Chiar acum, când se scrie acest început de articol, pe fundal se aude Paolo Nutini care cântă despre un cer de fier. Ni se pare firesc ca muzica să fie mereu prezentă, când lucrăm, pe stradă și în metrou, în căști, la radio, în filme, să ne anunțe că ne sună cineva. Dar exista o vreme, amintește pianista Sînziana Mircea, când, pentru a asculta muzică, oamenii trebuia să se îmbrace frumos și să meargă la un concert. Acum, muzica este ubicuă în lumea reală sau virtuală.
Imaginați-vă o zi fără muzică: fără muzica de la radio, fără coloana sonoră a reclamelor sau a filmelor pe Netflix, fără soneria de la telefon sau fără banalul, dar omni-prezentul sunet al mesajului primit pe whatsapp... Nu mai putem trăi fără muzică, spune Sînziana.
În copilăria Sînzianei Mircea, muzica era în centrul lucrurilor, într-un mod firesc. A început cu un pian de jucărie, care exista în familie înainte să se nască ea, și a continuat cu educație muzicală de la 3 ani și apoi, de la 5 ani, cu pianul adevărat, care a acompaniat-o până în prezent, când muzica este profesie, evadare, joacă și timp liber. Sînziana a cântat pe scenele multor țări, din Anglia până în Tokio, iar anul acesta a ajuns și în Coreea de Sud. O serie specială de concerte sunt cele în care cântă alături de Alexandru Tomescu și chiar zilele acestea pregătesc un concert care va avea loc la Copenhaga pe 1 decembrie, cu ocazia Zilei Naționale a României. Povestim în rândurile mai jos cu Sînziana despre experiența concertelor din acest an, munca nevăzută a unui muzician profesionist, dar și despre formațiile preferate din adolescență și melodiile pe care le ascultă în loop zilele acestea.
