[PRofil cultural] Simona Rădoi: E ușor să spunem că românii nu consumă suficientă cultură și că trebuie „educat publicul”. Dar nu poți să-i ceri cuiva să meargă la muzeu sau la teatru când se gândește la ce pune pe masă mâine

Supraviețuirea și salvarea, repere românești. Suntem talentați în a supraviețui, iar cultura din România arată cel mai bine asta. Cum ne salvăm? Improvizând. Cu mândrie, frustrare, ambiție și încăpățânare tot înainte. De 15 ani, de când lucrează în domeniul cultural, Simona Rădoi a întâlnit de toate: proiecte făcute cu bugete de avarie și cu oameni care muncesc cât pentru cinci, care ies bine, în mod surprinzător, dar nu foarte sănătos.  

Simona și-a început cariera în jurnalism, iar acum este consultant în comunicare strategică și PR. A coordonat comunicarea unor festivaluri de film, a mai multor ediții ale Galei Premiilor Gopo și campanii de promovare pentru filme românești și internaționale. A lucrat atât pentru proiecte culturale independente, cât și pentru branduri și companii din industrii diverse, inclusiv auto. A făcut parte și din echipa Greenpeace România, unde s-a ocupat de comunicarea campaniilor pentru protecția pădurilor, biodiversitate și combaterea schimbărilor climatice.

"Ce salvează cultura sunt oamenii, deocamdată. Artiști, manageri culturali, curatori, producători, muzeografi, bibliotecari, jurnaliști și redacții culturale, oameni din organizații independente și mulți alții care pun, de foarte multe ori, timp, bani și energie de la ei. Doar că nu poți ține un întreg sector în picioare doar pe încăpățânarea și eforturile acestor oameni", spune Simona.

În ultimii doi ani, a coordonat comunicarea expoziției Transilvania | Extravaganza și a proiectului On the Thousand and Second Night, prezentat în Pavilionul Republicii Moldova la Bienala de Artă de la Veneția 2026. A fost responsabilă de PR-ul național pentru Human Scale, proiectul Pavilionului României la Bienala de Arhitectură de la Veneția 2025. Printre colaborările sale se numără și Studio Zona, organizație dedicată cercetării istoriei urbane, precum și Fundația Friends for Friends, în cadrul unor inițiative pentru tineri și studenți. A lucrat la comunicarea Climate Change Summit și face parte din echipele de comunicare ale IMPACT SEE și UNFINISHED.

Povestim cu Simona în continuare despre un sistem care supraviețuiește, dar nu funcționează, accesul la cultură, munca nevăzută și compromisurile din spatele unor proiecte reușite. 

Cum supraviețuiește cultura în 2026

Cultura supraviețuiește, că n-are încotro. După atâția ani de exercițiu, pare că a devenit destul de talentată la asta. Dacă s-ar da premii pentru improvizație, cred că sectorul cultural românesc ar lua toate trofeele. Dar probabil că n-ar exista buget ca să se organizeze gala asta.

De 15 ani de când lucrez în domeniul ăsta, am văzut de toate, dar mai ales în sectorul cultural independent am întâlnit o mulțime de heirupisme: proiecte făcute cu bugete de avarie, cu echipe subdimensionate și cu oameni care muncesc cât pentru cinci. De cele mai multe ori, ies evenimente foarte frumoase, ceea ce e minunat pentru public, dar nu neapărat și pentru cei care le-au făcut posibile. Pentru că succesul unui proiect de genul ăsta ajunge să fie folosit drept dovadă că se poate și așa. Și dacă a ieșit bine anul ăsta, la anu’ poate alocăm și mai puține fonduri, de ce nu?!

În sistemul finanțărilor pe proiect, și mă gândesc aici în primul rând la AFCN, oamenii muncesc luni întregi fără să știe dacă vor primi vreun ban. Pregătesc proiecte, caută parteneri, fac planuri, iar dacă nu vine finanțarea, toată munca aia a fost pe gratis. Dacă vine, începe cursa contra cronometru: trebuie să facă în timpul rămas tot ce și-au propus, după care o iau de la capăt cu următoarea finanțare. Și uite așa, avem o activitate culturală care, văzută din public, poate părea foarte bogată, dar în spatele ei sunt oameni și organizații care nu știu din ce vor trăi peste șase luni.

Bienala de Arta de la Veneția 2026. Credit foto: Vadim Hîncu

Ce am învățat din proiectele la care am lucrat e cât de important poate fi mediul privat. Multe dintre ele n-ar fi putut exista la aceeași scară fără companiile care au decis să se implice serios. Doar că nu e treaba lor să compenseze la nesfârșit ceea ce nu reușește statul să facă. Și mai e ceva: din ce am observat, sponsorizările se duc mai ales către proiectele mari, din orașele importante, unde companiile au și mai multă vizibilitate de câștigat. Foarte rar am văzut interes pentru proiecte itinerante, care ajung în orașe mici sau în sate, tocmai acolo unde oferta culturală e deja foarte săracă. Dezvoltarea culturală a unei țări nu poate să depindă de disponibilitatea unor companii de a investi în ea și nici de cât de atractivă comercial este o comunitate.

Ce salvează cultura sunt oamenii, deocamdată. Artiști, manageri culturali, curatori, producători, muzeografi, bibliotecari, jurnaliști și redacții culturale, oameni din organizații independente și mulți alții care pun, de foarte multe ori, timp, bani și energie de la ei. Doar că nu poți ține un întreg sector în picioare doar pe încăpățânarea și eforturile acestor oameni.

În același timp, avem instituții publice care reușesc să lase patrimoniul Enescu în containere în care intră ploaia. Și ambele realități menționate aici se numesc „sectorul cultural românesc”. Așa că e cam greu să vorbești despre salvarea culturii când uneori trebuie s-o salvezi chiar de cei care ar trebui s-o protejeze. Mi-ar plăcea să ajungem și noi în punctul în care să nu mai fie nevoie să salvăm cultura în fiecare an, ci să putem, pur și simplu, să ne ocupăm de cultură.

Transilvania Extravaganza. Credit foto: YAP

Ce funcționa acum 10 ani și nu mai funcționează azi

Acum 15 ani făceam tot felul de nebunii ca să promovăm filme și festivaluri și, de cele mai multe ori, reușeam să ne facem văzuți. Adevărat, nici oferta culturală nu era atât de bogată ca astăzi, iar opțiunile de petrecere a timpului liber erau mult mai puține. Azi avem jdemii de canale și instrumente de promovare, dar e mult mai greu să convingem oamenii să iasă din casă pentru un eveniment cultural. O campanie cu vizibilitate foarte bună nu garantează automat și vânzări de bilete pe măsura așteptărilor. Pentru că acum concurezi și cu alte evenimente culturale, dar și cu Netflix, TikTok, mall-uri, restaurante, vacanțe, timpul petrecut cu familia, plus cel mai redutabil adversar al consumului cultural: canapeaua de acasă după o zi de muncă.

Tocmai de aceea, cred că trebuie să începem comunicarea mult mai devreme. Să ai timp să găsești lucrurile interesante dintr-un proiect, să le povestești și să le dai oamenilor ocazia să devină curioși înainte să le ceri să cumpere un bilet. 

Un exemplu de proiect recent în care am avut luxul să facem lucrurile așa cum mi-aș dori să le facem mai des este Transilvania | Extravaganza, expoziția Ștefan Câlția de la Sibiu. Am fost implicată încă din etapa de pregătire a expoziției, am format echipa de comunicare și am avut timp să construim împreună povestea proiectului, cu luni bune înainte să știm măcar ce lucrări vor fi expuse. Restaurarea unei părți a acoperișului clădirii monument istoric, transformarea spațiului, oamenii implicați și partenerii care au făcut posibilă amenajarea și proiectul, în general, au devenit parte din poveste. Nu am pus o poveste peste un proiect terminat, ci am spus-o chiar în timp ce se întâmpla.

Ce nu aș mai vrea să funcționeze e să suni omul de comunicare cu o lună înainte de eveniment și să-i spui: „Avem nevoie de vizibilitate”. Sigur că putem face comunicare și atunci, dar e cam târziu să mai construim interesul publicului. Doar că o bună parte din sectorul cultural depinde de finanțări pe proiect, iar calendarul acestora lasă uneori foarte puțin timp pentru implementare. Când să mai construiești și o campanie de comunicare pe câteva luni? Și nici nu poți să le ceri oamenilor să înceapă să lucreze înainte să știi dacă vei avea din ce să-i plătești.

Cum s-a schimbat rolul omului de PR specializat în comunicarea culturală

Meseria asta a devenit în ultimul deceniu o struțo-cămilă, mai ales în proiecte mici, cu puține resurse umane. Înainte, te ocupai în principal de relația cu presa, de imaginea și vizibilitatea unui proiect, de relațiile cu partenerii și de strategia de comunicare. Acum trebuie să te pricepi și la marketing, și la social media, și la campanii digitale, să înțelegi cifre, să produci conținut, să lucrezi cu influenceri și, eventual, să vinzi și bilete. Nu zic că e rău să ai toate aceste competențe, dar e nasol că lista responsabilităților crește mult mai repede decât bugetele și echipele.

Așteptările legate de rezultate s-au schimbat și ele. Sigur că promovarea a avut întotdeauna rolul de a atrage public și de a contribui la succesul comercial al unui proiect. Dar acum omul de PR ajunge să fie considerat responsabil inclusiv pentru numărul de bilete vândute, deși acesta depinde de mult mai multe lucruri decât de calitatea campaniei: de proiect în sine, de preț, de programarea spectacolelor, de concurența pentru timpul publicului ș.a.

Și uite așa, avem tot mai multe responsabilități, dar nu neapărat și mai mult de spus în deciziile care influențează rezultatele pentru care suntem apoi trași la răspundere. Ajungem uneori în situația absurdă în care ni se cere să rezolvăm prin comunicare probleme care nu țin exclusiv de comunicare. De aceea, cred că omul de comunicare ar trebui implicat și în deciziile despre proiect, nu doar chemat să-l promoveze după ce toate deciziile importante au fost deja luate.

Premiera Parthenope, 2025. Credit foto: Doria Drăgușin

Energia oamenilor din industrie după ultimii ani

Am prins vremurile în care era aproape o virtute să faci lucruri extraordinare cu bani puțini sau deloc, să lucrezi până noaptea târziu și să rezolvi orice problemă din mers. Și am făcut asta cu foarte mult entuziasm ani de zile. Ba chiar credeam că tocmai asta e frumusețea meseriei, că reușim să facem atâtea lucruri din aproape nimic și nici n-am mai dormit de trei nopți.

Doar că, între timp, am început să mă întreb dacă nu cumva am făcut și un deserviciu industriei, acceptând atât de mult timp condițiile astea. Într-un sector în care finanțările sunt insuficiente, iar de la un an la altul nici nu știi pe ce bani te poți baza, am ajuns să acoperim lipsurile cu munca noastră. Cu ore neplătite, cu echipe prea mici, cu responsabilități care se tot adună. Și dacă până la urmă proiectele ies, cine mai vede cât a costat, de fapt, să le faci?

Nu cred că oamenii și-au pierdut entuziasmul, dar cred că mulți și-au pierdut răbdarea cu felul ăsta de a lucra. Iar la cei mai tineri observ o disponibilitate mult mai mică de a accepta că pasiunea pentru cultură trebuie să țină loc de salariu sau de viață personală. Întreabă de bani, de program, de beneficii, de responsabilități și limite. Bravo lor!

Premiera documentarului După Cioate. Credit foto: Doria Drăgușin

Cum câștigă atenție, în 2026, evenimentele culturale

Nu cred că există o rețetă pentru a câștiga atenția publicului. Contează proiectul în sine, experiența pe care o propune, publicul căruia i se adresează, momentul în care se întâmplă, prețul biletului, locul. Comunicarea poate face multe, dar nu poate compensa orice. De aceea, cred că trebuie să înțelegi foarte bine cui te adresezi și ce i-ar putea interesa pe oamenii respectivi. Uneori ai nevoie de o campanie mare, alteori de niște parteneriate bine alese, de o colaborare cu o comunitate sau de câteva întâlniri care aduc publicul mai aproape de proiect.

Eficiența comunicării o măsori în funcție de ce ți-ai propus. Sigur că te uiți la vizibilitate, la aparițiile în presă, la cifrele din online, dar mă interesează și la cine a ajuns mesajul, dacă am reușit să stârnim interesul unor oameni care nu știau nimic despre proiect și, pe cât posibil, ce au făcut mai departe. Dacă obiectivul proiectului e să vândă bilete, urmăresc și evoluția vânzărilor pe parcursul campaniei, chiar dacă nu pot ști foarte exact câți oameni au cumpărat datorită comunicării. Dacă promovăm un artist într-un context internațional, mă interesează dacă am ajuns la publicațiile și profesioniștii din domeniu care îi pot deschide noi oportunități. Experiența din comunicarea comercială m-a învățat să fiu foarte atentă la diferența dintre succesul unei campanii și succesul proiectului în sine. Poți avea o campanie foarte bună, dar proiectul nu-și atinge obiectivele, la fel cum poți avea un eveniment sold-out fără ca meritul să fie în primul rând al comunicării. 

Proiecție specială Kontinental '25, 2025. Credit foto: Alex Iacob

Și mă mai interesează ce rămâne după un eveniment. Poți avea un festival cu săli pline și un raport tzais, dar ce faci cu publicul ăsta după ce se termină festivalul? Într-un sistem de finanțare pe proiecte, poți avea buget să promovezi o ediție, dar nu și să păstrezi legătura cu oamenii până la următoarea. Și uite așa, în loc să construim o relație cu publicul de la un an la altul, ajungem în unele cazuri să o luăm de la capăt cu fiecare ediție.

Ce ai descoperit despre publicul românesc în ultimii ani

Ce am observat în ultimul an e că publicul caută și experiențe mai așezate. La proiecțiile de film, mi s-a întâmplat să văd spectatori care nu se cunoșteau între ei, dar care rămâneau după film la discuții lungi în fața cinematografului. La expoziția Ștefan Câlția de la Sibiu au venit oameni din toată țara, unii de mai multe ori. Au făcut sute de kilometri ca să vadă niște picturi, să petreacă timp cu lucruri care îi mișcă. Iar la Bienala de Artă de la Veneția, proiectul lui Pavel Brăila, curatoriat de Adelina Luft, din pavilionul Republicii Moldova a fost apreciat tocmai pentru că le-a dat vizitatorilor ceva la care să se gândească, nu doar ceva spectaculos de privit. Mie lucrurile astea îmi spun că, în toată agitația în care trăim, există și nevoia de a încetini puțin, de a sta de vorbă, de a procesa ce vedem înainte să sărim la următoarea „experiență”. 

Dar mi-e greu să vorbesc despre publicul românesc ca despre un tot. Lucrez în mare parte pentru proiecte care ajung la oameni care au deja acces la cultură. Și ultimul Barometru de consum cultural ne amintește cât de inegală e participarea la cultură în România. În multe orașe mici și mai ales în rural, oferta culturală poate însemna, cu puțin noroc, zilele orașului sau ale satului o dată pe an. În rest, alegi între nimic și nimic.

Alături de colegii de la Independența Film, premiera La Grazia. Credit foto: Doria Drăgușin

Iar accesul e și economic. E ușor să spunem că românii nu consumă suficientă cultură și că trebuie „educat publicul”. Dar nu poți să-i ceri cuiva să meargă la muzeu sau la teatru când se gândește la ce pune pe masă mâine.

Pe de altă parte, cred că și noi ar trebui să ne uităm mai atent și la ce le oferim oamenilor. Nu orice proiect cultural e automat interesant pentru toată lumea sau bine făcut. Uneori discutăm atât de mult despre cum să atragem publicul, încât uităm să ne întrebăm dacă ceea ce îi propunem chiar merită timpul și banii lui. Poate că ar trebui să acceptăm mai des că oamenii pur și simplu nu sunt interesați și că nu e întotdeauna vina lor că nu vin.

Ce  îi face pe oameni să se apropie de un proiect cultural 

Ce am observat e că noi, cei care lucrăm în cultură, vorbim foarte mult despre valoarea artistică și importanța proiectelor, dar oamenii care cumpără un bilet vor, de multe ori, pur și simplu să se simtă bine. Recent, o prietenă mi-a atras atenția asupra unui studiu publicat în 2025 de cercetători de la Universitatea Erasmus din Rotterdam și Universitatea din Copenhaga, despre ce îi motivează pe europeni să participe la activități culturale. Plăcerea, divertismentul și starea de bine se numără printre cele mai frecvente motive invocate.

Numai că, dacă oamenii vin și pentru plăcerea experienței, atunci contează enorm condițiile în care le-o oferim. Poți avea un festival de film cu un program extraordinar, dar dacă proiecțiile au loc într-un cinematograf cu scaune rupte, în care miroase urât sau îngheți de frig, cât de mult te mai poți bucura de filme? La fel se întâmplă și în muzeele uitate de Dumnezeu, care adăpostesc uneori un patrimoniu fabulos, dar îl prezintă în spații și în condiții rămase încremenite în timp. 

Cu echipa documentarului După Cioate. Credit foto: Doria Drăgușin

Recent, la IMPACT SEE, unde am lucrat în echipa de comunicare, Ryan Reynolds, care dincolo de actorie a construit și câteva businessuri de succes și a cofondat o agenție de marketing, a spus un lucru care mi-a plăcut: marketingul poate convinge un om să încerce un produs, dar nu-l poate face să revină dacă produsul nu e bun. Și cred că asta se aplică la fel de bine și în cultură. Poți convinge oamenii să cumpere un bilet, dar ce experiență le oferi după ce au intrat pe ușă? Și, mai ales, ce îi face să revină? Sunt lucruri la care ar trebui să ne gândim din momentul în care construim un proiect, nu abia când începem să-l promovăm.

Mai contează și faptul că, pentru mulți oameni, cultura e o experiență socială. Mergi la un spectacol cu prietenii, descoperi un festival pentru că ți l-a recomandat cineva, te întorci într-un loc în care te-ai simțit bine. Nu doar programul artistic te face să revii, ci și tot ce ai trăit în jurul lui. Și aici se vede, de multe ori, diferența pe care o fac resursele: proiectele care beneficiază de finanțări private consistente își pot permite mai ușor să investească și în experiența publicului, nu doar în programul artistic.

Premiera documentarului TATA, 2025. Credit foto: Sabina Costinel 

Cum traduci cultura pentru un public mai larg

Încerc, înainte de toate, să înțeleg foarte bine proiectul. Stau de vorbă cu oamenii care l-au făcut, pun întrebări, uneori și dintre cele mai naive. Probabil că aici mă ajută anii de jurnalism, pentru că am rămas cu reflexul de a nu mă mulțumi cu explicațiile pe care le primesc din prima.

Cred că una dintre greșelile pe care le facem în comunicarea culturală e să presupunem că oamenii știu deja despre ce vorbim. Folosim termeni de specialitate, referințe și formulări care au sens pentru cei din domeniu, dar care pentru cineva din afara lui nu spun mare lucru. Și uneori suntem atât de obișnuiți cu limbajul ăsta, încât nici nu ne mai dăm seama cât de greu e de înțeles. Ar trebui să putem vorbi despre artă fără să cerem publicului să stea cu DEX-ul în față.

Uneori, o întrebare foarte simplă pusă unui artist sau unui curator poate duce la o poveste mult mai interesantă decât două pagini de text curatorial. Iar dacă eu, după o discuție de o oră, tot nu înțeleg de ce ar trebui să mă intereseze un proiect, probabil că mai avem de lucru înainte să începem să-l promovăm.

După atâția ani în meseria asta, am ajuns să prețuiesc foarte mult perspectiva din afară. Mai ales în cultură, unde lucrezi cu oameni care au investit enorm în ceea ce fac și cărora, firesc, li se pare că proiectul lor merită toată atenția din lume. Tu trebuie să poți să-l privești și cu ochii cuiva care aude pentru prima dată despre acest proiect și să ai curajul să spui ce vezi, chiar dacă nu e neapărat ce vor ceilalți să audă. Și, mai ales, să vezi ce poți face pentru ca lucrurile să funcționeze mai bine.

Bienala de Arhitectură de la Veneția, 2025. Credit foto: YAP

Ce lipsește încă ecosistemului cultural din România

Aoleu, cât spațiu avem? :)

Dincolo de toate problemele despre care am vorbit deja, cred că ne lipsește o înțelegere mai serioasă a locului pe care cultura ar trebui să-l ocupe în societate. Este tratată ca un domeniu separat, care trebuie să-și justifice permanent existența și să se descurce, pe cât posibil, cu ce primește.

Cultura ar trebui să conteze atunci când discutăm despre educație, despre dezvoltarea orașelor, despre ce se întâmplă în comunitățile mici, despre felul în care folosim spațiile publice sau despre cum ne prezentăm în lume. Numai că, de cele mai multe ori, ajunge la sfârșitul listei de priorități, dacă mai ajunge.

Mi-ar plăcea să nu mai tratăm cultura ca pe un răsfăț, pentru când ne permitem, ci așa, ca pe un firesc al vieții noastre.

Credit foto: Anelise Salan

Relația dintre PR-ul cultural și presă

Am lucrat de ambele părți ale baricadei, întâi ca jurnalist și apoi ca om de PR. Acum 20 de ani, presa era unul dintre principalele canale prin care publicul afla despre proiectele culturale. Astăzi avem jdemii de alte posibilități să ajungem direct la oameni, numai că, între timp, am rămas cu tot mai puțină presă culturală și tot mai puțini jurnaliști care urmăresc constant ce se întâmplă în domeniu.

Și mie asta mi se pare o pierdere mult mai mare decât faptul că avem mai puține locuri în care să ne promovăm proiectele. Cine mai documentează ce se întâmplă în cultură? Cine mai urmărește parcursul unui artist, cine mai pune întrebări incomode instituțiilor, cine mai scrie despre proiecte care nu au bugete de promovare? 

Sigur, acum există influenceri culturali care fac o treabă bună în a aduce proiectele mai aproape de public. Dar conținutul lor e, în general, din zona recomandărilor, ce le place lor, nu o analiză critică sau jurnalism de investigație. E și amuzant pe undeva c-am ajuns uneori să tratăm aceste recomandări ca pe niște verdicte despre valoarea artistică a proiectelor. Noi, oamenii de PR, putem să spunem poveștile proiectelor pentru care lucrăm, influencerii le pot face cunoscute unor publicuri noi, dar nici unii, nici ceilalți nu putem înlocui jurnalismul cultural. 

În relația de zi cu zi cu presa, lucrurile s-au complicat. În multe redacții, cultura nu mai e o prioritate, iar jurnaliștii au alte zece lucruri de făcut. Așa că trebuie să găsești un motiv pentru care subiectul tău merită atenția lor, mai ales când lucrezi cu artiști despre care publicul nu știe încă nimic. Și sunt proiecte foarte bune artistic pentru care nu e deloc simplu să găsești un unghi care să intereseze o redacție generalistă.

Cât despre termenii colaborării, eu propun subiecte, ofer informații, pun jurnaliștii în legătură cu oamenii despre care ar putea scrie și încerc să fiu un interlocutor pe care se pot baza. Dar o relație bună cu presa nu înseamnă că jurnalistul îmi datorează un articol. Și cu atât mai puțin unul favorabil. Am fost suficient timp în presă ca să știu cât de important e să poți scrie și lucruri care nu le convin celor despre care scrii.

Parteneriatele dintre branduri și proiecte culturale

Mi-ar plăcea să spun c-am depășit epoca în care sponsorizările se negociau în dimensiuni de logo și număr de postări, dar încă nu cred că am ajuns acolo. În schimb, am avut în ultimii ani câteva experiențe foarte bune cu parteneri care au fost interesați să vadă ce putem face împreună, dincolo de beneficiile clasice de sponsorizare. Poate fi o întâlnire cu un artist, un tur ghidat sau o proiecție specială pentru angajați sau clienți, un eveniment pentru comunitatea companiei. La rândul lui, partenerul poate aduce proiectului cultural nu doar finanțare, ci și acces la publicuri noi, canale de comunicare sau implicare activă în promovare.

Am fost de multe ori la mijlocul acestor discuții, între companii care au niște obiective de business și echipe culturale care vor să-și protejeze proiectele. Și aici mi-a folosit mult faptul că am lucrat și în comunicarea comercială. Pentru că am învățat să privesc un proiect și din perspectiva celui căruia îi propun să investească în el. Ce îl interesează, cui vrea să se adreseze, ce ar putea câștiga din asocierea asta? Nu e suficient să-i spui unei companii că proiectul tău e extraordinar și merită susținut. Și nici să trimiți aceeași prezentare de sponsorizare la 20 de companii, schimbând doar logo-ul de pe copertă, și să te miri apoi că nu primești răspunsuri.

Pentru mine, un partener bun e cel care vrea să înțeleagă proiectul pe care îl susține, are încredere în oamenii care îl fac și e dispus să accepte că nu orice idee bună pentru brand e potrivită și pentru proiectul artistic. Iar noi, cei din cultură, trebuie să înțelegem că un sponsor nu are obligația să ne finanțeze doar pentru că facem ceva valoros. Dacă la final sponsorul spune „bun, ce proiecte mai pregătiți?”, eu zic că am făcut o treabă bună.

AI-ul. Unde ajută și unde nu ajută

Când a apărut AI-ul, mi-am zis „în sfârșit, nu mai trebuie să inventez eu cuvinte ca să umplu o pagină despre un proiect pentru care am primit trei rânduri de la client”. După ce mi-a trecut entuziasmul, am realizat că AI-ul poate abera mult și bine în baza a trei rânduri, dar nu se înțelege nimic, sunt doar cuvinte goale, frumos aranjate.

O vreme am experimentat cu AI-ul în diverse etape ale muncii mele, de la brainstorming sau dezvoltarea unor idei de comunicare până la redactarea de texte sau sugestii de publicații pentru media pitching. Dar, pentru mine, prea puținele idei utile strecurate printre o grămadă de propuneri fără sens nu justifică resursele consumate. Centrele de date care fac posibilă funcționarea AI-ului consumă cantități uriașe de electricitate și folosesc inclusiv apă pentru răcire. Potrivit Agenției Internaționale pentru Energie, în 2024 centrele de date au consumat deja 1,5% din electricitatea lumii, iar până în 2030 consumul lor ar putea să se dubleze. Și toate astea într-o lume care se confruntă deja cu temperaturi record, secete tot mai severe și o presiune uriașă asupra resurselor de apă. Avem o criză climatică în casă și eu consum resurse ca să-mi genereze AI-ul 15 variante de titlu, dintre care oricum nu-mi place niciuna? Nu mai zic cât timp pierzi verificând informațiile pe care ți le furnizează. Practic, la final ajung la concluzia că mai bine făceam eu taskul ăla din prima.

Credit foto: Doria Drăgușin

Așa că am început să fiu mai atentă la ce îl folosesc și ce îi cer. Îi cer variante de formulare când mă blochez într-un text, îl folosesc ca să verific dacă ceea ce am scris e clar, dacă am omis ceva important sau dacă un argument nu prea stă în picioare. Dar nu iau de bun tot ce îmi spune. Îl folosesc ca să-mi pun la încercare ideile, deci.

Și mai am un stres: azi rupem norma cu AI-ul, facem munca a trei oameni în cinci ore, dar instrumentele astea sunt în mâinile câtorva giganți tech, care pot schimba prețurile și condițiile de acces după cum vor. Uite ce s-a întâmplat zilele astea cu Starlink în Ucraina, unde accesul la serviciu a fost restricționat și apoi restabilit. În vremurile astea atât de volatile, ce facem dacă mâine AI-ul devine prea scump sau pur și simplu nu mai avem acces la el? Mai știm să facem singuri lucrurile pe care astăzi i le cerem lui? Și, mai ales, le mai putem face în timpul scurt cu care ne-am obișnuit?

Cea mai mare vulnerabilitate a PR-ului cultural românesc

Una dintre cele mai mari vulnerabilități e că riscăm să confundăm vizibilitatea cu interesul real pentru cultură. Avem apariții în presă, cifre bune în online, influenceri care vorbesc despre proiecte, dar uneori ajungem tot la oamenii care erau deja interesați. Ne învârtim în aceleași cercuri și ne felicităm între noi pentru cât de bine am comunicat.

Iar oportunitatea e tocmai să ieșim din cercurile astea. Să găsim alte canale, alte parteneriate și moduri de a stârni curiozitatea unor oameni care poate nu s-ar fi gândit niciodată să vină la un spectacol sau la o expoziție. Nu trebuie să facem cultură pe gustul tuturor, dar putem încerca să ajungem și la cei care nu fac deja parte din publicul nostru.

Visuali Italiani 2025. Credit foto: Miluta Flueras

Dacă ai putea schimba un singur lucru în felul în care România își comunică artiștii, instituțiile și proiectele culturale

Aș schimba felul în care ne raportăm la artiștii români și la promovarea lor. Când câștigă un premiu internațional, ne umflăm în pene, curg felicitările și declarațiile despre cât de valoroasă e cultura română. Dar între două premii cât facem, de fapt, pentru ca artiștii noștri să fie cunoscuți, pentru ca lucrările lor să circule, pentru ca proiectele lor să ajungă la public, aici și în afara țării?

Ne cam place să ne însușim succesele unor oameni despre care, până să câștige un premiu, abia dacă ne-am interesat. Ne lăudăm cu rezultatele, dar vorbim mult mai puțin despre condițiile în care au fost obținute. Și uneori am impresia că ne interesează mai mult ce spune succesul unui artist despre România decât ce are artistul respectiv de spus prin ceea ce face.

Mi-ar plăcea să înțelegem că artiștii români nu există ca să ne facă nouă cinste. Merită atenția și sprijinul nostru și atunci când nu câștigă premii, și atunci când ceea ce au de spus nu ne flatează deloc.