Pe vremea cand abia intelegeam ce inseamna un film, televiziunea prin cablu tocmai aparuse oficial in Romania, iar cinema-ul nu imi era accesibil, exista acest lucru minunat, numit Telecinemateca. In fiecare marti (sau joi), de la ora 19, TVR difuza filme de arta pentru publicul larg. Era, probabil, cea mai mare audienta inregistrata pentru cinema-ul de autor, pentru un public privat de consum cultural timp de aproape un deceniu. Asta se intampla inainte de era introducerii sistemului de evaluare a continutului, aveam 9-10 ani si vizionam, impreuna cu mama, filme care nu ar fi trecut niciodata de filtre, cu scene de sex realist, violenta si moarte care, cel mai probabil, au generat multora traume de con-fruntat cu terapeutul.
Sunt doua scene care mi-au marcat experienta cinematica timpurie. Prima il are ca pro-tagonist pe Claudiu Bleont, in costum alb de scrima, tarat dramatic pe scari de Petre Nicolae, in costumul lui negru de box, confruntandu-si moralitatile, la finalul Pas in Doi, al lui Dan Pita.
Nu eram constienta, atunci, de neorealismul lui Pita, de constructia sa estet-ica si narativa meticuloasa, nu cred ca am inteles mare lucru din abilitatea lui de a critica o societate oprimata si complexata, in care tarele statutului social influenteaza tot, inclusiv iubirea si prietenia. Dar e un film pe care l-am revazut in toate etapele vietii mele de pana acum si care, de fiecare data, imi confirma ca, pentru mine, inainte de orice, cinema-ul trebuie sa fie memorabil. A doua secventa, complet neadecvata pentru o preadolescenta nestiutoare (pentru ca discutia despre educatia sexuala este la fel de necesara ca ori-cand), este din capitolul sase al Dekalogului lui Kieslowski si infatiseaza o tentativa esuata de sinucidere, dupa o scena de masturbare ce provoaca un sentiment de vinovatie care nu poate fi distrus decat prin scurgerea sangelui intinat din vene. Nu l-am revazut niciodata, dar impactul sau a fost, din nou, de lunga durata.
