[Netflixizarea] Mihai Radu: Streamingul a venit și cu forme noi, a dat libertate cum nu a existat. Nici televiziunile nu puteau acorda atâta libertate nici ficțiunii, nici documentarului.

Filmul se uită la tine la fel de mult cât te uiți tu la el. Filmul îți calmează fricile și umple insomniile, pentru că îți cunoaște nevoile. In distopia neflixiană, trăim o dictatură a democratizării conținutului, dozat și stil-izat atât de bine pe cât o permit analytics-urile și atât cât dependența să nu fie (aproape) niciodată dureroasă. Bolim și înviem pe canalele de streaming, ni se face greață uneori, dar nu renunțăm la ele. “Netflix “te urmărește”, te targhetează, te apucă prin expunere la reclame, îți cercetează atenția și disponibilitatea de a da click pe ceva nu doar atunci când ești [acolo]”, spune scriitorul și jurnalistul Mihai Radu, nostalgic al cinema-ului și pătimaș al streaming-ului.

Cel mai probabil, trăim o epocă în care efectele puternice ale media (și nu vorbesc aici numai despre consumul de film) coabitează ar-monios cu teoria “Uses and gratifications” (Katz, Blumler, Gurevitch, una dintre teoriile clasice ale comunicării), în care publicul este unul activ, iar consumul în sine este orientat spre satisfacție și satisfac-erea nevoilor. Asta nu împiedică audiența să fie una captivă. Im-portant e, însă, că trăim cu convingerea că deciziile de consum luate sunt opțiuni asupra cărora nu s-a exercitat niciun control.

Purificare consumistă

Streamingul e un fel de mall. Iar de aici și doza de dependență - acea dependență pe care o vezi în privirea rătăcită, în privirea care a rupt orice contact cu timpul, acele zile în care filmele trec prin tine pur și simplu. Ca o formă de purificare. Am zile când “bolesc” pe Netflix, când mă abandonez câte unui serial prost în ideea că sunt convales-cent, că mai am puțin și-mi trece. Nu știu ce. Cinema-ul nu poate să-ți dea așa ceva. Streamingul a venit și cu forme noi, a dat libertate cum nu a existat. Nici televiziunile nu puteau acorda atâta libertate nici ficțiunii, nici documentarului. Chiar trebuie amintit cred accesul la o cantitate enormă de documentare mișto.

Basculante cu seriale

Era ceva prost schimbat în filmul de cinema de mall, cu multe povești care erau înghesuite în 90 sau 100 de minute. Povești pe care le simțeam mult mai puternice și care aveau nevoie de spațiu mai mare. La fel cu personajele. Din punctul ăsta de vedere, dezvoltarea unei povești într-o serie de 6 sau 8 episoade a schimbat mult în fraza unor povești. Asta îmi place. Mă cam disperă modele: se varsă o bascu-lantă de seriale fantasy, apoi vine un val de crime nordice din care 80% sunt porcării - îmi amintesc de cârnații de “Pleșcoi”, ca mod de etichetare -, apoi psihologice, terapeuți, un bullshit de multe ori de-a dreptul ilogic.

Iradiere cu Netflix

Mi-am făcut când au apărut, când “s-a dat drumul” și la noi. Tot atunci mi-am făcut și pe Mubi, spre exemplu. Văd filme când am chef, poftă. Uneori am poftă să văd ceva de pe Mubi sau să descarc de pe torenți, alteori am chef să mă iradiez cu Netflix. Nu că acolo ar fi cine știe ce mizerii, dar uneori comercialul de pe platformele astea e grețos de-a dreptul. Însă chiar am nevoie de ”filme proaste” și cred că avem cu toții acele “filme proaste” ale noastre, la care ținem, care ne plac. 3 conturi am. Nu, nu aș renunța la Netflix.

Uzura rapidă a conținutului

“Multul” și ”la discreție” modifică totul. Cumva face parte din ce nu-mim capitalism și logica sa: putem detecta chiar un soi de obsoles-cență - dacă nu vezi un serial când e moda lui, când discută toți pe Facebook despre el, parcă nici nu mai are sens să te uiți. E depășit, a trecut, te agăți de următorul de-acum. Cred că aici e o discuție mai mare, chiar interesantă.

Bunul cel mai de preț

Hm, odată cu streamingul, cu internetul de fapt, ”gustul” e supus altfel cuantificării, din simplul motiv că au apărut instrumente care să-l descompună, să-l măsoare cât mai bine. Cât mai bine în vederea a ce? În vederea aceleiași logici despre care vorbeam mai sus: în ve-derea consumului, a pieței. Pentru că, spre exemplu, Netflix nu e doar Netflix, e tot internetul odată cu el, toate motoarele de căutare, toate platformele de socializare. În sensul că “te urmărește”, te tar-ghetează, te apucă prin expunere la reclame, îți cercetează atenția și disponibilitatea de a da click pe ceva nu doar atunci când ești ”pe” Netflix. Iar asta e valabil cu mai toate - comportamentul consuma-torului este bunul cel mai de preț azi. Deopotrivă consumator de ficți-une, să zicem, sau consumator de alegeri ”libere și democratice”. Contează mai puțin, consumatorul e consumator în tot și-n toate, piața a e omniprezentă și omnipotentă, iar ea poate fi cucerită, înțeleasă prin acumulare de date despre comportamente. Prin orice metode.

Standardizarea - stimulent pentru creație

Gustul e standardizat pentru că astfel poate fi mai bine manevrat, orientat, folosit. Asta face parte din instinctul pieței și reducerea umanului la instanța de consumator. Hai, contribuabil și consumator. Însă această standardizare nu a inhibat niciodată nimic, din contră, excită zone creative și de revoltă poate neexplorate.

Filmul se uită la tine

Sunt un mare nostalgic. Dar noi, nostalgicii, suntem nostalgici ori-cum, ca să zic așa. Transformăm totul în asfințit. Totul era mai mișto înainte pentru că eram mai tineri, aveam alte speranțe, alți prieteni, părinții noștri erau mai tineri, iar bunicii trăiau. Internetul a fost, pe parte de consum, încă un pas pe calea aducerii produsului cât mai aproape de consumator. S-a întâmplat și în cazul filmelor, a cărților, mă rog, cu mai toate. E uimitor că poți să vezi un film sau să citești o carte azi la 12, la noapte la 3 sau poimâine, când vor mușchii tăi. Lumea e cumva mereu aproape, mereu în jurul tău, disponibilă, la îndemână… Dar în același timp ea e și sufocantă, îți impune, îți dictează, te solicită și, mai ales, te cercetează. Apropo de consum, consumator și adunat date, e al naibii de ciudat când înțelegi că, de multe ori, filmul la care te uiți se uită la tine cu mult mai multă atenție