[Arta Pandemică] István Téglás: Între artiști nu există solidaritate, nu a existat niciodată și nici nu va exista. Ei se adună doar când nu au încotro pentru că le cade tavanul în cap

Mă gândesc la solidaritatea dintre artiști ca la ambivalența dintre a ne trăi singuri arta și a împărți scena cu ceilalți: una nu poate funcționa fără cealaltă, chiar dacă, în cele din urmă, ne expunem doar pe sine. Scriam asta și în comentariul meu: suntem individualiști sau în competiție unul cu celălalt. Nu ne este ușor să fim empatici. Când ne este greu, avem tendința să ne retragem. Apoi ne deprimăm și ne dăm seama cât de mult avem nevoie de ceilalți. Cam asta spune și István Téglás despre cum au trăit actorii pandemia.

"Actul artistic era un fel de supapă, iar acum, prin pierderea lui, se accentuează și pierderea stimei de sine - vorba terapeutului nostru. Când nu mai există sublimare rămâne doar simptomul, în cazul artiștilor narcisismul", spune István Téglás.

Îmi vin în minte Goffman (individul se exprimă pe sine, iar ceilalți sunt impresionați de el într-un fel sau altul) și Anselm Strauss (fiecare se reflectă în judecățile altora). Poate că pandemia e un moment bun în care, cu masca pe față, e mai simplu să nu joci teatru?!

Timp pentru sine

Fiind actor angajat, pentru mine nu a fost îngrozitor de greu să supraviețuiesc. Nici artistic nu mi-a mers foarte rău deoarece am avut câteva proiecte, chiar dacă majoritatea au rămas în aer. Ca individ însă am avut un an plin, și asta pentru că în sfârșit mi-am luat timp pentru toate nevoile și gândurile mele. Nu aș zice că m-am adaptat cu greu. Sunt adeptul schimbării, chiar și cu cele neplăcute sunt de acord, dacă ele ne aduc ceva.

Fără public

Am avut o premieră cu Bobi Pricop pe 3 martie 2020 la teatru din care au fost doar două reprezentații. Dacă încerc să-mi aduc aminte spectacolul mă ia o ușoară nervozitate pentru că nu prea mai țin minte nimic. Eram extrem de obosit când am început proiectul acela și faptul că n-am apucat să-l joc a lăsat un vid în mine. Majoritatea proiectelor pe care le-am început în pandemie le-am cam terminat, mai lipsea doar întâlnirea cu publicul. Proiecte în legătură directă cu pandemia nu am avut. Mi se pare suficient că suntem limitați de tot felul de restricții de care trebuie să ținem cont, n-aș construi mai mult pe ele.

Asumare

Strict în legătură cu perioada pe care o trăim, mi s-a părut importantă întoarcerea către sine. Să îmi asum cât se poate de mult cine sunt și încotro mă îndrept, cu toate responsabilitățile aferente. Să fiu activ a ajutat mult. Pentru că în momentul în care pornești spre o direcție nu ai cum să te deprimi, în afara cazului în care fugi de tine. Din momentul în care mi-a fost clar în ce direcție trebuie să o iau, lucrurile au pornit de la sine, și n-a fost ușor pentru că m-au transformat.

Artistul vs Depresia

A apărut din nevoia noastră de a comunica poate un pic altfel decât la telefon cu orele, sau la cafea în pauză la repetiții. Trăim o situație atipică, asta scoate din noi lucruri care la rândul lor au nevoie de o înțelegere diferită. Ne dorim să fie un punct de canalizare pentru artiștii cărora li s-a luat scena. Am stat de vorbă cu specialiști - unii dintre ei vor participa la aceste întâlniri - ca să ne dăm seama ce s-a întâmplat de fapt cu procesul nostru de sublimare în toată perioada pandemiei. Actul artistic era un fel de supapă, iar acum prin pierderea lui se accentuează și pierderea stimei de sine - vorba terapeutului nostru. Când nu mai există sublimare rămâne doar simptomul, în cazul artiștilor narcisismul.

Condamnarea independenților

Nu vreau să vorbesc decât despre sectorul cultural independent, care după ultimele știri pare că e condamnat la dispariție. Mă abțin cu greu de la o serie de înjurături sănătoase la adresa celor pe care i-am susținut, și care astăzi sunt în poziții din care hotărăsc soarta acestui sector. Când, în sfârșit, în Ministerul Culturii au intrat persoane agreate de lumea artistică - și nu doar actori cu carieră pe la televiziuni - a existat un moment. Dar asta s-a cam terminat în momentul în care li s-a părut mai important să ne arate imagini cu ei “pe tron” în spatele biroului în instituția respectivă, decât soluțiile pe care le-au găsit în sprijinul nostru.

Solidaritate, solidaritate…

Între artiști nu există solidaritate, nu a existat niciodată și nici nu va exista. Ei se adună doar când nu au încotro pentru că le cade tavanul în cap. Asta se datorează faptului că artiștii nu sunt neapărat oameni de calitate, dimpotrivă. Avem atâtea exemple de mari artiști care “au dezamăgit” cu caracterul lor, dar până la ei avem atâția artiști mici care sunt și mai și. E plină lumea de ei. Pe de altă parte există o falsă percepție despre artiști cum că ar fi mai deschiși și mai dezghețați la minte decât majoritatea. Experiența mea de aproape douăzeci de ani contrazice această percepție la noi în țară. Ca să fii solidar trebuie să fii empatic, tolerant, dar artiștilor în majoritatea timpului fiindu-le frică, aceste simțuri le cam scârțâie.

Proiecte valoroase

Din lucrurile grele iese ceva până la urmă. În plus, nu avem încotro. Nu-mi vine în cap niciun proiect, dar sigur au fost câteva pe care nu am apucat să le văd. Am vorbit despre Bobi și tocmai am început un proiect nou cu el care o să aibă legătură, spațial vorbind, cu ce trăim în momentul de față. Va fi un performance pe care lumea poate să îl vadă din stradă la Galeria Galateca pe 5-6-7 mai de la orele 18. Textul îi aparține Teonei Galgoțiu și Mihai Păcurar face vizualul. Ei trei în echipă sunt o garanție pentru mine.

Discurs liber

Am comunicat amestecat. Doar că de data asta nu prea m-am abținut de la comentarii, cum făceam mai demult. Ele vin odată cu trecerea timpului, observ asta la colegii mai în vârstă :).

Mesaj pentru cel de dinainte de pandemie

Vezi-ți de treaba ta.