Citești Alwarda și parcă lumea asta umană și ciudată începe să aibă sens, deși autoarea ei pare că are suflet de extraterestru. Ne oprim din când în când aici, la IQads, și facem pauză pentru poezie. Ne oprim din alergat, din consum, din încercarea continuă de a înțelege lumea și de a o încadra în exceluri diferite și vorbim cu scriitori. Pentru că ei au grijă de sufletele noastre, până la urmă. Câte grame or mai fi rămas pe aici :)
La 17 ani după cartea sa de debut, ”ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri”, Ruxandra Novac a revenit anul trecut cu “Alwarda”, publicată la Pandora M, în colecția Anansi. Și după ce am citit Alwarda (de mai multe ori), am vrut neapărat să vorbesc cu autoarea ei. Să încerc să aflu cum e posibil să scrii poezie în așa fel.
Am scris de-a lungul lui 2018 și aș mai fi scris probabil mult și bine, dar au intervenit alte lucruri care m-au blocat și m-au pus la locul meu, dar fără care, pe de altă parte, nu știu dacă ar fi existat cartea. Mi-e un pic greu să vorbesc despre ele, o să spun doar că a fost o cădere psihică, o mare înstrăinare de mine, care mi-a dat și un fel de curaj sau inconștiență să o dau mai departe si să încep să mi-o doresc să existe, să fie o carte publicată și tot restul, spune Ruxandra
