S-a vorbit mult de Subteran, de când a apărut luna trecută pe streaming. Prima producție românească Netflix are de toate: infractori, înjurături, acțiune, suspans, intrigi polițiste, urmăriri, petreceri cu interlopi. Reacțiile au umplut feed-ul instant: unii s-au distrat, alții l-au criticat și apoi s-a declanșat eterna discuție românească despre ce trebuie să îți placă sau nu, dacă personajele mănâncă ciorbă și cum supraviețuiește arta în condiții drastice de entertainment. Cel mai în măsură să răspundă la astfel de dileme, Octav Gheorghe, scenarist și regizor Subteran, a povestit câte ceva din culisele facerii acestui serial.
"Cred ca ne închipuim cu toți că într-o gașcă infracțională de cartier nu se vorbește chiar ca la clubul de lectură. Cu riscul de a perturba niște timpane sensibile, in “Subteran” se înjură, si asta tot pentru autenticitate. Acest merit deosebit mi-l asum", spune Octav.
Octav a lucrat 20 de ani în publicitate, scrie scenarii de la 16 ani, a regizat mai multe producții românești și a publicat recent cartea Cum să te ratezi cu demnitate, despre aventurile lui în industria creativă.
Ce înseamnă "românesc" într-un serial Netflix, cum se enervează Florin Piersic Jr., care au fost scenele cel mai greu de filmat, ce a însemnat pentru el toată experiența, cu presiuni interioare și așteptări aferente, povestește Octav Gheorghe după cum urmează.
Când și cum a început povestea Subteran
A început in urma cu trei ani, când m-am întâlnit cu Steve Baille - un scenarist britanic pe care îl mai întâlnisem la alte proiecte, si ne-a vorbit despre idee: “Ce-ar fi daca cineva ar ascunde informații sensibile într-o mașinărie veche, low-tech, fără acces la Net? Cum ar fi un Apple Portable din ’89 sau vreun Compaq din ’87. N-ar fi cel mai sigur si lipsit de suspiciuni loc?” O premiza îndeajuns de tentanta încât sa dezlănțuie geek-ul din mine. Si așa a început construcția “Universului Subteran” - răspunsuri la întrebările: unde, când, de ce si cum. Au apărut personaje, relațiile dintre ele, plot-uri, storylines si, in cele din urma, scenariile a 6 episoade - scrise împreună cu Steve si Peter Kerek.
Experiența
In primul rând, să ma prezint: “I’m a series guy”. Car in cârcă sute de episoade si multe nopți păcălite cu “hai ca mai vad un episod si ma culc”. Așa ca, Netflix, de când a apărut la noi, m-a înrolat imediat in armata de indivizi care suspină “mama, ce seriale fac ăștia!” Sincer, nu m-am gândit niciodată ca o sa ajung cu un serial pe platforma. Mi se părea un obiectiv hazardat si imposibil de îndepărtat. Daaaar, iată că miracolele de Crăciun se întâmplă, povestea noastră a plăcut si am fost încurajați s-o dezvoltăm.
Pe lângă “un vis împlinit”, a fost o experiență intensă, in care am învățat multe, am întâlnit oameni talentați, m-am distrat si, in egala măsură, m-am frământat sa găsesc răspunsuri la toate 3855 de întrebări pe care le implica o producție de mărimea asta.
Un serial pentru Netflix: presiune, așteptări, anxietăți
Principala presiune a fost “standardul Netflix”, adică top level entertainment. Ești pe aceeași pagina cu “Squid Games”, “Money Heist” si “Narcos”, se uita multă lume la tine, mai precis TOATA Lumea, si trebuie sa te prezinți la fel de bine ca vecinii tai de thumbnail. Drama, imaginea, montajul, muzica, trebuie sa fie la același nivel ridicat. A contribuit oare acest minor factor la presiunea mea interioară? Ca să o demonstram științific, să trecem, deci, la numărarea firelor de păr albe.
Presiunea si anxietatea au bătut palma in creierul meu si au pus baza unei colaborări temeinice. Din păcate, programul susținut de filmare nu mi-a permis sa le acord atenția cuvenită, așa ca le-am ignorat si mi-am văzut de muncă. Ele nu si-au revenit nici in ziua de azi si vorbesc urât despre mine prin cafenele.
Prima producție românească Netflix
Mantra in pregătirea acestei producții a fost “facem un serial romanesc, o poveste din București”. Nu un serial american in care, întâmplător, personajele vorbesc românește. Autenticitate. Daca oamenii din toată lumea se uita la “Squid Games”, e si pentru ca vor sa zărească un pic din cultura coreeană. De asta poți vedea adolescenți in Parcul Icoanei, in București, jucându-se cu plicuri “Ddakji”. Un produs cu succes global, ancorat in cultura locală.
Totul pornește de la “ce se vede prima dată”: location, location, location - prima obsesie. Sa arate “ca in București”, fără sa trișăm vreun pic, fără idealizări si cosmetizări. Acoperișurile de tablă roșiatică din Grivița, podul care traversează calea ferată, spitalul romanesc, secția de poliție românească, noul cartier suburban cu case identice, salonul de nunta de la marginea orașului, tramvaiul, pub-ul si piața.
Apoi, am aplicat aceleași reguli la designul interioarelor, costume, machiaj si dialoguri. Si, aici, e nevoie de o mențiune: cred ca ne închipuim cu toți că într-o gașcă infracțională de cartier nu se vorbește chiar ca la clubul de lectură. Cu riscul de a perturba niște timpane sensibile, in “Subteran” se înjură, si asta tot pentru autenticitate. Acest merit deosebit mi-l asum.
Pentru celelalte elemente, cele care țin de look, meritele sunt ale lui Andrei Butică - imagine, Simona Pădurețu - scenografie, Foriana Sandu - locații, Gabi Cretan - make-up, Maria Pitea - costume si ale echipelor lor. Si, desigur, un alt vinovat e Daniel Sandu, cel care a filmat episoadele 3 si 4, ambele scrise de mine, si le-a regizat mai bine dacat as fi făcut-o eu.
Cât au durat filmările
68 de zile de “main unit” - echipa principală. Si un număr de zile pe care nu mi-l mai amintesc, de “second unit” - unde am avut si eu plăcerea să prind vreo două zile (pentru că acolo e distracția - echipă mică si all the cool shots - exterioare, oraș, drone, mașini).
Scena care a ridicat cele mai mari provocări
E o scenă care mi-a ridicat aceste provocări încă din etapa de scris, atunci când încă nu se discuta despre cine va regiza serialul. E scena petrecerii pentru aniversarea lui Tanase. 300 de persoane, numere muzicale, priviri, suspiciuni, tot cast-ul principal pe set, o cascada de evenimente, aparte-uri, complicități, dialoguri intre toți, cu toți, in plen sau in grupulețe, tensiune, miza mare, Cami intră, pentru prima dată, într-o lume pe care o urăște. Deși e o scena pe care n-am scris-o eu inițial, a trebuit s-o revizuiesc de multe ori.
Pe măsură ce înaintam in proiect si tot plot-ul se dezvolta, apăreau elemente noi, situații care trebuiau rezolvate, detalii suplimentare. O revizie, doua, șapte, zece, paisprezece - dintr-o scena relativ abordabilă, a devenit un balaur. Cu cat progresam in scrisul ei si mai adăugăm elemente, cu cât îmi părea mai rău de săracul regizor - cine o fi el - care va urma s-o regizeze. Cut to: câteva luni după. Primesc un telefon: "Vezi ca urmează să regizezi niște episoade” “E si ăla cu petrecerea?” “Ce coincidenta! E chiar in prima zi de filmare”. M-am aruncat direct in octogonul MMA, fără încălzire, la 8 seara. Am căzut din picioare, KO, exact la timp, la 8 dimineața.
Scenele pe care ți-a plăcut să le filmezi
Toate scenele in care personajul Tănase se enervează. Pentru că domnul care îl interpretează pe Tănase e un om blând si cald, care se enervează greu. Așa că a trebuit sa-l enervez eu pe acest domn, ca furia lui sa pună stăpânire pe personaj. Si, pe bune, într-o viața, de câte ori ai ocazia să-l enervezi pe Florin Piersic Jr.?
Un lucru mai puțin cunoscut despre cast? Ha, ha, fiți fără grija, avem! Știați ca Ana Ularu imita tot felul de animăluțe? Preferatul meu - crabul.
Ai povești de la filmări?
Am o tona. Aproape in fiecare zi s-a întâmplat câte ceva amuzant sau vreo “românească”. Acestea din urmă fiind specialitatea mea, iată una dintre ele.
Ne-am străduit sa creem o secție de Poliție cât mai veridică. S-a închiriat o clădire masivă de pe un bulevard larg si a început amenajarea, atât in exterior, cât si in interior. După câteva săptămâni, nu mai arata ca o clădire oarecare, ci chiar ca o secție de Poliție. Exterior - firmă scrisă, drapele, mașini de Poliție, polițiști in uniforme intrând si ieșind. Interior - masterclass al echipei de sceno - vreo opt încăperi amenajate la cel mai mic detaliu; dacă deschideai orice sertar al oricărui dulap, găseai dosare de anchetă cu poze de la locul faptei etc. Perfecțiune.
Filmările in locația asta au durat vreo săptămâna, așa ca lumea din cartier a început sa fie curioasă. De câte ori ieșeam afară la o țigară, câte o doamnă din vecinătate venea cu o mica problema: “Nu vă supărați, am si eu o reclamație…” “Nu, doamnă, nu e Poliția aici. Facem un film si…” O data, de doua ori, de douăzeci de ori, lume prinsă in capcana vizuală venea cu probleme de rezolvat la “noua Secție”. Pe măsură ce urmăream evenimentele, pofta mea de glume tâmpite creștea exponențial, dar mi-era milă de bătrânelele care veneau să pună întrebări. Așteptam victima potrivită si soarta nu m-a dezamăgit. Într-o dimineață, apare omul, pe la 18 ani, figură dezorientată. Se duce la unul dintre figuranții îmbrăcați in polițist: “Nu va supărați, pentru un buletin?…” Intervin, autoritar si competent: “Buletin? Urmează-mă!”
Intru in Secție, tânărul ma urmează si începe sceneta. Îl prezint diverșilor actori si figuranți aflați in pauză, pe set. Ii prezint echipamentul de filmare drept noile dotări ale secției. Îl întreb de acte. Tânărul pare pregătit: are la el tot ce-i trebuie. Încep sa plusez: ii cer analize de sânge, conform cu noua legislație, diploma de Bac etc. Ii vad dezorientarea si îl trimit să-l caute pe Comisarul Pană, care poate să-i dea detalii. Până la urmă, i-am explicat tot, i-am cerut scuze si i-am povestit cum e cu filmarea. Omul a înțeles, a râs si, până la urmă, s-a bucurat că a văzut pregătirile pentru un serial.
Colaborarea cu actorii. Indicații regizorale
Fiind genul “starstruck”, mă topesc după marii actori si sunt fericit să-i descopăr pe cei in drumul de a deveni mari. In cazul “Subteran” consider că am fost răsfățat: Ana Ularu, Florin Piersic Jr., Adriana Trandafir - care cred ca nu se supără daca ii trec la “clasici” si cei mai tineri, “dar nu mai puțin talentați” - Irina Artenii, Cristi Popa, Cezar Grumăzescu, Vlad Brumaru si, cum ii zice, unul brunet, cu barbă, din rolul Dracu, zi să-i zic, in fine, nu-mi amintesc acum. O mențiune specială pentru Dl. Alex Velea, care m-a dat complet peste cap prin prezență, umor si talent - o mare descoperire pentru mine.
Indicațiile mele sunt niște discuții, pe ton scăzut, unul la unul - “in particular”, cu fiecare actor in parte. Nu suport tonul ridicat, nu sunt capabil să dau ordine, nu dețin adevăruri ferme, nu vreau întregul platou drept martor la ceea ce-mi doresc de la un anume actor. Vreau sa știu care e părerea artistului cu care lucrez despre personaj si situație. Ii spun care e si opinia mea, ii expun care e contextul “larg”, al întregului serial, al arcului extins al personajului, țin cont de ce s-a întâmplat înainte de acest moment al narațiunii si ce urmează sa se întâmple după. Cred că procesul asta e o lungă căutare, pana ce amândoi reușim sa obținem un soi de adevăr despre scenă. Lipsa mea de țâfnă directorială e si un handicap; unii actori o consideră o slăbiciune iar, in unele job-uri de advertising, câțiva clienții s-au arătat bulversați: “Mă, da’ asta ce fel de regizor e, de nu țipă niciodată?”.
În timpul filmărilor Subteran. Fotografii făcute de Octav Gheorghe
Ce ai simțit când l-ai văzut acum, în întregime
De obicei, mi-e groaza sa ma uit la lucrurile pe care le-am filmat. Începe chinul cu “a, aici ar fi trebuit sa fac altfel”, “de ce n-oi fi tras eu si un cadru mai larg…” etc. De data asta, nu s-a mai întâmplat așa. L-am văzut, la TV, de vreo patru ori si, uneori, revăd anumite scene care îmi plac mai mult. Dar, le-as fi făcut altfel. Nu, nu, sunt OK așa. Da’ parca, dacă…
Reacții (surprinzătoare)
E prima data pentru mine când o producție la care am lucrat se lansează, in același timp, in toată lumea. Nu prea îți dai seama de amploare fenomenului pana când încep sa curgă mesaje pe Insta si pe toate cele, din Kenya, Arabia Saudită, Germania sau Jamaica. Multe (vreo 25, dar pentru mine, care nu sunt toată ziua felicitat, sunt multe). Wow! Deci, pentru un om din Africa, serialul asta a însemnat ceva, astfel încât n-a dat “skip” la genericul de final, și-a notat nume din echipă si apoi ne-a dat mesaje cu “Good job!”
Singurul lucru negativ in toată situația asta, e ca Irina Artenii, cea care a jucat rolurile Tili/Crisi, suspectez ca a primit mai mult mai multe mesaje internaționale decât mine, lucru care ma sufocă de invidie.
La capitolul “previzibile si mult așteptate”, au fost si reacțiile grupului “oameni care, deși au abonament la MUBI, vor sa vadă si pe Netflix filmele de pe MUBI”. Îmi pare rău ca, încă o data, i-am dezamăgit si, din păcate, o voi face in continuare. E vechea trântă națională dintre artă si entertainment si negarea ideii ca cele două ar putea conviețui. Nu sunt un artist, sunt un entertainer. In tot ceea ce produc, inclusiv literatură, ma gândesc exclusiv la public si deloc la “glorioasa moștenire culturală pe care o voi lăsa in urmă”. Educația asta vine după un număr indecent de ani petrecuți in advertising, unde, de câteva mii de ori, m-am străduit sa creez mici povesti funny sau emoționale, pentru ca un public să se atașeze de un produs. Probabil, si din cauza asta m-am simțit in largul meu participând la un proiect destinat câtorva milioane de oameni.
Simți nevoia si unui subiect care nu are legătură cu “Subteran”?
(Nota respondentului: asta e o întrebare pe care mi-am pus-o singur, dintr-o pornire mercantilă grosolană)
Vă referiți cumva la romanul meu, “Cum sa te ratezi cu demnitate”? Nu vreau să vă alarmez, dar ultimele exemplare sunt pe cale sa se epuizeze in toate librăriile bune (spre deosebire de librăriile proaste, in care să nu vă prind).
