![[Arta Pandemică] István Téglás: Între artiști nu există solidaritate, nu a existat niciodată și nici nu va exista. Ei se adună doar când nu au încotro pentru că le cade tavanul în cap](https://media.iqads.ro/2021/04/istvan-teglas-cover-850.jpg?v=202104150434)
Mă gândesc la solidaritatea dintre artiști ca la ambivalența dintre a ne trăi singuri arta și a împărți scena cu ceilalți: una nu poate funcționa fără cealaltă, chiar dacă, în cele din urmă, ne expunem doar pe sine. Scriam asta și în comentariul meu: suntem individualiști sau în competiție unul cu celălalt. Nu ne este ușor să fim empatici. Când ne este greu, avem tendința să ne retragem. Apoi ne deprimăm și ne dăm seama cât de mult avem nevoie de ceilalți. Cam asta spune și István Téglás despre cum au trăit actorii pandemia.
"Actul artistic era un fel de supapă, iar acum, prin pierderea lui, se accentuează și pierderea stimei de sine - vorba terapeutului nostru. Când nu mai există sublimare rămâne doar simptomul, în cazul artiștilor narcisismul", spune István Téglás.
Îmi vin în minte Goffman (individul se exprimă pe sine, iar ceilalți sunt impresionați de el într-un fel sau altul) și Anselm Strauss (fiecare se reflectă în judecățile altora). Poate că pandemia e un moment bun în care, cu masca pe față, e mai simplu să nu joci teatru?!
