Povestea colectivului de artiști de la Atelierele Scânteia

Într-o condiție precară, scena de artă contemporană se zbate constant să iasă la suprafață prin eforturi colective de afirmare. Așa se face că, în toamna anului trecut, prindea viață și ieșea în lume spațiul comunitar artistic Atelierele Scânteia. În încercarea de a satisface o necesitate atât de acută de spații de lucru pentru artiști, dar și o lipsă de prezență și de înțelegere din partea unui public prea vag conturat, scena independentă reușește să răzbată ca o gură de aer proaspăt printr-un efort colectiv care transcende responsabilitățile unui artist.

În această lumină, am vorbit cu Dani Ghercă, Roxana Morar și Michele Bressan pentru a înțelege toate neajunsurile și motivele pentru care aceste inițiative sunt singurele metode de subzistență pentru artiștii practicanți în toate mediile și de toate vârstele, într-o lume atât de suprasaturată de imagini.

O inițiativă necesară

Roxana: Inițiativa Atelierelor Scânteia putem spune că a pornit de la o relație artist - artist, însă nu s-a bazat exclusiv pe aceasta. Dani și Michele sunt amândoi artiști care au avut, inițial, și rolul de coordonatori și inițiatori și care ne-au invitat și adunat la a lua parte la această mișcare încă de când totul se rezuma doar la a găsi o variantă fezabilă pentru a avea mai multe spații de lucru pentru artiști.

Așadar, impulsul, punctul zero, a pornit din nevoia artiștilor pentru spații de lucru, însă munca efectivă de a contura ceea ce a devenit Atelierele Scânteia s-a bazat pe multă muncă multidirecțională din partea tuturor și care a pus statutul de artist pe planul secundar pentru o perioadă. Prioritatea acelor luni de la început a fost încercarea de a reuși cu toții, în paralel, să reparăm și să finisăm spațiile pentru a avea Open Studios în septembrie. Cred că puțini dintre noi chiar am avut experiență în a lucra în astfel de situații sau pe șantiere. Cu toate acestea, ne-am ajutat și susținut unii pe alții.

Relația artist - artist înseamnă și sprijin, printre altele. Comunitatea Atelierelor Scânteia nu cred că ar fi avut forma de astăzi dacă nu era această dinamică între noi cei adunați pe etaj și care, pentru a reuși în a contura acest context, ne-am ajutat, sprijinit, învățat uni pe alții toate cele necesare pentru a pune lucrurile cap la cap.

Dani: Ca punct inițial nu cred că se întâmplă de la artist la artist, ca starting point trebuie să fie cineva care e tot din lumea artei, că-i artist sau altceva, în general cred că se întâmplă mai degrabă să fie artist, care să aibă inițiativa și să-și asume rolul ăsta de management, care vine cu toate responsabilitățile administrative și legale legate de contracte, facturi și alte lucruri de genul acesta.

Având posibilitatea să trăiesc în diferite alte țări și fiind în contact cu alte scene artistice, aș spune că lipsa inițiativei individuale nu este prezentă doar în România, ba dimpotrivă, este general valabilă, artiștii nu sunt neapărat predispuși să-și asume inițiative cu implicații în afara practicii lor artistice. Asta este probabil una dintre probleme. E vorba de inițiativă și să îți asumi o serie de riscuri. Doar un procent foarte mic de artiști se bucură de succes comercial pe perioade lungi (5-10-15 ani) având astfel posibilitatea să se concentreze exclusiv pe practica lor artistică. În anul 2024, dacă ești artist trebuie să te implici inclusiv în tot felul de alte lucruri adiacente, cum ar fi o muncă administrativă și/sau de management cultural. Dacă planul tău este să fii artist și după 10 ani de la terminarea facultății, atunci, cel mai probabil, trebuie să-ți găsești o cale prin care să generezi venituri din alte direcții, care de cele mai multe ori implică muncă de management și inițiativă din partea ta. Din pacate, sau din fericire, este cam complicat să reziști în lumea artei dacă nu îți găsești aceste side jobs prin care să te susții pe termen lung.

Pe urmă după ce apare inițiativa inițială este important dacă apar alți oameni care să creadă în demersul tău și să ți se alăture. În cazul Atelierelor Scanteia, dacă langă mine și Michele nu ar fi venit și ceilalți artiști, inițiativa noastră rămânea doar la stadiul de Switch Lab și un atelier împărțit de către mine, Michele, Nicu Ilfoveanu și Alexandru Paul. Deci da, ca sa răspund la întrebare, sunt foarte importanți oamenii care se alătură pe parcurs pentru că ei devin parte din proces, iar proiectul se dezvoltă într-o direcție mai bună decât ai gandit-o tu inițial. Atelierele Scânteia nu a pornit ca o comunitate, ci a devenit pe parcurs. Atât eu, cât și Michele suntem foarte fericiți pentru stadiul în care se află acest proiect în acest moment.

În altă ordine de idei, mie mi se pare foarte interesant faptul că artiști foarte tineri își doresc să aibă un spațiu unde să meargă, să aibă un loc personal unde să se concentreze pe munca lor de artiști, iar astfel să își asume implicit responsabilitatea administrativă a unui atelier. La Atelierele Scânteia sunt artiști foarte tineri, care sunt încă la facultate (printre care Teodor Georgescu, Andrei Predescu, Anca Țintea). Ne-am dorit acest lucru fără să ne fii gândit neapărat la el. În definitiv totul se rezumă la a-ți asuma niște riscuri, riscuri care vin automat cu stres și teamă. Dacă reușești să înțelegi că atât stresul, cât și teama sunt de fapt aspecte pozitive, atunci vei reuși să îndeplinești ce ți-ai propus și ce îți dorești.

Credit foto: Alexandru Paul

Michele: Cred că cel puțin, e tentant să spun contextul românesc, dar cred că este o formulă care se aplică sau există și în alte sfere, alte țări, alte contexte, și aici mă refer la polivalența artistului care este atât creator, cât si PR, propriul manager, propriul galerist de multe ori, propriul handyman care își instalează, dezinstalează lucrările, face cutii pentru lucrări ș.a.m.d.

Cred că această formă hibridă de existență a supra artistului, acest Frankenstein făcut din mai multe bucăți și mai multe personaje aș spune de fapt, că este ceva cât se poate de natural în sensul de întâlnit poate, nu neapărat natural ca stare de fapt. Și așa s-a întâmplat și se întâmplă și la noi, respectiv, noi niște artiști în primul rând, ne-am trezit în situația de a ne improviza și administratori și zugravi și cărăuși și geamgii și you name it, multe alte situații sau task-uri pe care noi le-am procesat dintr-o nevoie. Și cred că lucrurile astea funcționează fix în sensul de for us by us, sunt lucruri de făcut de noi pentru noi.

Dar asta nu se întâmplă des pentru că în principiu, acest aspect precum și altele, ține și de un concept mult mai larg, zona asta de comunitate artistică românească despre care ne place să credem că există, dar în același timp eu, cel puțin din propria experiență, nu pot focaliza existența acestei comunități artistice altfel decât obiectiv, statistic, ca număr de artiști, număr de ateliere, număr de expoziții. Există de fapt foarte multe bisericuțe sau cum se numesc mai nou bule, care uneori ajung să se atingă, dar de cele mai multe ori ajung să se îndepărteze. Și cred că în zona asta de lucruri stă și răspunsul la de ce nu se întâmplă sau de ce se întâmplă lucrurile într-un anumit fel, care nu este poate cel mai fezabil sau cel mai cursiv sau cel mai natural ca parcurs.

În același timp, cred că este foarte natural, foarte normal să se întâmple și asta. Suntem în continuare un popor, o națiune care a trăit în frică, trăiește în continuare cu o formă de frică, cu o formă de teamă, cu o formă distantă față de anumite demersuri, față de anumite principii chiar, și cred că în continuare metabolizarea este extrem de lentă și anevoioasă. Și aici mă refer în primul rând la zona de lucruri foarte basic, foarte comune, la ideea de atelier, la ideea de mobilizare, de organizare, în sensul unor bule mai largi ca să zic așa, în care oamenii chiar se întâlnesc și reușesc să creadă în ceva comun. Eu de fapt cred că despre asta este vorba, oamenii nu reușesc să creadă în ceva comun și dacă reușesc să o facă, reușesc să o facă pentru mult prea puțin timp, astfel încât de pe scena românească lipsește din punctul meu de vedere o continuitate. O continuitate în sensul de sprijin instituțional, în sensul unor galerii care reușesc să existe într-un context diferit de cel al unor cvazi-pop-up-uri, unor spații culturale care nu doar apar, există 6 luni, un an, doi, dispar și apoi apar altele. Nouă ne lipsește continuitatea, ne lipsește stabilitatea și ne lipsesc niște repere clare la care nu doar noi putem reveni, dar la care pot reveni și alți oameni, alți operatori poate chiar dintr-un context internațional.

Credit foto: Damian Sultănoiu

Istoria clădirii Scânteia

Dani: Îmi place estetic, eu am fotografiat-o acum ceva ani, prin 2015 - 2016. Dar mă gândesc la ea din trei puncte de vedere: 1. reprezinta un foarte bun selling point, toată lumea o cunoaște; 2. este foarte bună în relația cu artiști și curatori străini pentru că aceștia își vor aduce aminte de Atelierele Scânteia și prin prisma clădirii, greu de uitat; 3. este cam singura clădire accesibilă financiar și ca localizare în oraș care dispune de spații (5 și 7 metri înălțime) și facilități (lifturi de marfă și căi de evacuare late) potrivite pentru ateliere și expoziții.

Mă gândesc la ea foarte practic și pragmatic, nu poetic. Nu există, cel puțin pentru mine, nicio fascinație față de trecutul ei comunist. Nu există nicio melancolie de genul acesta. Faptul că suntem în Casa Scânteii este un avantaj pe care îl avem și pe care cu siguranță trebuie să-l explorăm și valorificăm cât se poate de bine.

Credit foto: Georgia Țidorescu

Roxana: Chiar și înainte de ajunge la Atelierele Scânteia, fiind în curte, nu poți nega monumentalitatea clădirii. Toată plimbarea printre rondurile de flori, pe aleea Casei Presei Libere îți marchează percepția și asupra interiorului, care, de asemena, este spațios, impozant și “labirintic” (clădirea fiind foarte mare). Am putea spune că este un fel de nostalgie sau fascinație pentru clădire în sine care este, întradevăr, grandioasă, cu o aură încărcată și cu alegeri arhitecturale specifice perioadei în care a fost construită.

Comunitatea artistică are putere și în afara clădirii. Locația aceasta am putea spune că reprezintă doar un headquarters și nu cred că existența comunității Atelierele Scânteia depinde sau are o legătură cu trecutul politic sau tot ceea ce a însemnat prezența comunismului în contextul respectiv.

Michele: Eu consider că anumite clădiri ar trebui să fie înscrise într-un astfel de circuit by default. Adică nu ar trebui nici măcar să fie altcineva care își propune un astfel de demers. Ar trebui să fie un aspect care să vină din capul locului, din partea Ministerului Culturii sau Primăriei. Ce pot să spun e că la nivel de prezență clădirea este cu siguranță de neocolit. Există acest background pe care nu putem și nici măcar nu vrem să-l ștergem. În ceea ce mă privește, încerc de ceva vreme să mă despart de această nostalgie dulce acrișoară a post-industrialului, a brutalismului comunist și toate celelalte aspecte cu care vine la pachet. Și încerc, mai degrabă, să privesc o astfel de clădire ca pe o nouă naștere, rebirth, nu știu, cred că despre asta este vorba. Și cred că, cel puțin așa cum văd eu lucrurile acestea, este cel mai sănătos mod de a metaboliza o astfel de structură. Să nu ne uităm în continuare la trecutul ei, dar să o luăm în considerare în sensul posibilităților pe care le-ar putea oferi într-un discurs viitor.

Mai departe, cu siguranță, este genul acela de clădire pe care oamenii sunt obișnuiți să o vadă doar din exterior, treci cu autobuzul o vezi, treci cu mașina o vezi, treci pe jos, o vezi și întotdeauna te întrebi oare ce-o fi acolo, oare ce se întâmplă acolo pentru că nu ai acces, pentru că nimic nu te duce în contextul de a avea acces într-o astfel de clădire. Și credem că acest aspect a jucat un rol important și în demersul nostru sau a devenit ulterior un rol important. Atât Ghercă, cât și eu am avut de la început acest gând spus foarte straightforward “Cât de mișto ar fi să putem permite oamenilor să intre în această clădire prin prisma unor evenimente culturale?” Și de acolo cu siguranță a pornit și ideea aceasta de revitalizare, reactivare în sens cultural al unei clădiri. Cu siguranță există tot soiul de reactivări și resuscitări, precum cele făcute de Arcen, precum Casa Mița Biciclista și așa mai departe, care sunt activități de lăudat, doar că noi am vrut să fie un lucru mai puțin PR stunt și mai degrabă o inițiativă foarte practică, concretă, palpabilă în care oamenii pot accesa intimitatea unor artiști care sunt dornici să împărtășească și să permită dezvoltarea unei astfel de intimități.

Credit foto: Alexandru Paul

Cum au răspuns oamenii din afara comunității artistice 

Dani: Au venit mai mulți oameni din afara comunității artistice pentru că, toată lumea cunoaște clădirea, însă foarte puțini oameni au intrat în ea. Atelierele Scânteia oferă un prilej bun să intri în ea și să te pierzi puțin pe holurile aparent fără sfârșit. Multe persoane sunt curioase, își doresc să vadă cum arată și în interior, și ce facem noi este să oferim oportunitatea ca această clădire emblematică să poată fii descoperită de către publicul larg, ceea ce ne bucură foarte tare.

Roxana: Absolut. Mai ales în timpul programului de expoziții și când există atelierele deschise. Vizitele, totuși, nu se rezumă doar la acestea. Chiar și în afara programului de evenimente există persoane interesate de această inițiativă și dornici să descopere artă contemporană în tipul acesta de locație.

Michele: Da, cu siguranță au fost oameni care au venit și pe care eu nu-i cunoșteam, dar asta nu înseamnă că eu știu toți oamenii din comunitatea artistică. Și sincer să fiu, mi-ar face mai degrabă plăcere să vină oameni pe care nu-i pot repera și pe care nu-i pot recunoaște la prima vedere, decât să văd aceiași oameni tot timpul. Este cumva sindromul acela al vernisajelor în care la un moment dat, dacă obișnuiești să mergi la vernisaje, vei întâlni de fiecare dată aceeași buclă de 50+ oameni. Dacă vrem să vorbim, nu neapărat de comunitate, comunitatea fiind ceva foarte fluctual, este ceva destul de moving, sunt oameni care astăzi sunt artiști și peste doi ani nu mai sunt artiști, sunt oameni care au fost artiști toată viața, dar nu au făcut un statement din asta, pentru mine este mai important ca astfel de locuri să fie populate și ulterior înconjurate de oameni pe care nu-i cunoaștem și în care poate putem reuși să trezim curiozitatea ca ei să ne cunoască.

Credit foto: Ioana Alexia

S-a mai pus o cărămidă la marele zid cultural al României sau nu?

Dani: Mie mi se pare că da, este o inițiativă importantă pentru peisajul artei contemporane din România. Lucru care este atât pozitiv, cât și negativ în același timp. Pozitiv pentru că un grup de artiști au reușit pe cont propriu să redea publicului larg și scenei de arta o clădire importantă a orașului, iar negativ pentru că în mod ideal acest proiect trebuia să fie inițiativa unor instituții ale statului român. Dar mai important decât să ne plângem de milă, cred că este să fim constructivi și să reușim să ne adaptăm astfel încât să găsim soluția potrivită la momentul potrivit. Atelierele Scânteia cred că reprezintă o astfel de soluție care a venit la momentul potrivit pentru scena de artă din România.

Roxana: Deschiderea Atelierelor Scânteia s-a axat atât pe inaugurarea unor ateliere de lucru pentru artiști, cât și pe a conștientiza existența unei noi comunități pe scena de artă românească. Ambele elemente, spațiile dedicate artiștilor, cât și comunitatea formată ulterior, sunt lucruri care dezvoltă scena artei și încurajează astfel de inițiative, ca un butterfly effect. Sperăm ca astfel de inițiative să nu rămână singulare și să se susțină reciproc.

Credit foto: Teodor Georgescu

Michele: Da, eu cred că, așa cum și marele zid chinezesc pare ceva infinit și are totuși un început și un sfârșit, și în cazul nostru tot efortul pe care deja l-am depus va avea la un moment dat un capăt. Iar acel capăt sper să corespundă nu doar cu o singură cărămidă, ci îmi place să cred că acel capăt va corespunde unei bucăți de zid. În asta cred, dar, încă o dată, va fi vorba despre o bucată dintr-un zid care trebuie continuat ca să devină un mare zid și asta este de fapt speranța. Eu chiar cred în multe contexte și în multe feluri în această idee foarte de bază de putere a exemplului și dacă te văd pe tine că sari bungee jumping-ul și văd că n-ai pățit nimic, atunci pot crede că pot face și eu același lucru.

E greu cu siguranță să sari în gol, dar la un moment dat, trebuie să sari și în gol ca să vezi că nu este neapărat să mori, ci că poți descoperi lucruri noi. Așa și cu Atelierele Scânteia, noi credem că este o inițiativă care se află încă într-o fază de evoluție, este încă ceva care se sedimentează în noi. Noi încă nu suntem poate în totalitate conștienți de ceea ce am reușit să realizăm într-un fel, într-o formă absolut improvizată, pentru că niciunul dintre cei implicați în Atelierele Scânteia și cei care au pus mâna ca să care saci de moloz ș.a.m.d. nu avea absolut nicio altă experiență altfel decât cea a creatorului, acea poziție atât de burgheză și de nișată a creatorului.

Eu în asta cred, cel puțin după mulți ani de încordare și nu intru în detalierea acestei încordări, a ce presupune această încordare, simt nevoia să let it go a bit, să mă relaxez și să cred mai degrabă într-o zonă de altruism și să dedic ceea ce am putut face până acum sau ceea ce încă voi putea face, acestei speranțe de lucru comună. Și eu pot fi și creator și pot fi și cel care cară saci de moloz toată ziua. Și este, nu știu, poate vorba de o dualitate, poate este vorba de o volubilitate, dar în același timp cred că este vorba de a crede în cel mai basic mod, de a te ridica dintr-o canapea în care poți avea o mie de idei foarte bune, dar dacă nu le transferi de pe canapeaua aia într-un ceva practic, într-o macheta, într-o schiță, vor rămâne în canapeaua aia. Și încă odată, între a zice și a face, eu cred că există un moment critic, atât în creație, cât și în căratul sacilor de moloz.

“Sunt 20 de saci de moloz, cineva ar trebui să-i ducă de acolo.” Una este să zici că cineva trebuie să-i ducă de acolo și alta e să pui mâna și să începi să-i duci. Și dacă mă vede cineva că mă apuc eu de sacii ăia de moloz poate o să vină cineva să mă ajute și o să vină altcineva să-l ajute pe acel om și tot așa. Este zidul care trebuie continuat. Nu l-am început noi și nu noi îl vom încheia, asta este sigur. Îmi amintesc acum de ceva ce a zis Boltanski la un moment dat când a fost întrebat dacă l-ar interesa să realizeze un monument pentru Holocaust, el având oricum origine evreiască și toată sensibilitatea conceptuală pe care o are. A refuzat, bineînțeles, dar a a zis că dacă ar fi fost să-l facă, ar fi fost un monument extrem de fragil, ceva care s-ar strica tot timpul, astfel încât să fie reparat tot timpul, pentru că de fapt, asta ține memoria vie. Exact așa și pentru noi, este un zid care se mai distruge, se mai deteriorează, dar trebuie să vină cineva să-l repare, și la un moment dat, dacă va exista o continuitate în sensul acestui zid, și perimetrul pe care acesta îl va cuprinde va fi mai mare.

Sunt foarte multe separări și sunt foarte mulți oameni care își doresc propriul raft, dar nu știu, apropo de rafturi. E un citat care-mi place foarte mult de-al lui Pasolini care zice “neputând împiedica producerea anumitor lucruri, ne bucurăm construind rafturi”. La un moment dat trebuie să te bucuri să construiești rafturi, dar rafturi pentru toți, nu doar your own shelf. Știi, zidul, rafturile, o chestie comună care trebuie construită bucurându-te de asta și nu mizând sau țintind la acel piedestal, la acel context care te-ar putea pune pe tine într-o lumină atât de favorabilă încât te va face să fii singur. Pentru că întotdeauna când lumina este prea favorabilă ești singur. Ești singur pe podium la locul I, ești singur când primești un Oscar, iar cu cât bate lumina mai tare, cu atât ești mai singur. Despre asta este vorba.

Background

Michele Bressan (n. 1980) este un artist vizual român stabilit la București, cunoscut publicului datorită proiectelor sale fotografice sau prin prisma activității curatoriale relaționate fotografiei. În ultimii ani, temele pe care le explorează s-au concretizat, alături de fotografie, și în obiect sau instalație. Interesul lui Bressan pentru percepția vizuală și modurile în care se construiește imaginarul colectiv pornește de la imaginea luată ca matrice a conștiinței sociale și istorice. Această căutare este dublată de dorința de a decupa din realitatea cotidiană spațiile poetice, ivite spontan sau accidental într-o continuă paralelă între istoria recentă și prezentul. Împreună cu Dani Ghercă a fondat proiectul Atelierele Scânteia, care a luat naștere în toamna anului 2023 ca un hub cultural devenit în scurt timp un nou reper al artei contemporane românești. Printre expozițiile la care a luat parte, amintim: Looking Anew and Beyond Taubman Museum of Art Virginia US (2023), LOST IN THE MOMENT THAT FOLLOWS, Kunsthalle Praga (2023), See What Museum for Recent Art Bucharest (2023), PULS22 Muzeul Național de Artă Contemporană (2023), Bruiaj Fundația Art Encounters, Timișoara (2020); Rencontres Internationales Paris/Berlin, Louvre Museum Auditorium, Paris (2019) La Brique, The Brick, La Kunsthalle Mulhouse (2018); Double Heads Matches, Új Budapest Galéria (2018); Viața – mod de întrebuințare, Bienala Art Encounters, Timișoara (2017); Inventând adevărul. Despre ficțiune și realitate, Participarea României la a 56-a ediţie a Expoziţiei Internaţionale de Artă – la Biennale di Venezia (2015), Les Rencontres Internationales, Gaite Lyrique & Palais de Tokyo (2014), Paris; Pasaj, Muzeul Național de Artă Contemporană București – Anexa (2014); Recorded Memories, Museum für Photographie Braunschweig (2013), Waiting for the Drama, Galeria H’art, București (2012).

Dani Ghercă este un artist vizual care trăiește și lucrează în București, Este fondatorul SwitchLab și co-fondator al Atelierelor Scânteia. Pe lângă activitatea sa personală ca artist, începând din 2018 este implicat în activități de management cultural, organizând proiecte menite să promoveze scena artistică românească atât la nivel național, cât și internațional. Încercând să conecteze artiștii români emergenți cu scena internațională, în ultimii ani a invitat în România numeroși curatori, precum Katerina Gregos, Philippe Van Cauteren, Thomas Delamarre, etc. Activitatea sa la SwitchLab include printre altele, peste 25 de expoziții atât în România, cât și în străinătate, organizând proiecte în colaborare cu instituții precum MNAC, Harlan Levey Projects, Kommunale Galerie, Fundația Art Encounters sau Muzeul IKOB.

Roxana Morar (n. 1997, Baia Mare) este artistă vizuală care lucrează și trăiește în București. Aceasta a urmat de-a lungul anilor cursuri în cadrul Universității de Artă și Design Cluj-Napoca, Royal Danish Academy of Fine Arts Copenhaga și Accademia de Belle arte di Bari. În practica sa, aceasta și-a conturat un interes special pentru materie, efectul circulării ei în diferite sisteme, transferul de informație și interacțiunea umană în diferite contexte. Proiectele sale nu se limitează la un singur mediu și tangentează, totodată, aria științelor antropologice și sociale propunându-și să evidențieze în paralel și rolul artei în relația dintre artist, public și context. În prezent, se concentrează pe introducerea Atelierelor Scânteia în circuitul cultural național, construind o comunitate de artiști relevanți care să se implice în dispersarea importanței atelierului artistului în practica sa. Pe lângă rolul de artist, ea îndeplinește și roluri administrative în cadrul Asociației Atelierele Scânteia îndeplinind în acest fel un dublu rol de comunicare a activităților către public și de soluționare internă a situațiilor financiare și logistice.