[PRofil cultural] Anca Spiridon: Cred că suntem la începutul unei implozii și aștept cu mare curiozitate să văd cum se va desfășura

În Drawn Together, o animație-parodie din 2004, e un personaj care trăiește cu un singur scop: "I'm on a never-ending quest to save my girlfriend!". Cam așa se simt și românii, deopotrivă creatori, finanțatori, promotori și consumatori, în relația cu arta și cultura de pe plan local. O comunitate întreagă, niciodată suficient de mare, adusă împreună de o misiune care nu pare să fie îndeplinită niciodată până la capăt.

Dar Anca Spiridon, Specialist în PR cultural și gazda proiectului offline Aici e Conacul, spune că, dincolo de imploziile pe care o să le sufere sectorul cultural din România, cel mai important lucru pe care îl avem și care sperăm să ne rămână este sentimentul de comunitate; și nu doar sentimentul, ci obiceiurile și acțiunile concrete care unesc oamenii. Altfel, banii tot prea puțini sunt, tot prea împrăștiați și tot cu prea multă putere de decizie vizavi de un lucru vital unei societăți care speră să se dezvolte (și) cultural.

Cu toatea astea, lucrurile nu stau chiar în loc, ba chiar, spune Anca, am reușit, cumva, să avem atât de multe evenimente, spectacole, festivaluri, expoziții și instituții de profil, încât nu avem public suficient pentru toate. Să fie incertitudinea cu care trăim zi de zi de vină? Cu siguranță. Să fie nevoia de a ne drămui banii, timpul și energia? 100%. Dar asta nu ar trebui să ne facă să capitulăm. Până când ne vom atinge misiunea eternă de a salva cultura sau până când cultura va refuza să mai fie salvată, povestim cu Anca. Despre cultură, resurse, elitism și extenuare:

Cum supraviețuiește cultura în 2026

Eu am să vorbesc mai degrabă despre inițiativele culturale venite din zona independentă, căci aici am ales să mă situez, dar cred că fix asta face cultura de niște ani, nu doar din 2026: supraviețuiește. Se încăpățânează să reziste bugetelor mici, lipsei de deschidere și de înțelegere a instituțiilor, limitărilor tot mai mari și cerințelor tot mai complexe ale liniilor de finanțare, lipsei de predictibilitate, publicului extenuat și bombardat de ofertă culturală și tuturor celorlalte lucruri de care ne plângem pe Facebook.

O să fiu destul de cinică și o să spun că nu știu ce ar mai putea să o salveze, în forma în care a ajuns: prea top bottom, prea dependentă de finanțări, prea multe proiecte scrise pentru evaluatori, prea privind către sine și prea puțin către public. Cred că suntem la începutul unei implozii și aștept cu mare curiozitate să văd cum se va desfășura.

Ce am învățat în cei 11 ani de comunicare e că da, Content is king și da, Consistency sau Relevance sau orice mai spun axiomele is queen dar contextul este Dumnezeul din cerurile comunicării, cel de care trebuie să ții cont every step you take, every move you make. Orice demers de comunicare trebuie acordat la ce se întâmplă în jurul lui și, ca să o spun mai empatic, facem parte dintr-un ecosistem și trebuie să acționăm cu grijă și respect față de el.

De asemenea, am mai învățat că, în relațiile publice, nu rareori înseamnă nu și că niște intuiții de bază te vor ajuta să afli ce e în spatele unui refuz.

Stray Lights Festival

Ce s-a schimbat în felul în care trebuie comunicată

Păi înainte de toate sunt infinit mai mulți operatori, mai multe instituții, mai mulți oameni care derulează proiecte cu componentă culturală, căci toate acestea trebuie luate în calcul, nu doar cele care livrează un act cultural de consumat, ca un spectacol, un concert sau o expoziție. Și toate demersurile lor se adresează cam aceluiași public care, cum spuneam mai sus, a trecut printr-o pandemie, care a schimbat total obiceiurile de consum, și trăiește cu multe provocări și frici care, din păcate, reprioritizează timpul pe care îl alocă pentru a vedea spectacole, filme, concerte și expoziții și de a participa activ la viața culturală. Pe lângă resursa cea mai importantă - publicul - se mai împart și celelalte resurse: finanțările, bugetele alocate din zona privată, formularele de 3,5%, social media, outleturile de presă și echipele de comunicare. Nici noi nu suntem destui pentru proiectele cu componentă culturală ce se lansează an de an la public.

Nu mai funcționează comunicatele de presă sterile aruncate în neantul internetului. Nu mai funcționează conținutul, oricât de calitativ, plasat pe canalele unde nu e publicul tău. Nu mai funcționează cifrele, fără strategia și sensul din spate. Și nu mai funcționează sub nicio formă mitul artistului neînțeles în turnul lui de fildeș, a cărui unică treabă e să creeze. Bine, cred că nu au funcționat niciodată dar acum 10 ani eram mai puțini cu toții și totul era mai nou.

Rolul omului de PR cultural

Ideal, omul de comunicare a devenit și ar trebui tratat ca un creator de contexte, un community gathererer și alte sintagme care s-au cam golit de sens, că sunt proferate dar mai puțin puse în practică. Din păcate, am impresia că, și cu sprijinul AI-ului care livrează în câteva minute o strategie de comunicare, un calendar editorial sau un comunicat de presă, în ultima vreme omul de comunicare are un rol doar în implementare și resursele sale sunt reputația și contactele - nu că nu ar fi resurse demne de luat în considerare dar, cât timp nu te porți cu acest om de parcă ar fi un partener, un profesionist care are habar ce spune, la un moment dat se va duce către câmpii mai verzi, unde se găsește mai mult respect pentru munca lui.

Spectacol-concert „Rostopasca”, scris de Alex Tocilescu / Credit foto: Vladimir Pogonariu

Energia oamenilor din industrie

Mi se pare că suntem cu toții extenuați, polarizați și că funcționăm din inerție. Nu toți dintre noi știm unde altundeva să ne ducem așa că supraviețuim, cum spuneam și mai sus. Dar mi se pare că suntem tot mai mulți care preferă să trăiască de-adevăratelea, nu doar să supraviețuiască, așa că ne asigurăm, într-un fel sau altul, ieșirea din industrie.

Eficiența în comunicarea culturii

Ooo, aici e o poveste lungă pe care încerc să o comprim pe cât posibil: am văzut proiecte cu mare acoperire media, recomandate de influenceri, care nu au ajuns la publicul scontat. Am văzut proiecte complet de negăsit online care au publicul lor fidel. Ce pot spune e că un proiect promovat bine e cel unde așteptările organizatorului și demersurile omului de comunicare se întâlnesc cu publicul realmente interesat iar raportul efort/rezultate pe canalele de comunicare e echilibrat din perspectiva tuturor părților implicate.

Ce își doresc românii de la cultură, în 2026

Am să mă includ și pe mine aici căci, înainte de a fi om de comunicare în cultură, sunt mare consumator de cultură. Cred că, după pandemie, am devenit cu toții mai selectivi cu ce acte culturale consumăm - am și trăit o bună bucată de vreme fără ele, au fost și mai puțini factori care să ne influențeze și cred că suntem și mai asumați în gusturi, și mai greu de clintit înspre lucruri noi. E și o mare victorie să ajungi să fii stăpân pe ce îți place, deci e explicabil iar eu respect mult discernământul și spiritul critic în acest consum, savuratul și nu devoratul.

Apoi, cu un război aproape de graniță, cu prețurile crescând, cu nesiguranța în care trăim, și prioritățile s-au mai schimbat și inclusiv de la actele culturale la care participăm se taie - și aici nu vorbesc doar de resursele financiare dar și de cele de timp și energie. Mai cred că se schimbă cum consumăm, nu ce consumăm - cărțile noi apar destul de repede pe Vinted, filmele ajung și ele pe streaming, sunt și expoziții cu intrare liberă, și spectacole de teatru accesibile. Cine a avut aceste obișnuințe va căuta și va găsi soluții să facă în continuare ce făcea și până acum.

Iar, legat de ce își doresc, cred că noi toți căutăm oameni care să ne împărtășescă gusturile, cu care să mergem la teatru, film, concerte, expoziții, cu care să putem povesti înainte și după și cred că ne dorim inițiative culturale care creează și comunitate.

Ce îi apropie pe oameni și ce îi ține la distanță

Să nu se simtă impostori îi apropie. Să li se explice fără condescendență ce a vrut să spună autorul. Artiștii care comunică accesibil, nu doar pentru cunoscători. Artiștii / organizatorii care comunică. Artiștii / organizatorii prezenți. Proiectele culturale care pornesc și de la nevoile lor, nu doar de la ideile inițiatorilor.

Elitismul îi ține la distanță.

Cum traduci cultura pentru un public mai larg

Nu cred că orice demers cultural e adresat oricărui public sau că trebuie să aibă un public mai larg. Dacă inițiatorii / organizatorii / artiștii își doresc asumat un public mai numeros, atunci identifici care e acest public dorit, verifici dacă e relevant într-adevăr, vezi unde e, ce mai consumă și vorbești cu el, afli ce își dorește, cum vrea să i se vorbească. Ideal, cel puțin.

Ce lipsește încă

Cred că fix această conștiință a faptului că facem parte dintr-un ecosistem. Ne aliem și ne raliem doar la greu, nu o facem cu strategie și nu suntem oricum consistenți în a susține cu fapte și ce susținem online. Mai avem de lucru la deschiderea de a asculta real, nu doar ca să dăm o replică, de a ne plânge mai puțin și de a fi mai orientați către soluții.

Club de carte Societatea de Lectură Intermitentă “Macondo” (S.L.I.M.) / Credit foto: Andreea Retinschi

Relația dintre PR-ul cultural și presă

Uite, mi se pare că aici chiar avem conștiința ecosistemului din care facem parte și ne ajutăm și ne susținem unii pe alții - cei care ne înțelegem, desigur, că nu e realist ca un om de comunicare să lucreze bine cu orice jurnalist și nici invers. Mai sunt și dinamici de genul “the pain you are used to”, sunt sigură că mai sunt și dinamici în care se face frumos până se trece puntea, dar eu prefer să lucrez doar cu oamenii cu care mă conectez.

Brandurile și cultura: sponsorizare vs. parteneriat

Aici îmi pot da prea puțin cu părerea, căci comunic mai degrabă proiecte finanțate de diverse autorități decât de către branduri dar, din experiența mea pe la festivalurile unde lucrez, e un parteneriat mai echilibrat între branduri și organizatori iar brandurile sunt mai deschise să primească propuneri de expunere coerente cu evenimentul pe care îl susțin, dacă își doresc acces la respectivele comunități.

Ce trebuie să aibă un brand ca să fie un partener bun

Exact ce am tot spus mai spus: cunoașterea ecosistemului și a publicului pe care și-l dorește, deschidere către alte idei și soluții decât drumurile deja bătătorite, respect și valori împărtășite. Dar asta e nevoie să aibă toți pionii de pe tabla asta.

Ce a împrumutat PR-ul cultural din comunicarea comercială

Cred că oamenii de comunicare, și asta vine cu structură și cu proceduri foarte necesare. Operatorii culturali sunt frecvent rezistenți la acest mod de a face lucrurile dar hei, PR-ul profesionist nu e pentru toată lumea.

Unde ajută AI-ul cu adevărat

AI-ul poate să scrie texte bune, să rezolve nevoi grafice, să pună cap la cap strategii de comunicare dar nu poate să aibă common sense, ancorare în context și să știe cum să comunice cu oamenii. Cât timp acestea există, nu sunt șanse de a da mai departe texte cringe sau de a exagera în vreun fel. Cel puțin asta e părerea mea.

Vulnerabilitățile și oportunitățile PR-ului românesc

Perfecționismul cred că va fi sfârșitul nostru, al tuturor - și aici nu mă refer la a nu-ți face treaba bine, ci la a te bloca pentru că lucrurile nu se întâmplă cum vrei. În consecință, acceptarea faptului că suntem supuși greșelii, secondată de orientarea către soluții adecvate, cred că ne va asigura supraviețuirea.

Dacă ai putea schimba un singur lucru

Nu cred că pot vorbi despre modul în care România își comunică demersurile culturale fără a vorbi despre cum le finanțează așa că, atâta timp cât ne facem treaba cu toții sub ministerul 0%, mă tem că e o discuție pentru altă dată.