[Inceputuri #denepretuit] Haiducia lui Cristian Hordila prin universul TIFF a pornit intr-un camin clujean

[Inceputuri #denepretuit] Haiducia lui Cristian Hordila prin universul TIFF a pornit intr-un camin clujean

"O sa fie misto, lumea filmului, se fac filme, petreceri, si poate iti gasesti ceva de lucru". Asta s-a auzit intr-un camin din Cluj undeva prin 2006. Emitator: Paul Craciun, coordonatorul voluntarilor de la prima editie a Festivalului International de Film Transilvania. Receptor: Cristian Hordila, student in anul I, preocupat pana atunci de facultate, jocuri de rummy (offline, pe holurile de camin) si poker (online, la mare cautare).

Voluntar la TIFF, Cristian a devenit ”baiatul cu ochi frumosi, foarte dragut, care te poate ajuta sa...”, una dintre completarile acestei fraze fiind fatidica: dintr-un blocaj in Excel, rezolvat "dupa niste parlamentari si amenintari" semnate Anca Macoviciuc, baiatul dragut cu ochi frumosi nu mai era doar "Cristian", ci si "Hordila". Urmand calea Excel-ului bine imblanzit, Oana Giurgiu l-a impins apoi spre coordonarea zonei de ticketing; stresat de misiune, Cristian a gandit, propus si implementat un sistem nou si eficientizat. Fapt care l-a condus spre un mic dejun cu Tudor Giurgiu si, totodata, un alt inceput: preluarea responsabilitatilor de management.

Si, asa, dintr-un inceput in altul, Cristian a ajuns azi Festival Manager (TIFF), Executive Manager (Casa TIFF) si Managing Director (Romanian Film Promotion). Dar functiile spun doar o mica parte a povestii. La o petrecere anul trecut, Cristian ajuta la servirea celor peste 700 de invitati alaturi de alti doi barmani, respectand o traditie mai veche - a fost caraus, sofer, om de paza, om de receptie, organizator, insotitor de invitati sau corector de badge-uri eronate (500, intr-o singura noapte).

Morala? Nu stii niciodata cand esti pe cale de a #IncepeCevaDeNepretuit.
Intr-o serie de materiale inspirate de Mastercard, ne uitam inspre dinamica inceputurilor mici care conduc la realizari mari, uneori pe nesimtite.

 

Intalnire de camin cu un coordonator de voluntari

In 2006 eram student in anul I, un “sudist” (cum zic ardelenii) din Drobeta Turnu Severin care se simtea in alta lume in Cluj. Nu stiam nimic despre conceptul de voluntariat si zilele mi le petreceam intre facultate, jocuri de rummy pe holurile caminului si turnee de poker online (colegul meu descoperise aceasta lume si stateam in jurul monitorului sa castigam cupoane de access la mesele mari).

In camin am cunoscut foarte multi oameni cu care mai tarziu m-am reintalnit in viata. Tot acolo l-am cunoscut si pe Paul Craciun, pe atunci coordonator de voluntari la Festivalul International de Film Transilvania. Incerca sa stranga o echipa de voluntari care sa se implice in organizarea festivalului alaturi de cei din Bucuresti.

Din tot ce mi-a zis in seara respectiva mai retin doar: o sa fie misto, lumea filmului, fac filme, petreceri si poate iti gasesti ceva de lucru. Stiam ca vine vara, nu voiam sa ma intorc in Severin si am zis: "da, hai sa incercam".

 

Cu Excelul in epicentrul TIFF

Am fost repartizat la departamentul logistica, depozit, adica eram caraus. Descarcam si mutam lucruri: mobilier, statii de lucru, baxuri de apa, postere, orice mi se cerea. Teoretic lucram 6 ore pe zi, veneam dimineata la Casa de Cultura a Studentilor unde exista cafea la discretie, ceva de rontait si pe perete era lipita o foaie enorma cu staff list-ul. Era o forfota continua in jur: telefoanele sunau, graba, oameni agitati si urgente de rezolvat. Am inceput sa-mi fac de lucru pe langa biroul respectiv si sa nu mai plec acasa dupa 6 ore. 

La Cinema Republica (azi Florin Piersic) era epicentrul festivalului, birourile care gestionau programul, invitatii si filmele. Toti lucrau de zor cu capul in laptop, cu priviri obosite si incruntati, radeau zgomotos, aveau glumele lor si voiam si eu acolo. Si am inceput sa-mi caut de lucru, sa ajut cu orice. Astfel, in prima interactiune cu biroul de la Republica am fost trimis dupa un pachet de Viceroy, un falafel si o cola.

Dana Boghean mi-a pus eticheta ”baiatul cu ochi frumosi, foarte dragut, care te poate ajuta sa...”. Intr-o noapte, in holul cinematografului, am gasit-o pe Maco (Anca Macoviciuc), o fiinta mica cu ochelari, privire incruntata, care vorbea repede si agitat - era intre 3 laptopuri si se blocase ceva in excel. Ea facea acreditarile, cu liste de excel complicate, filtre si alte macro-uri. Dupa niste parlamentari si amenintari, m-a lasat sa ajut (excel-ul era si este specialitatea mea), am reusit sa rezolv blocajul si, evident, am trecut la nivelul in care mi se cunostea numele complet. 

In anul doi, am fost avansat ca asistent coordonator de voluntari, iar pe baza cunostintelor de excel, am gandit un sistem de programare a voluntarilor de la screening assistance (cei care faceau accesul in sali) si lucrul asta nu a trecut neobservat.

Nu stiam pe atunci ansamblul festivalului, stiam festivalul de sub nasul meu. Pentru mine, un pusti de 19 ani, TIFF-ul era o insula plina de adrenalina si oportunitati intr-un Ardeal în al cărui ritm nu mă regăseam atunci. Aici puteam vorbi repede si rastit, ca asa vorbeau toti, puteam sa fiu agitat si pe fuga, pentru asa erau toti. Si eram aproape de un vis: de lumea filmului.

 

Intalnire la costum cu un birou de freelanceri

Oana Giurgiu m-a „mirosit”, nu stiu unde si cum (nu am intrebat-o niciodata), dar m-a luat sub aripa ei: ea a propus si mi-a propus sa fiu Coordonator de Ticketing. M-a sunat si m-a chemat la Bucuresti la o intalnire si stiu ca am simtit ca I was living the dream baby!

Pentru ca aveam si un interviu la o firma de pharma, m-am dus imbracat la costum intr-un birou de freelanceri. Ma simteam ca un idiot. Cand mi-a zis ce vor sa dea imi dea pe mana, am bagat un poker face si in interior am lesinat. Eu sa coordonez ticketing-ul festivalului! Nici nu am fost capabil sa intreb ce presupune sau cati bani o sa primesc.

 

Invitatie catre un salt cu parasuta

Eram stresat de misiunea ticketingului si am inceput sa ma documentez, sa-mi folosesc cunostintele de IT, sa citesc politici de ticketing, etc. Am propus o solutie noua care presupunea investitii in echipamente noi, schimbari majore in politica de bilete si o abordare noua in vanzare. Am schimbat mailuri cu Tudor si Rik (festival managerul din vremea respectiva) si am reusit sa ii conving de schimbare.

A fost anul cand, in fiecare zi, plecam ultimul din biroul de la Republica, numaram bani pana nu mai stiam sa numar si inchideam casieriile cu cresteri fata de anul anterior. Abia atunci l-am cunoscut pe Tudor, care astepta de la mine in fiecare seara mailul cu raportarea biletelor vandute - si eu abia asteptam sa rasuflu usurat ca tot ce propusesem eu mergea.

Apoi, prin 2011-2012 am traversat o perioada complicata: pornisem o afacere cu care ma chinuiam, am mers la multe interviuri, am incercat diverse joburi, dar parca nimic nu se lega. Intre timp, festivalul crestea, orasul incepuse sa intre in boom, iar Tudor venea tot mai des la Cluj. Intr-o dimineata, m-a rugat sa il iau devreme de la aeroport ca sa luam micul dejun impreuna. Atunci mi-a zis ca are nevoie de cineva care sa preia treptat niste lucruri de pe capul lui. Niciodata nu mi-a zis cate sa preiau, de ce sau pana unde. Mi-a propus sa sar cu parasuta si eu am sarit. Cam asa a fost. Si de atunci totul s-a schimbat.

TIFF-ul s-a schimbat la fel ca un copil ajuns la adolescenta; stii ca urmeaza sa creasca si ca vor fi schimbari, dar cand il vezi zici wow. De la un festival cu headquarter in Cinema Republica, ne-am trezit cu proiectii in Piata Unirii. De la petreceri intime la Diesel cu 300 de oameni (la care eu nu aveam acces pe vremea aia), am ajuns la petreceri de 1400 de oameni. TIFF a crescut enorm,  frumos si organic, din dragostea celor care ni s-au alaturat an de an. Si imi place sa cred ca si eu, impreuna cu el.

 

Intalnire de platou, cu productia de film

Am avut tot timpul o slabiciune si o dorinta pentru munca de productie. Prima data am fost chemat sa lucrez la Caravana Cinematografica (r. Titus Muntean, 2009, Libra Film) si, cum se intampla in lumea filmului, iti suna telefonul seara si maine trebuie sa incepi. A trebuit sa refuz, aveam job, nu puteam sa dispar peste noapte. Dar, prin 2011, a aparut o noua oportunitate. Dintr-un articol citit de Raluca David despre costurile ridicate ale inmormantarilor in Germania, a aparut "Gobbel", un om care se intoarce in satul sasesc sa moara, lovindu-se de spiritul antreprenorial romanesc si obiceiurile de inmormantare de la noi. 

„Gobbel” a devenit lucrarea de licenta a Ralucai, insa a fost si testul pe care mi l-am dat eu mie. Mi-am asumat rolul de producator, am facut o prezentare, am avut intalniri cu sponsori, am strans bani, am obtinut servicii si am organizat filmarea impreuna cu Raluca, asa cum stiam ca trebuie: cu masini care duc echipa la filmare, cu masa de pranz, cu craft, autorizatii. Nu mai facusem asta niciodata, dar ajutasem la 2 filmari ca asistent de productie, unde am ciulit urechile si am furat tot ce puteam intelege.


La filmarile "Gobbel"

Dupa ce TIFF, Casa TIFF si alte proiecte au intrat pe lista mea de prioritati, am inceput sa ma lovesc iar de productia de film si mi-am propus sa aplic la diverse workshop-uri sa invat si teoria. Am inceput sa inteleg ca e cale lunga pana la a zice despre tine ca esti producator de film si am inceput sa respect tot mai mult meseria asta.

Proiectul preferat, pana astazi, e clar Morometii 2. Am avut sansa sa fiu director de productie al unui film care mi-a permis sa ma implic total si sa invat multe lucruri noi. Am lucrat alaturi de o echipa fantastica: generatii diferite, oameni cu experiente diverse si stiluri de lucru diferite. Peste toate se adauga si o apreciere subiectiva: sunt un oltean crescut la Dunare si imi era dor de soarele de campie si de viata olteneasca de la sat.


Parte din echipa din spatele "Morometii 2"

 

On-going: Transilvania Film Fund

Ideea unui fond de film regional a aparut in perioada in care Cluj-Napoca isi pregatea dosarul de candidatura pentru a deveni Capitala Europeana a Culturii in 2021. Grupul nostru de lucru a facut o evaluare "cinematografica" a orasului si am concluzionat ca avem toate premisele pentru a putea ajunge un centru cinematografic.

Ii lipsea oportunitatea de business, astfel ca infiintarea unui astfel de fond era solutia perfecta. Am lucrat mult la dezvoltarea proiectului si azi cred ca ne apropiem de final. Dupa 2 saptamani petrecute in Polonia (in cadrul SOFA – School of Film Agents, un program intens in care am lucrat alaturi de experti din domeniul finantarii filmelor), am reusit sa ajungem la o forma finala a ideii. Apoi am inceput faza de implementare.


La SOFA

Lansarea s-a lasat asteptata pentru ca, alaturi de administratia locala a orasului, a trebuit sa identificam o solutie legala si eficienta de infiintare a unui astfel de organism. Sper ca, in urmatorul an, sa il lansam in forma finala si sa devina operational alaturi de CREIC – Centrul Regional de Excelenta in Industrii Creative.

 

TIFF-ul, nepretuit

Pana sa ajung in punctul in care experienta asta sa se transforme in viata mea de zi cu zi, TIFF-ul era un sezon pentru mine. Si stiu ca dupa fiecare TIFF ma simteam mai curajos, descopeream ca pot mai multe decat credeam si indrazneam sa visez mai mult.

Am fost si angel pentru invitati (aka insotitor), am fost sofer, om de paza, am pus umarul la organizarea galelor, am rupt bilete, am intins mocheta, am dus flori la scena, am refacut 500 de badge-uri intr-o noapte, etc. Cum zice Oana: am facut o haiducie. Si nu m-am oprit. Anul trecut am fost barman la Full Moon Party si am ajutat la bar, la servirea a peste 700 de oaspeti impreuna cu alti 2 barmani.

In 12 ani de zile am invatat foarte multe, dar la inceput am invatat lucruri de baza pe care cateodata simt ca nu le mai regasesc in jurul meu: ce inseamna responsabilitatea, cunoasterea propriilor limite, sa ceri ajutorul cand nu mai poti sau nu mai stii. Am invatat ca nu exista „nu se poate”, ca trebuie sa-mi schimb perspectiva ca sa vad solutiile si - cred ca cel mai important - am invatat sa accept oamenii asa cum sunt si sa iau de la ei ce e bun.

 

Inceputurile lucrurilor mari pot fi bine deghizate in momente mici, aparent lipsite de importanta. Pentru Cristian Hordila, impulsul de a #IncepeCevaDeNepretuit a venit pe nesimtite, printr-o intalnire dintr-un camin clujean. Preocupat pana atunci de rummy prin camin si poker pe online, a facut cunostinta cu voluntariatul, apoi cu intreg universul TIFF si, mai tarziu, cu lumea productiei de film. 

Intr-o serie de materiale inspirate de Mastercard, ne-am propus sa vedem in ce fel increderea in micile inceputuri de ici, de colo, poate conduce spre mari realizari. 

Aboneaza-te la newsletterul IQads cu cele mai importante articole despre comunicare, marketing si alte domenii creative:
Info

Dosare editoriale

Sectiune



Related