Radu Muntean face, însă, totul pentru personajele lui. Construind-o pe Alice T., de exemplu, încercând să o înțeleagă, a devenit un adolescent mai bun. Ceea ce speră să îl ajute să fie un părinte mai bun. De fapt, de aici a și plecat povestea acestui film. Copiii lui tocmai intrau în adolescență când a început să se gândească la acest film. Și a încercat să intre, prin acest proiect, în perspectiva copilului și să-l înțeleagă.
Intensitatea cu care-și trăiesc viața, cu spatele la zid, lipsa de empatie, disperata dorință de dragoste și de confirmări din toate părțile, toate astea mi se par fascinante.
Ce s-a schimbat de la Furia până la Alice T.? Ce a rămas neschimbat? Care sunt nostalgiile? Cât de important e ca ceea ce a vrut să transmită, într-un film, să ajungă la spectator?
Radu Muntean povestește despre cum își imagina viitorul în facultate și cât de mult își dorea să facă film. Și că, uneori, e terapeutic să-ți aduci aminte de lucrurile astea, ca să te poți bucura cum trebuie că ai mai făcut un film. Iar după ce l-ai făcut, ca să te poți apuca de altul, e necesar să îl pui într-un sertar. Dar ceva rămîne acolo și te urmărește discret toată viața.
