Roman Tolici trăiește în fiecare lucrare, atunci când o creează. Ce a rămas neschimbat, în ciuda experienței și a faimei, a criticilor și a expozițiilor internaționale, a șirului lung de picturi create, este plăcerea pură în fața pânzei. Toate celelalte sunt secundare.
În atelierul lui, chiar la intrare, este o schiță uriașă, cu infinite detalii, la care Roman lucrează de vreo 2-3 ani. Nu se grăbește. De altfel, finalul unei lucrări nu este chiar atât important, ba chiar simte o oarecare tristețe la terminarea unei picturi. Procesul în sine e tot ce contează.
”Dragostea mea cu lucrarea și comunicarea mea cu lucrarea mi-am trăit-o în timpul creării ei. Lucrările mele de pe pereți - mă lasă rece cumva. Aici e bucătăria, sunt chestiile tehnice”, spune Roman.
Picturile lui recente, din ultimii 2-3 ani, anii pandemiei și ai începutului de război, pot fi văzute în cadrul expoziției eveniment “Pursuit of Happiness”, deschisă până pe 18 aprilie la Muzeul de Artă din Constanța.
Despre obligația fericirii și senzația socială a nesiguranței, despre artă și muncă, emoție și inginerie, bani și faimă, povestește Roman Tolici în rândurile de mai jos:
Plăcerea pură
Și atunci când eram mic, și acum, când sunt adult, am simțit plăcere când am pictat. Plăcere intelectuală și fizică în același timp. Din punctul acesta de vedere nu s-a schimbat foarte mult. Doar că acum o fac într-un registru profesionist, să zic, în care apare adesea raționalul, programaticul și așa mai departe.
Când suntem copii, pictăm din pură plăcere de a împrăștia idei și culori. Ca profesionist, pe lângă această plăcere, se adaugă un gând profund pe care vrei să îl transmiți.
Plăcerea e în timpul procesului, cu siguranță. Finalul, din păcate, nu mi s-a părut niciodată prea spectaculos, mi-a lăsat așa, o mică tristețe finalizarea oricărei lucrări.
Când e gata o lucrare
De obicei atunci când ajung să fiu obosit de o lucrare. Uneori se întâmplă să reiau câte o pictură, după ce mi-a trecut această oboseală. Atâta timp cât sunt în atelier, lucrările nu sunt niciodată cu adevărat terminate. În momentul în care pleacă, da, eu nu mai pot interveni pe ele.
O lucrare poate trece prin multe modificări și ele nu sunt neapărat bune tot timpul. Pot fi și direcții greșite. Dar fiecare lucrare are viața ei. Viața ei cu mine. Sau eu cu ea. Pe tot procesul de lucru. Și, ca în viață, apare mereu neprevăzutul. Ceva ce nu am vizualizat sau gândit la început poate apărea pe parcurs. Și asta face procesul de lucru și mai interesant, pentru că nu există un brief clar de la care nu pot să mă abat.
Pot începe ceva și pot termina cu totul altceva.
Presiunea faimei
Poate ea există undeva în subsidiar, presiunea faimei, dar nu e dată de exterior, e dată de interior, de mine. Adică: să nu mă repet, să fac mereu ceva nou, și ca abordare, și ca idee. Nu înseamnă că îmi reușește neapărat, dar această presiune mă face să iau fiecare lucrare ca pe: Acum mă apuc de capodopera. Capodopera e una, nu pot fi mai multe capodopere.
Nu. Nu simt că am făcut capodopera. Dacă aș simți că am făcut capodopera, gata, s-a terminat.
Credit foto: Matei L. Buta
Și totuși, Accident în Piața Amzei
A fost o lucrare pe care eu intenționam să o fac pe un format mare, să fie plină de detalii mult mai amănunțite. Și am zis: hai să fac o mică schiță. Și mi-am luat o pânză mică. Nici măcar nu aveam în cap ideea inimii. Știam că trebuie să fie ceva acolo. Nu știam exact ce.
Am pornit de la o imagine reală cu un accident în Piața Amzei, în acel loc, unde, în urma unui vânt - Bucureștiul e fragil, pe butuci - a zburat un acoperiș. Și acel acoperiș a căzut în acel loc, unde eu am pictat inima. Era o bucată mare de tablă, contorsionată, neagră, în oraș. Nu părea să fi pățit cineva ceva, dar acest incident adunase toate autoritățile statului: poliția, salvarea, pompierii și gunoierii. Plus gură-cască din jur, cum se adună de obicei.
Mi s-a părut așa, ceva frumos și interesant ca stare generală a lucrurilor. Am vrut să reunesc totul într-o scenă. Am tot revenit asupra scenei. Eu imaginea o văzusem vara, vara se întâmplase acțiunea respectivă. Și am tranformat-o în iarnă, pentru că a trecut un an, trecusem peste o iarnă și mi s-a părut că iarna e mai bună pentru prezentarea unei drame atât de mari. Mai ales că iarna e foarte rar abordată în pictură. E o zonă care ține în mentalul colectiv de perioada Crăciunului, o chestie limitată. Iarna nu ne place. Ne uităm cu plăcere la un tablou cu iarnă în timpul iernii, dar vara ne creează un anumit discomfort. E ceva din altă lume. Așa am perceput eu. Și am vrut să încarc cumva iarna, să o includ.
A ieșit o lucrare foarte intensă, care era conectată cu viața mea personală de la acea vreme. Când am finalizat-o, am zis că nu mai pot să o mai fac o dată. Ar însemna să intru iarăși în tot calvarul - sau, mă rog, furtuna mentală pe care am avut-o lucrând la acea schiță. Și așa a rămas ea lucrarea.
E vorba de trăirea fiecărei lucrări. Acea trăire nu se poate re-crea. Eu pot să o fac încă o dată și să o fac mult mai bine de atât, rațional, dar ea nu va mai conține trăirea. Va fi o chestie mai degrabă inginerească.
Pauze
Nu pictez non-stop. Am pauză între picturi. Mai și dorm. Am o viață relativ normală, de om cu toate responsabilitățile și grijile cotidiene. Pictura e un tărâm pe care intru doar eu și e cu totul altceva. Nu ține de nimeni, decât de mine și de pânza aceea albă.
Expoziția “Pursuit of Happiness”. Credit foto: Mobius Gallery & Muzeul de Arta din Constanta
Viața picturilor după ce le termini
Contează, da, dar nu într-o măsură foarte mare, nu depinde viața mea de asta. Nu mă preocupă atât de mult, dar sunt încântat când oamenii simt ceva în fața lucrărilor mele. Indiferent ce simt ei, mă bucură că simt. Că creează în ei o emoție. Emoția aceea e cea mai importantă.
Consider că nu contează neapărat ideea mea precisă pe care am inclus-o în lucrarea aceea. Contează ideea oamenilor care se uită la acea lucrare, ce idei le trezește lor.
Lucrările mele par că au un clue foarte precis, dar de fapt acest precis e destinat în a păcăli privitorul. E ca și cum aș scoate acum din pălărie un iepure: e ceva foarte precis și clar. Dar magia întregii structuri nu constă în scoaterea iepurelui din pălărie.
Mai am ocazia să văd din când în când spațiile în care trăiesc lucrările mele și pe oamenii care trăiesc cu ele. Eu însumi aș putea destul de greu să trăiesc cu unele din lucrările mele. Dar eu sunt doar creatorul lor. Cel ce vrea să trăiască cu ea are cu totul altă relație cu acea lucrare. El trebuie să își găsească resorturile care să îl țină alături. Dragostea mea cu lucrarea și comunicarea mea cu lucrarea mi-am trăit-o în timpul creării ei. Lucrările mele de pe pereți - mă lasă rece cumva. Aici e bucătăria, sunt chestiile tehnice.
Ce ai acasă pe pereți
Am câteva lucrări de ale mele, dar multe lucrări ale altor artiști. Ce-am avut, aia am pus. Povestea fiecărei lucrări de acasă e diferită, desigur. Unele sunt primite cadou.
În căutarea fericirii
Am avut câteva serii pe care le-am gândit din start așa. Mergeam pe stradă și am zis: Uau, asta e. O să fac o serie cu treaba asta. Și am investigat și am făcut seria.
În cazul expoziției “Pursuit of Happiness” nu aș putea spune că a fost același lucru. Sunt lucrări din ultimii 2-3 ani, deci anii pandemiei, ai începutului de război, ai nesiguranței totale. Nu mi-a trecut prin cap să fac o expoziție. Tot ce am vrut a fost să mențin ritmul de lucru și să pictez despre ceea ce am trăit în anii ăștia, așa, ca senzație socială, aflându-mă într-un tăvălug din care nu puteam să ies și la care trebuia să mă raportez.
Expoziția “Pursuit of Happiness”. Credit foto: Mobius Gallery & Muzeul de Arta din Constanta
Tot ce am pictat eu - chiar dacă a fost vorba de fetițe și peisaje urbane - a avut legătură cu starea globală a lucrurilor. Mi s-a părut că le-am politizat cumva. Au atins zona social-politică. Și am făcut și câteva lucrări mici care au ca titlu “Pursuit of Happiness” și se refereau explicit la America.
De mult timp mi se pare că acest Pursuit of Happiness e o ciudățenie în zona legală. Să aduci ceva atât de abstract și de personal ca drept civil a fost o super inovație. Fericirea a ajuns să fie privită prin acest filtru - fericirea americană. Să ai casă, mașină, bani și vacanțe.
Expoziția “Pursuit of Happiness”. Credit foto: Mobius Gallery & Muzeul de Arta din Constanta
Asta e definiția fericirii și în România?
Da. Chiar dacă suntem foarte departe de America, suntem influențați la fel de tare ca și restul lumii de America, ne place sau nu ne place. Asta e un fapt. E un pol atât de puternic care ne-a adus modernitatea - inclusiv prin această replică din constituție. Ea ținea de spiritul vremii. Te uiți la omul de pe stradă, de jos, în genunchi: și ăla vrea ceva, are și el punctul lui de fericire. Trecând timpul, asta s-a dovedit mai complicat. Oamenii tot timpul au vrut fericire pentru toți, bine pentru toți. Au urmat secole de căutare efectivă a binelui. O căutare îndârjită. Oamenii au făcut: războaie sângeroase, revoluții, schimbări de toate felurile în căutarea acestei fericiri.
Și acum s-a ajuns într-un punct în care fericirea personală chiar a trecut pe planul doi, e ceva intim. Acum sunt apreciate lucrurile altruiste. Adică: să salvezi planeta. Fericirea ta personală de a nu-ți păsa, practic, și de a te conduce doar după plăcerile tale și doar după nevoile care te fac fericit - nu e bună. Trebuie să ții cont de sentimentele celorlalți, ce culoare are plasa de gunoi, să ai grijă la egalitate, incluziune și acceptări de toate felurile.
Dacă tu vrei să fii fericit - asta e treaba ta. Și atunci toată acea propoziție din constituția americană pare deja ciudată. Și ei se rușinează puțin de ea.
Dincolo de toate stradurile sociale și politice: ce te face pe tine fericit?
Pentru mine, fericirea s-a construit în lucrări. Aceasta e fericirea mea. E mult personal în ele, sunt momente din viața privată aduse la rang universal.
Timpul și munca
Mi se întâmplă uneori să am săptămâni de muncă în van. Să lucrez la ceva o săptămână și după să zic Nu e bine, trebuie să modific toată treaba asta. Și atunci reiau totul de la început. Dar ea, ca experiență, a fost valabilă, a trebuit să fac încercarea.
Ce te obsedează acum
La mine se reiau obsesiile zilnic, sunt mai multe. Nu mă plictisesc. Obsesia e să duc la bun sfârșit niște lucrări pe două subiecte de care sunt cumva legat: sexualitate și politică. Am în plan două expoziții: una legată de politică și alta de erotism.
Aș putea spune că ok, e obsesie, dar în contextul normalității. Trebuie să păstrăm și realitatea ca punct de sprijin.
Succesul
Faima și banii sunt motoarele principale ale oricărui artist. Sigur, contează, pentru că ele sunt conectate. Ești faimos, vinzi. Cu cât mai faimos, cu atât mai scump, cu atât mai bine. E simplu. Lumea se așteaptă la răspunsuri poetice - și pot fi date și alea, desigur.
Eu atunci când lucrez, nu mă gândesc nici la faimă, nici la bani. Dar cum să spun, deloc. Nu există în raționamentele mele ceva legat de asta. Eu pur și simplu știu că, pentru a obține faima și implicit banii, am ales drumul prin care să scot cât mai bine tot ce pot eu din mine. Eu pe asta mă concentrez, pe scoaterea esenței cele mai rafinate din mine. Și dacă eu mă concentrez pe asta, ulterior e posibil să vină și faima și banii.
