[Viața la țară] Maia Oprea & Samir Văncică: La curte viața e dinamică, nimic nu e de-a gata. Toate se întâmplă treptat, ciclic, necesitând răbdare și voință de adaptare la schimbare

Casa în care trăiesc acum este una bătrânească de pe la 1900 și ceva recondiționată, departe de confortul pe care îl aveau la București, unde și poluarea era pe măsură, e drept. Se încălzesc la sobă, cu lemn din curtea lor, mănâncă din grădina pe care o cultivă și învață zi de zi despre viața la țară din resurse proprii. Lucru deloc ușor pentru niște orășeni get-beget, dar visau la libertatea de a-și crește copiii neîngrădiți de betoane, încă de la nașterea celui dintâi.

În ultimii ani și-au împărțit viața de familie pe sezoane: lunile de iarnă la bloc și cele de vară liberi în aerul proaspăt de pe prispa casei de la sat a părinților. Chiar înainte de a veni virusul schimbător de paradigme și preocupări, Maia Oprea și Samir Văncică au bătut palma pentru o bucată de pământ în Nucșoara de Argeș, la capul satului. Viața lor a căpătat acum un alt sens, alte obiceiuri și nu s-ar mai întoarce să trăiască la oraș.

”Orașul îți deformează privirea. Te face să accepți îngrădirea libertății și reducerea la o funcție socială ca pe ceva normal. Sau te face să crezi că structura socială e o scară pe care trebuie să urci cu orice preț. În jungla de beton cea mai la îndemână scăpare pentru noi erau plimbările în parcuri sau evenimentele culturale”

Cu artiștii Maia Ștefan Oprea și Samir-Mihail Văncică discutăm despre bucuria traiului simplu de la țară, despre permacultură și sustenabilitate. În timp ce trăiesc în casa cea veche, studiază, se pregătesc de construirea uneia noi, ecologică și eficientă termic.

O familie de artiști

Maia: Sunt Maia Ștefana Oprea, artist plastic, mamă de fete, îmi place să îmi petrec timpul în natură împreună cu familia, să citesc (cu toate că apuc atât de rar! ), să visez la proiecte artistice (pe care uneori reușesc să le pun și în practică), ador plimbările pe coclauri, iar mai nou mă dedic grădinăritului și unui parcurs întrucâtva ecologic. Sunt legată de tot ceea ce înseamnă formarea mea profesională, pe care am îmbrățișat-o de mică cu mare pasiune: desenul, pictura, modelajul, istoria și critica de artă, mai recent căutarea pigmenților naturali, împletiturile, sculptura în lemn, descoperirea de noi tehnici prin care să folosesc materialele pe care le am la îndemână.

Restul membrilor sunt, de la mic la mare: Azari (pe care o așteptăm cu nerăbdare cât de curând), Ilma (3 ani), Meira (5 ani) și Samir.

Samir: Sunt Samir-Mihail Văncică, artist plastic, înconjurat de fete minunate care îmi fac viața frumoasă și bogată. Arta e pentru mine un mijloc de căutare și de interogare a vieții. Am nevoie de un spațiu determinat de cupola cerului și de pământul de sub picioare pentru a găsi în mine resorturile creative. Aceste preocupări le găsesc greu de exprimat în mediul urban unde sunt bruiat de semnale agresive din toate părțile, de la orânduirea absurdă a orașului, la aspectul său dezolant și la blazarea oamenilor din jur. Maia este cea care mi-a deschis ochii spre frumusețile naturii și plimbările prin păduri care te încarcă de energie. Dar parcă după orice scăpare în natură ne întorceam mai întristați de lipsa ei în viața noastră. Acum cred că am ales o cale mai bună și mai firească.

Cum era viața voastră la oraș

Samir: Am crescut în oraș și am avut puțină parte de experiența vieții la țară. Sunt experiențe formatoare care te inițiază în tainele vieții. Cred că orașul îți deformează privirea. Te face să accepți îngrădirea libertății și reducerea la o funcție socială ca pe ceva normal. Sau te face să crezi că structura socială e o scară pe care trebuie să urci cu orice preț. În jungla de beton cea mai la îndemână scăpare pentru noi erau plimbările în parcuri sau evenimentele culturale. Tot spre asta tindem acum. Spre libertate, natură și artă - minus beton, tranzit, aglomerație și noxe.

Maia: Sunt născută în București, din părinți bucureșteni. Din 2015 locuiam în capitală din octombrie și până în aprilie-iunie, iar pe timpul verii mergeam cu toții la țară (100 km de București, înainte de Mizil, rezidența de vară a părinților mei, cumpărată acum 20 de ani vis-a-vis de casa străbunicilor), un mic paradis pentru copii și pentru inspirație. Acolo aveam deja atelierul amenajat pentru perioada caldă.

În București era pur și simplu groaznic: poluarea, traficul, aglomerația, stresul constant. Nu mai pot vorbi de lucruri care îmi plăceau, de galerii, de teatre, piscine, festivaluri, patinoare, acestea aproape că nu mai făceau parte din viața noastră fiindcă veșnic trebuia doar să calculăm în ce măsură nu sunt 'prea departe', 'prea scumpe', 'prea mult efort per total', nu pot discuta de infrastructură, de lucruri care ar putea fi îmbunătățite, nu pot face comparația cu alte orașe occidentale unde am locuit cu plăcere, nu, e nevoie de o viață ca să mă vindec de trauma Bucureștiului. În fiecare toamnă, la plecarea de la țară, eram foarte abătută și simțeam că ceva e nelalocul lui.

Drumul către o viață full time la sat

Maia: Încă de când s-a născut primul copil am încercat să mă/ne conving să părăsim Bucureștiul și să plecăm văzând cu ochii, dar oricât încercam să plănuim, nu găseam o variantă fezabilă, armonioasă, prin care să ne continuăm cariera și să creștem copiii împreună. De fapt, ne era foarte frică să dezvoltăm un plan realist de viețuire sustenabilă. În octombrie 2019, brusc, eu m-am hotărât că e timpul să cumpărăm un teren sau teren + casă și să ne oferim timp, oricât ar trebui, pentru a ne gândi/realiza planurile încă incerte, dar care se conturează magnific de atunci.

A fost totul la timpul potrivit, la momentul potrivit, am simțit parcă ce va să vină, în mod inexprimabil (când mai era încă foarte mult până să auzim de covid-ul din China) ,îmi petreceam nopțile prospectând, urmărind absolut toate vânzările de terenuri din țară, am scris pe grupul 'Mutat la țară' și am primit multe mesaje, am cunoscut mulți oameni (unii dintre ei chiar ne-au acomodat cu copii cu tot pentru a ne face tururile în zonă mai ușoare). Am mers la vizionări în județele Sighișoara, Buzău, Dâmbovița, Vâlcea, Argeș, Prahova. Visam să ajungem să locuim într-o comunitate armonioasă: am vrut în Hunedoara, dar mi-era frică de holdele rămase de la mine, găsisem ceva fain în Olt, dar era fix în avale față de multe deversări toxice care au loc deși nu ar trebui, voiam lângă Câmpulung, dar mi-era groază de fabrica de ciment.

Cu fiecare zi parcă îmi pierdeam răbdarea, știam că trebuie să găsesc locul RAPID, chiar Acum. Deși nu bănuiam încă pandemia, instinctul meu a fost foarte puternic. Am început să fac bagajele și să transport toate lucrurile la părinții mei la țară, norocul fiind că ei achiziționaseră recent terenul și căsuța fix de lângă (mai veche de un secol), unde au depus un efort considerabil vara aceasta pentru a restaura, reconstrui și a ne lăsa nouă casa de vacanță.

Suntem deja în februarie, am continuat căutările pe timpul iernii. Cu o săptămână înainte să finalizez mutarea temporară la țară, am găsit locul mult visat! Cum? Am simplificat rețeta: 1. trebuia să fie aproape de zone pe care le vizitasem deja împreună cu Samir 2.trebuia să aibă o pădure ca în “Walden” a lui Thoreau 3. să fie un lac ca în seria mea de picturi “Locus Neminis” (locul nimănui) și 4. bineînțeles, trebuia să îndeplinească criteriile noastre de permacultură, căci asta vizam pe viitor. Am îmbinat povestea unei vacanțe petrecute în Argeș cu o carte și cu puțin noroc. Am pus degetul pe hartă și am plecat la drum. Cu o săptămână înainte să ajungă Covid în România, iată-ne bătând palma pe un teren de 4800mp chiar înainte de vârful Moldoveanu, în Nucșoara de Argeș, la capul satului.

Detaliile logistice

Samir: Am descoperit permacultura poate la momentul potrivit și înțelegerea noastră de bază ne-a ghidat peregrinările spre locul viitorului cămin. Nu doream un teren drept de câmpie, voiam dealuri și copaci. Un teren în pantă are un potențial mai mare de a genera resurse și energie. Înclinația spre sud este benefică unei case cu încălzire pasivă de la soare. Apa poate avea cădere dacă e captată sus și orientată spre vale pentru a uda grădina. E mult mai plăcut să vezi denivelările naturale ale reliefului decât un teren cu gazon tuns la 5mm.

O casă construită pe un teren în pantă este protejată de infiltrații de apă în fundație (apă ce poate urca prin capilaritate și în pereți deteriorând casa și sănătatea ocupanților). Iar eu m-am îndrăgostit de Nuci! Niște coloși seculari care tronează pe terenul nostru, dominând peisajul. Nucii sunt o binecuvântare pentru nucile lor și pentru cât timp le produc cu aproape zero implicare umană. Pământul nu a fost exploatat agricol, dar este îngrijit de natură și de ecosistemul de pe teren și dimprejur - are aceste calități care pot scăpa cuiva care vrea doar un teren pe care să-și facă o casă de vacanță. Un foarte important aspect este legătura directă cu resursele pe care vrem să le utilizăm pentru a construi casa și toate edificiile aferente. Lemn, pământ, paie, nisip, pietre, pietriș, var sunt la îndemână și cu ele vom lucra cu bucurie.

Primele zile la țară

Maia: Am ajuns singură cu copiii (Samir trebuind să zugrăvească apartamentul), în februarie, într-o casă înghețată. A fost greu, dar n-a lipsit distracția în toată nebunia, copiii se jucau la nisip în fundul gol pe 6 grade, în timp ce eu sortam toată harababura. A durat jumătate de an până să scot mobile, covoare, Tv, să donez cam 60% din haine, veselă, aparatură, jucării. Am rămas cu strictul necesar și asta ne e arhi-suficient.

Cea mai mare surpriză a fost când au început să iasă răsadurile: primăvara am putut amenaja prima grădină din viața noastră, după minime principii de permacultură, iar copiii se întindeau pe pământ să ronțăie spanac încă din martie.

La ce nu te-ai adaptat încă

Maia: Nu m-am adaptat încă la gunoaiele și frunzele pe care le ard vecinii. Nici la pânza de fum care se așterne toamna-iarna peste sat, de la sobele ineficiente pe care le avem mulți.

Încă mă lupt să accept faptul că efectiv e posibil să dureze 5-10 ani până să ne realizăm mult doritele rezidențe artistice internaționale, centrul de artă și sustenabilitate, proiectele comunitare și educaționale, workshopurile diverse, șamd.
[Ah, și că mi-e frică să nu ne mănânce urșii acolo cât stăm la cort ca să ne construim casa ! ]

Acum vă scriu din cămăruța 'birou'-atelier-depozit cu căciulă și palton pe mine, foarte diferit de confortul pe care îl aveam în București. Locuind o căsuță bătrânească (1940-1960) cvasi-recondiționată în mod diferit de cum am fi făcut-o noi, am luat decizia să nu investim în ea și avem multe pierderi de căldură. Suntem hotărâți să avem răbdare oricât va fi nevoie, dar uneori sperăm ca prin vreo minune să se alinieze mai repede toate lucrurile pe care dorim să le dezvoltăm în viitor. Whatever happens, nu mai e cale de întoarcere și suntem cu toții foarte fericiți!

Noua viață, cu de toate în ea

Maia: E minunat să fim 24/24 h împreună, să lucrăm de acasă, iar dacă avem nevoie de spațiu curtea este suficient de mare pentru ca fiecare să-și vadă de treabă în colțul lui. Rutinele se schimbă după anotimpuri, apoi după Sărbători, nevoile copiilor și diferitele noastre proiecte. Săptămâna aceasta Samir s-a ocupat de construcția unui wc ecologic (portabil, pentru interior), a strâns trambulina și a continuat documentarea despre sobele rachetă, eu am pregătit paturile înălțate ale grădinii pentru venirea iernii și am pus cap la cap programul de homeschooling pentru vacanța de iarnă, astfel încât să fim veșnic ocupați cu tot felul de crafturi și decorații de Crăciun, povești de inspirație Waldorf, casa să se umple de colinde zdrăngănite la pian, flaut și chitară și să ne încălzim făcând prăjituri. Viața are în continuare componente stresante și greu de gestionat, o mie și una de lucruri de rezolvat, dar sunt toate interne și puține elemente externe ne mai destabilizează, astfel încât suntem mult mai relaxați, iubitori și veseli.

Samir: Căutăm în viață un sens și uneori nu-l găsim pentru că nu-l căutăm unde trebuie, sau nu ne aflăm în locul potrivit. Mutarea la țară pe mine m-a pus pe o traiectorie plină de posibilități noi și sunt dornic să învăț acele îndeletniciri atemporale, achiziții lente ale umanității care nu trebuie să piară și pe care avem datoria, unii dintre noi, să le păstrăm. Tot timpul am ceva de făcut, ceva ce îmi place. E o bucurie când încep și duc la bun sfârșit un nou proiect - fie cosit, tăiat lemne sau meșterit un articol de trebuință. Încet, încet, dar cu un ritm destul de accelerat, îmi însușesc acele aptitudini de care voi avea nevoie pentru a construi o casă naturală și tot ce se află în ea. Dar pentru ce facem toate acestea? De ce nu am vrea mai degrabă să trăim confortabil într-un apartament și să ne uităm la Netflix pentru a uita de griji și de ziua de mâine, sau la știri pentru a ne hrăni fricile și frustrările?

Obiceiuri noi de trai

Maia: Farmecele naturii la fiecare schimbare trecătoare de lumină, zâmbetele copiilor când se aventurează în microcosmosul din împrejurimi, energia pozitivă de care te încarci din momentul în care deschizi ușa în aerul tare de dimineața, acestea și multe altele imposibil de împărtășit ne umplu zilele!

Suntem parte dintr-un mini-ecosistem. Deși locuim într-un sat măricel de câmpie, nu suntem conectați la apă comunală, canalizare și nici nu avem centrală. Lemnele de iarnă sunt momentan strict din curte, tăiem din păduricea de plopi, Samir e cu toporul, eu cu rămurelele.

Gătim aproape totul from scratch, facem iaurt de casă, pâine de casă, resturile se duc la compost, care se duce la grădină. Ne delectăm cu produsele noastre bio: fructe (mere, pere, zmeură, aronia, vișine, cireșe, mure), dulcețuri (soc, gutuie), compoturi (struguri), plăcinte (dovleac, spanac). La baie avem două chiuvete: apa de la una se duce în baltă pentru a hrăni sălciile pe care le tăiem pentru lemne și împletituri; apa de la cealaltă se recuperează pentru toaletă. Reciclăm absolut tot deja de opt ani, sticla se colectează pentru viitoare construcții, resturile plastice se taie pentru eco-bricks, hârtia și cartonul se strâng pentru aprinderea focului, cârpele imposibil de reutilizat devin opritoare de buruieni sau legături pentru araci.

Nu folosim cosmetice, am început să fac săpun de casă (cu ierburi din curte, coji de citrice uscate, cărbune de la salcie), pe care îl utilizăm și la vase, rufele le spălăm cu nuci de săpun, astfel încât nici grădina nu e contaminată întru nimic. Uneori trec săptămânile și pieptenul rămâne la locul lui, negăsindu-și sensul. Sunt obiceiuri noi și vechi deopotrivă, ne place mult să învățăm zilnic cum să ne adaptăm la nevoile traiului rural.

Viața într-o comunitate mică

Maia: Suferim de aparenta lipsă a unei comunități aici în Prahova, satul are gară și majoritatea adulților sunt plecați la lucru în Ploiești sau în vecinătate. Nu prea ne obișnuim cu mersul lucrurilor pe aici.

Samir: Altfel am vrea să fie la Nucșoara. Acest loc l-am ales tocmai pentru că vrem să dezvoltăm proiecte artistice și comunitare, dar aceasta va fi o poveste ce urmează a fi scrisă.

Contribuția voastră

Samir: Pentru a îmbunătăți o comunitate trebuie ca noi să ne transformăm viețile și asta o vom face prin tot ce vom construi și vom întreprinde în noul nostru cămin. Noi vrem să creăm legături și să răspândim cunoștințe de preț oricui e dornic să guste o viață simplă și frumoasă. O vom face prin artă, meșteșuguri redescoperite și prin împărtășirea sau dobândirea de îndeletniciri care îți redau libertatea. Acolo unde oamenii se ajută și fac lucrurile împreună cu dragoste, se pot depăși multe obstacole. Sper să întâlnim oameni care să aibă inima deschisă spre fapte bune.

Neajunsurile

Maia: Ne-am recâștigat viața și timpul! Mie îmi lipsesc piesele de teatru și dans contemporan cu care mă obișnuisem în Franța, dar nu le poți avea pe toate. La București copiii începuseră cursuri de balet, înot, meloritm. Cred că ar fi în continuare posibil să avem o viață culturală și plină de activități sportive, mergând de 3-4 ori pe lună la oraș sau putem fi noi schimbarea, chemând învățăceii de care avem nevoie în vârful muntelui. Nu am putut testa nimic pe perioada pandemiei. Îmi petrec însă un timp considerabil instruindu-mă în ceea ce înseamnă viitoarea școlire acasă a copiilor, care va începe din toamna 2021, când Meira va fi în clasa 0. Încet-încet ne însușim un program repetat periodic, niște jaloane între care să ne desfășurăm existența, care sper să contribuie la creșterea sănătoasă a micilor preșcolari.

Samir: La curte viața e dinamică, nimic nu e de-a gata. Toate se întâmplă treptat, ciclic, necesitând răbdare și voință de adaptare la schimbare. Acestea pot părea neajunsuri, dar în realitate sunt ceea ce ne ține conectați la viață și natură, ajutându-ne să creștem și să avem experiențe unice. Am descoperit că am o plăcere deosebită să lucrez în lemn și m-am bucurat de orice prilej de a face ceva cu lemnul, de la recoltarea crengilor de salcie și de plop, la spartul lemnelor și aprinderea focului în sobă, dar și micile proiecte de tâmplărie.

De fiecare dată când fac focul în sobă parcă e pentru prima dată, așa cum de fiecare dată când sparg un buștean e diferit și descopăr ceva nou în a mânui toporul. Casa în care trăim nu întrunește standardele unei case eficiente, dar este locuibilă și iată-ne iarna, încălzindu-ne la sobă și bucurându-ne de căldura ei dată de lemnul din curtea noastră. Sigur că noi ne pregătim și studiem cum să construim o casă ecologică și eficientă termic la Nucșoara, cu structura de lemn și pereți din paie și lut, cu sobă rachetă și ferestre luminoase spre soarele de iarnă.

Revelațiile vieții la țară

Maia: Nu se poate bate în cuie un plan de viață mulțumitor după care să te ghidezi orbește. Lipsa banilor te poate demoraliza și agravează unele probleme, dar banii în sine nu rezolvă lucrurile. În momentul în care îți urmezi un vis și faci abstracție de finanțe, pur și simplu capeți aripi, forțe ieșite din comun și devii un alt om: liber, împăcat cu tine și cu ceilalți. Încet-încet lucrurile se pot aranja, trebuie doar să începi drumul, cu voie bună, apoi totul va fi bine.

Samir: Putem alege o viață liberă în care să ne întreținem cu ajutorul naturii și al propriilor forțe. E mult mai greu la început, când investești foarte multe resurse (timp, energie, bani), dar lucrurile se ușurează în timp dacă îți creezi sisteme organice care funcționează cu puțină atenție umană, dar care aduc o producție semnificativă. Suntem încă în prima fază și sperăm ca beneficiile permaculturii să le aplicăm la Nucșoara. O plăcere pe care am descoperit-o este cositul. Ce sunet frumos îl produce tăierea ierbii umede dimineața sau seara! Și ce bine că toată acea iarbă servește la grădină și la compost! Nu e greu și nici obositor să cosești dacă o faci cum trebuie și dacă ai o coasă ascuțită ca lama de ras.

Sfaturi pentru cei care vor să se mute

Maia: Ai încredere în tine ! E multă muncă, dar e una care te împlinește.

Samir: Viața la țara nu ar trebui să fie văzută ca o retrogradare, sau retragere de la oraș, ci ca o schimbare de paradigmă, un alt mod de a te raporta la realitate și la societate. Nu te retragi, ci intri într-o altă lume. Îți schimbi povestea. Dacă vrei să-ți redirecționezi viața pe un parcurs ce te pune în relație cu natura și cu omenescul din tine, trebuie să cauți oameni și idei noi, să uiți unele lucruri și să înveți altele.

O zi din viața la sat

Maia: Nu avem încă cocoși, dar o avem pe cea mică, zilnic pe la 6.30-7: ȚMama, e zi ! Mama, e zi! Mama, nu mai e noapte, e zi! Mama, e zi!” (și tot așa). Ziua e veșnic plină. Duminica e îndelung așteptată, fiind ziua de ‘cinema’. Conectăm un proiector la laptop, asezonăm uneori și cu floricele de porumb și ne delectăm cu câte un filmuleț.

Samir: Cel mai important pentru noi este să petrecem timp cu fetele noastre și ele să se dezvolte frumos, așa că ne organizăm viața în funcție de asta. E un mod foarte bun și de a ne organiza pe noi și a ne seta prioritățile. Pentru asta Maia și cu mine încercăm să împărțim timpul astfel încât amândoi să participăm la treburile gospodărești, gătit, activități cu fetele, dar să și avem timp personal pentru activități creative sau de cercetare. O metodă bună este, pe cât posibil, să avem succesiv jumătăți de zi de lucru individual, respectiv de activități cu copiii și treburi în casă. Prânzul și cina sunt momente frumoase pe care le petrecem împreună.

Din pandemie

Noi eram izolați dinainte de izolare, nu s-a schimbat aproape nimic. Ne luăm masca când facem cumpărăturile la oraș.

Mai reveniți la oraș

Maia: Never.

Samir: Orașele vor fi pentru noi locuri de vizitat și de petrecut timp în călătorii, dar nu locuri unde să trăim ca înainte, în cutii din beton stivuite cu vedere la cutii din tablă, cu claxoane și sirene.