Avea 19 ani cand o fata l-a dus la teatru. S-a indragostit atunci de scena, a lasat in spate planurile corporatiste, a dat la UNATC si a devenit actor. In paralel, a invatat sa cante singur la chitara, iar cele doua, muzica si actoria, s-au intalnit in underground. Cantecele lui sunt mini-show-uri, pentru ca nefiind muzician, Alex Stefanescu gandeste totul ca un actor. Cum e si recent lansatul imn al procrastinarii, o melodie auto-ironica despre vise, scuze si visuri. De altfel, revine des, in proiectele sale, la conceptul hiper uzat al “fericirii”.
Nimeni nu stie ce e de fapt dar ti se vinde peste tot. Omul traieste intro lume ultra confortabila, creata de el. Are toate gadget-urile posibile si e vesnic nemultumit, confuz, deprimat, suparat, vrea sa fie altceva, altcumva, alearga dupa lucruri. Dupa ce alearga?
Alex povesteste ca a avut si concerte cu 10 oameni, dar experienta si momentele grele sunt baza in formarea unui artist. Care au fost etapele lui de evolutie, ce subiecte il obsedeaza, ce temeri a avut la inceput si cum a trecut peste ele, in randurile de mai jos.
Tanar creativ, usor auto distructiv, idealist, cu multa energie si zero directie. Asa ar suna descrierea lui Alex in adolescenta. Tot in adolescenta mi-am luat prima chitara si m-am indragostit de sunetul ei si de faptul ce ea poate spune lucrui pe care vorbele mele nu pot. Am invatat sa cant singur atat la chitara cat si la voce si am facut pe rockstarul in camera mea, pentru un public imaginar. Era tot ce imi trebuia.
