merge totul perfect, și fiecare credea că doar lui i se întâmplă. Venea cu multă energie și puțină metodă, învăța totul pe propria piele și rareori cerea ajutor.
Cel care intră azi e altfel. Cere mentorat fără jenă, se asociază, împarte din ce a învățat cu cineva care abia începe. E mai informat — are acces la know-how, la comunități, la exemple reale de founderi care au reușit. S-a creat un reflex de comunitate care pur și simplu nu exista înainte: lumea a înțeles că a cere sprijin nu te face mai slab, te face mai deștept și te duce mai departe. Nu că ar fi mai curajos sau mai deștept decât cel de acum 14 ani — și atunci erau oameni extraordinari — dar acum știe că are pe cine se sprijini. Și asta schimbă tot.
Ce ai învățat despre mediul de business
Cel mai important lucru pe care l-am învățat e că un ecosistem nu se construiește din programe și spații, ci din calitatea relațiilor dintre oamenii care îl fac. Încrederea o pierzi repede și o reconstruiești greu, iar fără un scop comun clar și roluri asumate, se ratează oportunități. Am învățat și că adaptabilitatea e la fel de importantă ca viziunea — poate cea mai grea lecție pentru cineva care, ca mine, ar vrea uneori ca planul să iasă exact cum l-a gândit.
Ce m-a surprins, în sensul cel mai bun, e cât de mult apar oamenii atunci când e greu. Credeam, poate naiv, că într-o criză fiecare se retrage la el. Adevărul e că oamenii care înțeleg valoarea pe care o construiești îți rămân alături — și o fac fără să le ceri. Solidaritatea asta, generozitatea unor founderi ocupați până peste cap care se opresc totuși să ajute pe cineva care abia începe, m-a surprins de fiecare dată.
Efectele crizelor din ultimii ani
Crizele au făcut ceva sănătos: au scos din modă creșterea cu orice preț. Acum câțiva ani, narațiunea dominantă era „scalează repede, ocupă piața, banii vin". Pandemia și inflația au readus în discuție lucruri nespectaculoase, dar vitale — cash flow, runway, dependența de un singur client sau canal, rezistența echipei. Am văzut founderi care au învățat să construiască afaceri mai suple, cu mai multă atenție la sustenabilitatea financiară reală, nu doar la runda următoare de finanțare.
A doua schimbare e clarificarea lui „de ce". Când totul e incert, afacerile care rezistă sunt cele care știu foarte clar ce problemă rezolvă și pentru cine. Incertitudinea te forțează să fii mai aproape de client, mai onest cu tine despre ce merge și ce nu. Și, poate cel mai important, i-a învățat pe antreprenori că flexibilitatea nu e un compromis — e o competență.
Cum s-au schimbat nevoile & prioritățile oamenilor de business
S-a mutat accentul de la spațiu la conexiune. Coworkingul azi nu mai e despre open space, ci despre oameni care caută sprijin real, idei care cresc prin colaborare, profesioniști care vor mai mult decât un birou. Când am început, oamenii veneau pentru un loc de lucru bun și internet stabil. Acum vin pentru comunitate, pentru acces la mentori, la investitori, la programe — pentru sentimentul că fac parte din ceva.
S-au schimbat și prioritățile de fond. Finanțarea rămâne o nevoie, dar nu mai e singura — antreprenorii cer know-how, acces la talent, predictibilitate. Accesul la oameni buni a devenit una dintre cele mai constante îngrijorări din barometrele de business. Și, tot mai des, apare o nevoie despre care nu se vorbea deloc acum zece ani: cea de wellbeing, de a nu te epuiza construind.
Ce devine din ce în ce mai important pentru antreprenorii români
Două lucruri, aparent diferite, dar legate. Primul: sustenabilitatea omului din spatele afacerii. Cel mai mare risc într-un business nu e cel din tabelul de riscuri — e cel invizibil, oboseala și epuizarea oamenilor. Antreprenorii încep să înțeleagă că nu poți construi ceva de durată dacă te consumi pe tine în primii doi ani.
Al doilea: sensul. Tot mai mulți founderi nu mai vor doar o afacere profitabilă, vor una care contează — care rezolvă o problemă reală și lasă ceva în urmă. Și aș adăuga aici competența de a lucra cu tehnologia, în special cu AI, care din diferențiator devine repede o condiție de bază.
Cum te adaptezi la schimbări
Am învățat să-mi protejez claritatea, nu doar timpul. În perioade de fluctuație, primul lucru care se duce e capacitatea de a gândi limpede — așa că investesc deliberat în momente de oprire și reflecție; am invatat sa meditez si practic asta constant,in echipa avem un ritual foarte fain - Easy Friday, in fiecare ultima vineri din luna petrecem timp in echipa invatand sau experimentand ceva impreuna.
Al doilea lucru e că am renunțat la iluzia controlului total. Îmi place metafora liderului-grădinar: nu tragi de plante să crească mai repede, creezi condițiile și ai răbdare. Mă adaptez ascultând mai mult — echipa, membrii, ecosistemul — pentru că cele mai bune decizii în incertitudine nu vin din planul meu, ci din ce aud dacă sunt suficient de prezentă cât să aud.
Peisajul antreprenorial în 2026
L-aș descrie ca matur, dar inegal. Avem astăzi ce nu aveam acum 14 ani: acceleratoare, fonduri locale, angel investors, o diaspora activă, exemple de succes care inspiră, o platformă întreagă de educație antreprenorială. Calitatea ideilor a crescut vizibil, iar founderii sunt mai bine pregătiți ca oricând.
Dar nu totul a evoluat în același ritm. Suntem încă prea dependenți de banii de grant și prea puțin de logica pieței. Există un gol de finanțare la etapele de creștere, accesul la talent rămâne o problemă, iar partea care ține de stat — predictibilitate, fiscalitate, birocrație — rămâne cel mai mare cost pe care un fondator îl pune în calcul. 2026 e și anul în care AI schimbă regulile din mers, ceea ce e în egală măsură oportunitate și presiune. Pe scurt: am trecut de la întrebarea „există antreprenori în România?" la „cum îi ajutăm să crească mai mari și să rămână aici". E o întrebare mult mai bună — și încă nu am terminat de răspuns la ea.
Puncte bune. Îngrijorări
Punctele bune: există o țesătură de comunitate care acum zece ani nu exista — oameni care se ajută, se asociază, se recomandă. Avem capital care înainte lipsea, o diaspora care se întoarce cu bani și experiență, și o maturitate nouă în felul în care founderii își gândesc afacerile după ce au trecut prin câteva crize la rând.
Îngrijorările sunt mai degrabă structurale decât umane. Dependența de finanțare nerambursabilă în locul veniturilor din piață. Impredictibilitatea fiscală și birocrația, care rămân cel mai mare cost ascuns al oricărui business. Golul de finanțare exact la etapa în care un startup ar trebui să scaleze. Și, peste toate, două scurgeri lente: talentul care pleacă și energia founderilor care se epuizează. Niciuna nu se rezolvă cu un singur program — se rezolvă în ani, împreună.
Ce nu prea se vede în culisele antreprenoriatului
Se vede scena — pitch-ul câștigat, runda de finanțare, articolul frumos. Nu se vede backstage-ul: nopțile în care founderul se întreabă dacă are cu ce plăti salariile luna viitoare, singurătatea deciziei pe care nu o poți împărți cu nimeni, oboseala care se adună tăcut. Antreprenoriatul arată glamouros din afară și e, de fapt, mult muncă nespectaculoasă și multă incertitudine dusă în tăcere.
Și mai e ceva ce nu se vede: sărbătorim cei 10% care reușesc și rareori vorbim despre cei 90% care nu — deși în eșecurile lor sunt lecțiile din care crește tot ecosistemul. Costul personal — asupra sănătății, a relațiilor, a familiei — aproape că nu apare în nicio poveste de succes. Cred că suntem datori să facem loc și acestei părți, pentru că altfel vindem o imagine falsă tinerilor care abia încep.
Motive pentru care unele proiecte eșuează
Rareori eșuează din lipsă de idei — de idei bune e plin. Cele mai frecvente motive sunt altele: rămân fără bani înainte să valideze că există cu adevărat o piață dispusă să plătească; construiesc un produs pe care îl iubesc ei, dar pe care nu-l cumpără nimeni; se ceartă co-fondatorii, pentru că n-au clarificat de la început rolurile și așteptările. Peste 90% dintre startup-uri eșuează, iar în spatele statisticii sunt aproape mereu aceleași câteva cauze.
Adaug două pe care le văd tot mai des. Prima: scalarea prea devreme — apeși pe accelerație înainte să ai motorul reglat. A doua, mai subtilă: dependența de finanțare nerambursabilă în locul clienților reali, care creează afaceri optimizate să câștige grant-uri, nu să câștige piața. Și, la baza multora dintre aceste eșecuri, stă epuizarea founderului, care golește rezervorul din care ar fi trebuit să vină toate celelalte decizii.
Cum s-a schimbat relația antreprenorilor cu eșecul
S-a maturizat, dar nu complet. Acum 14 ani, eșecul era ceva de ascuns — un founder care închidea o firmă dispărea din peisaj, de rușine. Azi se vorbește mult mai deschis despre ce n-a mers, avem founderi care urcă pe scenă să povestească exact ce au greșit, și — semnul cel mai bun — tot mai mulți antreprenori la a doua sau a treia încercare, care duc lecțiile mai departe.
Dar să nu ne amăgim: la noi eșecul încă are un stigmat mai apăsat decât în ecosistemele mature, unde un business închis e văzut ca experiență, nu ca verdict asupra omului. Mai avem de lucru până când „am încercat și n-a mers" sună a capitol, nu a condamnare. Partea bună e că direcția e clară — și se schimbă chiar prin faptul că ne-am făcut curaj să vorbim despre asta.
Motivația de start
Acum un deceniu, mulți porneau la drum împinși de o formă de „nu mai vreau asta" — nu mai voiau corporația, șeful, plafonul. Motivația era în bună măsură independența și dorința de a demonstra, lor și celorlalți, că se poate. Era un antreprenoriat al evadării și al dovezii.
În 2026, motivația s-a mutat spre un „vreau asta". Tot mai mulți pornesc dintr-o problemă care le pasă cu adevărat, dintr-o dorință de sens și de impact, nu doar de profit. Contează autonomia și felul de viață pe care ți-l construiești, nu doar exit-ul. Și, spre deosebire de acum zece ani, au în față exemple reale de founderi români care au reușit — așa că ambiția pornește de la un nivel mai înalt. Nu mai visează doar „să meargă"; visează să conteze.
Ce fel de antreprenori crezi că vor defini următorul deceniu
Cei pentru care valorile nu sunt un slogan pe perete, ci sistemul de operare al companiei — mai ales când apar presiunea scalării, a finanțării, a piețelor noi. Îmi place să spun că founderii buni sunt niște arhitecți culturali: construiesc, dincolo de produs, o cultură și o comunitate. Aceia vor rezista.
În concret, cred că deceniul următor va fi definit de antreprenori care combină lucruri ce păreau contradictorii: ambiție globală și rădăcini locale; fluență în tehnologie și AI, dar și profundă omenie în felul în care își tratează echipa și clienții; apetit pentru creștere și grijă pentru sustenabilitate — a afacerii, a planetei, a lor înșiși. Mai puțin eroul solitar, mai mult liderul-grădinar care creează condiții pentru ca și alții să crească.
Ce ajută o comunitate să crească
Un scop comun, clar, în jurul căruia merită să te aduni — fără el, o comunitate e doar o listă de contacte. Apoi încredere, care se construiește în ani și se poate pierde într-o zi, așa că trebuie hrănită constant. Și reciprocitate: comunitățile puternice funcționează pe generozitate, pe oameni care dau înainte să ceară, care înțeleg că ajutându-l pe celălalt câștigă tot ecosistemul.
Din experiența de la Impact Hub, mai adaug un ingredient nespectaculos: consecvența. Comunitatea nu se construiește din evenimente mari, ci din prezență repetată, an după an, în zile bune și în crize. Și are nevoie de un fel de grădinărit — cineva care are grijă de țesătura de relații, care conectează oameni ce altfel nu s-ar fi întâlnit niciodată. Cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut născându-se aici au pornit dintr-o conversație întâmplătoare la o cafea.
Cea mai importantă lecție despre oameni
Că nimeni nu ajunge singur unde crede că a ajuns singur. Am văzut zeci de povești de succes spuse la persoana întâi — „am construit", „am reușit", „am dus" — și, în spatele fiecăreia, un șir întreg de oameni care au dat câte ceva fără să ceară nimic înapoi: un sfat la momentul potrivit, o ușă deschisă, o recomandare, o vorbă bună când era nevoie. Lecția mea e că generozitatea asta, aparent mică, e de fapt infrastructura pe care crește tot. Doar că e invizibilă — și tocmai de-aia rămâne nespusă.
Iar partea care mă surprinde și azi e cât de mult sunt dispuși oamenii să dea, dacă nu îi pui să țină socoteala. Cei care intră într-o comunitate întrebând „ce câștig eu din asta?" pleacă repede și cu mâna goală. Cei care intră întrebând „cu ce pot fi de folos?" primesc, până la urmă, de zece ori mai mult — nu pentru că e o strategie, ci pentru că așa funcționează oamenii. Am învățat să am încredere în asta chiar și când n-am dovezi imediate: dacă pui bine în comunitate, comunitatea îți întoarce înzecit, doar că niciodată în ziua și în forma în care te aștepți.
