Primele „antrenamente” de teatru le-a făcut când era copilă. Asculta povești la pick-up, învăța replicile și încerca să imite vocile actorilor, inflexiunile și accentele lor. În clasa a V-a, Lorena Zăbrăuțanu a scris un basm dramatizat și profesoara ei de limbă română a decis să îl pună în scenă. Ea a primit rolul vrăjitoarei, fiindcă nu o interesau prințesele. Acela a fost momentul în care a ieșit prima oară pe scenă și a devenit dependentă de ea.
Lorena Zăbrăuțanu a terminat actoria la UNATC – licență cu Ion Cojar și Master cu Tania Filip -, iar la Conservatorul Național Superior de Artă Dramatică din Paris a învățat regie cu profesorul Jean-Damien Barbin.
Deși nu are preferințe când vine vorba de personajele pe care le interpretează, Lorena ar vrea, totuși, să joace mai multe roluri de comedie. Ca regizoare, este interesată să aducă în spectacolele sale tema instrumentalizării corpului, al femeii în principal, dar și al unor categorii vulnerabile din societatea contemporană.
"Până să mă apuc de regie eram o actriță în banca ei, cuminte, care aștepta să fie văzută, auzită, remarcată. Bine încadrată în tiparele ”Nu deranja! Nu face prea mult zgomot! Mergi la audiții – le iei, bine, nu, taci și mergi mai departe, asta e. Câți ani ai? 28 ? Ai depășit vârsta”, spune Lorena.
Vorbim în continuare cu Lorena despre cum îmbină cele două roluri în teatru și despre spectacolul „Dolores”, produs de unteatru.
Etape formatoare și transformatoare din parcursul tău
Am terminat actoria la U.N.A.T.C. în București - licență în 2007 (clasa Ion Cojar) și masterat în 2009 (clasa Tania Filip) apoi am plecat la Paris unde am mai făcut doi ani ca stagiară străină la Conservatorul Național Superior de Artă Dramatică în clasa actorului și profesorului Jean-Damien Barbin. Perioada în care am stat în Franța (în Paris și nu numai) a fost cu adevărat transformatoare pentru mine și mi-a arătat într-un mod decisiv care sunt capacitățile mele, ce sunt în stare să fac, până unde pot merge și mi-a dat curajul de a avea curaj, m-a forțat să îmi dau voie să îndrăznesc.
Până la plecarea la București și apoi la Paris, am stat în Brașov unde m-am născut, am crescut și am mers la școala generală și la liceu. Am crescut lângă bunicii și mama mea, având foarte aproape și pe străbunica mea, pe sora mamei, pe unchii și verișoarele mele (chiar și pe stră-străbunicii mei și pe numeroasele surori ale străbunicii) iar mai târziu a intrat în piesaj și fratele meu. O ceată de neamuri întinsă din Ialomița, pe toată Valea Prahovei și până în Piatra Craiului. Am avut o copilărie cât se poate de normală și frumoasă din care îmi rămâne verdele robust al pădurilor de brad, mirosul florilor de măr din fiecare primăvară, troienele de zăpadă și gerul anilor 90 / 2000 care îți înțepenea hainele pe tine, sunetul coasei și mirosul de fân, apele reci până la amorțire și soarele crud de munte, pălăriile uriașe de floare soarelui și praful Bărăganului, apa caldă a Cricovului, școala încărcată de teme și praf de cretă, cu lemnul băncilor scrijelit de generații dinaintea mea, drumul de la școală până acasă prin piața aglomerată, gălăgioasă și pestriță, poveștile nemuritoare care ieșeau din discurile puse la pick-up (cu voci de mari actori cărora mai târziu le-am putut da și chipuri), sesiunile de croitorie pentru păpuși cărora le făceam haine noi în fiecare vară pe pătura pusă pe iarbă, jocurile de tabinet și remi (adevărate campionate pe echipe) cu bunica, străbunica, unchiul, mătușa, mama, verișoarele alimentate zdravăn cu floricele făcute de bunicul meu și cu must de la țară.
Sigur că nu a fost totul scăldat în perfecțiune, nu am trăit pe tărâmul zânelor, am traverasat totuși sălbaticii ani 90 violenți, haotici, în sărăcie și datorii apăsătoare. Apoi anii 2000 cu tot cu criza din 2009 și ce a urmat după, cu consecinețe extrem de grave și pentru mine și familia mea, care au lăsat șanțuri de cicatrici. Dar nu o să detaliez din decență pentru oamenii care ar putea fi atinși tangențial, nu e loc de dezvăluiri inoportune care ar putea deschide răni cu greu vindecate. În orice caz, pot spune că am avut parte de experiențe de viață suficient de grele și suficient de frumoase pe care să mă pot baza când construiesc un personaj sau un spectacol.
Unde sunt eu azi? Sunt unde mi-aș fi dorit să fiu acum 10 ani, dar pentru mine toate lucrurile se întâmplă greu și cu mult efort, așa că pot considera că sunt aproape în parametri normali. Foarte puține lucruri mi-au ieșit din prima (în general examenele și admiterile), altfel a trebuit să lupt și să am foarte multă răbdare pentru tot ce am reușit să fac.
Credit foto: Fred Jessua
Primele experiențe de teatru, ca spectator, apoi ca actriță
Eram foarte mică, 3 sau 4 ani când am fost cu mama mea la ”Motanul încălțat” la Teatrul Sică Alexandrescu din Brașov. A fost primul spectacol pe care l-am văzut cu actori pe scenă și bineînțeles că mi s-a părut fascinant. Îmi aduc aminte că stăteam îmbrăcată în sală, cu căciulă în cap, încă mai am imagini difuze cu actorii și ciubotele roșii ale motanului. Apoi, până când am urcat eu prima dată pe scenă, la 11 ani, în clasa a V-a, am crescut ascultând sute de povești la pick-up. Fantastice lumi ieșeau din cutia galbenă cu scris rusesc, ascultam aceleași povești de mii de ori, știam replicile pe de rost și recunoșteam vocile actorilor de la un basm la altul.
Cred că aici a început primul ”antrenament” de teatru, încercam să imit inflexiunile vocilor, accentele, spuneam replicile înaintea actorilor și ascultând într-una vreo 12 ani cred că mi-am format oarecum involuntar o tehnică de redare, mi-am format urechea și bineînțeles imaginația. În clasa a V-a am scris un basm dramatizat și i l-am arătat profesoarei de limba română, fără vreun gând anume, ca orice copil voiam să mă laude și să îmi dea un 10 eventual. Dânsa a hotărât să îl punem în scenă pentru finalul de an iar eu i-am spus că vreau să joc rolul vrăjitoarei (nu mă interesau prințesele sau reginele). Așa am ajuns pe scenă prima dată și am devenit dependentă de asta.
Credit foto: Florin Ghioca
Decizia de a face actorie
Doamnei Marcela Ungureanu, profesoara mea de română cu un simț extraordinar pentru scenă, îi datorez prima cunoaștere a teatrului din interior. Anul următor m-a înscris la un concurs de actorie pentru copii, organizat la Teatrul Arlechino din Brașov și am câștigat premiul II cred și anul de după, premiul I. Nu am mai vrut să mă gândesc la altceva și am știut că vreau să fac teatru. Până la asta mă imaginam într-o universitate predând literatură sau vreo limbă străină, dar din momentul în care am avut prima experiență cu scena, am trecut linia dincolo de care întoarcerea nu a mai fost posibilă.
Nu a fost o alegere conștientă, nu mi-am propus să vreau asta, a fost o decizie care s-a impus natural, un drum care s-a insinuat și care de atunci m-a purtat. Din clasa a X-a, de la 16 ani, am început cursuri constante și susținute de actorie cu repetiții 5 zile pe săptămână, în fiecare zi după orele de la liceu, în două trupe: cea de la Școala Populară de Artă din Brașov și în paralel trupa ”Arca” ce aparținea de Casa Armatei. Am pregătit examenele de admitere de la Facultatea de Teatru de la Târgu Mureș și de la U.N.A.T.C, le-am trecut pe amândouă și am ales Bucureștiul, așa că la 19 ani eram studentă în clasa domnului profesor Ion Cojar.
Profesori, mentori. Ce a ajutat în formarea ta
Primul care mi-a dat încredere și mi-a confirmat că sunt în locul care trebuie a fost actorul și profesorul meu de la Școala Populară de Artă, domnul Ion Jugureanu un om cald și mereu zâmbitor. După ce toți candidații au terminat micul examen de admintere (eu am avut două poezii), dânsul s-a întors spre sală unde eram toți, căutându-mă cu privirea și după ce m-a văzut mi-a spus ”tu vii la mine, ești în grupa mea”. M-a surprins și m-a speriat puțin, dar am înțeles imediat sensul și am simțit asta ca pe o mare reușită, atunci la 16 ani. Mai târziu, în timpul uneia dintre repetiții mi-a spus „tu ai stofă de actriță mare”. Când ești la început de tot sunt foarte importante vorbele de felul ăsta iar mie mi-au consolidat credința că pot continua fără teamă. Au urmat apoi profesorii de la facultate, începând cu profesorul de an, Ion Cojar și cei de grupă Adrian Titieni, Marela Jugănaru, Mihai Brătilă, cu care am lucrat mult și în detaliu pe actorie.
Cel mai important în traseul formării mele a rămas, totuși, ultimul profesor de actorie pe care l-am avut, actorul Jean-Damien Barbin, la Conservatorul din Paris, care a răsturnat tot ce credeam că știu despre mine și despre cum ar trebui și cum ar fi bine să lucrez pe scenă. Ajunsesem în clasa lui crezând că sunt anumite lucruri pe care nu le poți face pe scenă, pur și simplu sunt lucruri care nu se fac, un actor trebuie să lucreze numai într-un fel și numai acela e cel corect, iar dacă se abate de la o metodă anume, nu e bine, ăla nu e teatru sau din contră, e prea TEATRU și asta nu se face. Ajunsesem acolo ca o tânără actriță cuminte, care nu face decât să aștepte indicații și care face ceea ce i se spune încercând să redea fidel ideile regizorului/profesorului, speriată de experiment și neobișnuit și cu o singură noțiune despre ce înseamnă adevărul scenic. Acolo am aflat că am voie să am curaj, nu există bun sau rău, există doar opțiunea mea, libertatea de a face ce vreau fără să fie considerat greșit sau fals, că am voie să construiesc un personaj și chiar o scenă sau o bucată de spectacol pornind invers decât evidența arătată în prim plan, zgâriind suprafața și scoțând din adânc tot ceea ce nu se vrea revelat. Am învățat mult și de la unii dintre colegii studenți de acolo, observând ce rezolvări găsesc pentru scenele pe care le propuneau, felul cum lucrau și cum construiau, pe ce anume puneau accent într-un fragment de text. Mă gândesc la Léna Paugam, Claire Chastel, Clara Ponsot, Maxime Dambrin, Elie Triffault – toți actori și regizori foarte inteligenți și cultivați.
Ce ți-a plăcut cel mai mult în școală
Îmi plăcea extrem de mult istoria teatrului, cursuri pasionante ale profesorilor Anca Ioniță și Dan Vasiliu, de la care nu lipseam. Pentru mine nu doar partea practică era importantă în formarea mea ci și cursurile de teorie: estetică, filozofie, istoria teatrului și mi-aș fi dorit să fie mai multe și mai aprofundate. Nu se punea prea mare accent pe asta, din păcate, iar eu chiar simțeam nevoia de mai mult atunci, de asta nici nu îmi trecea prin minte să lipsesc și încercam să citesc toată bibliografia.
Cred că ar fi fost și ar fi utile și cursuri de antropologie, de sociologie la clasele care formează actori și bineînțeles, regizori. Cunoscând isoria teatrului antic mi se părea că încep să înțeleg mai bine natura umană, mi se părea incredibil cum piese scrise acum două mii de ani sapă atât de adânc în psihologie. Am considerat și consider că a fost semnificativ pentru mine faptul de a afla despre noțiunea de ”hybris” și este esențial ca un actor să o cunoască, deși nu pare la prima vedere, pentru că poate fi unul din primele puncte de plecare în construcția și înțelegerea unui personaj.
Atributele unui actor bun
Un bun actor în primul rând își știe textul foarte foarte bine. Nu poți fi foarte bun pe scenă dacă bâjbâi textul, dacă nu îi înțelegi logica, dacă nu știi exact ceea ce gândești pe fiecare replică. Un actor cu adevărat bun nu se bazează doar pe talent sau pe o anumită lejeritate de a exista pe scenă, ci este un profesionist care studiază motivațiile personajului său, care se străduiește să îl înțeleagă profund, care îl apără, care muncește pentru a-l construi. Nu prea cred în actorii cărora le iese din prima. Sau mai bine spus cei care au impresia că le iese din prima și simpla lor prezență carismatică și plină de sine cu care umplu scena, e suficientă.
În construcția unui personaj nu e vorba doar de psihologie și sentimente, ci și de ritm, a găsi ritmul textului, care dă ritmul interior al personajului și mai mult decât asta, a reuși să-l păstrezi. Când un actor vrea să arate pe scenă cât de bun este, el devine un actor prost, preocupat de el însuși și de succesul lui.
Prima experiență în film cu „Moartea domnului Lăzărescu”
Prima experiență pe un platou de filmare a fost în ”Moartea domnului Lăzărescu” în regia lui Cristi Puiu. Nu știu dacă să îl numesc chiar debut pentru că am un rol extrem de mic, aproape figurație; sunt o asistentă la Spitalul Universitar care la un moment dat trece prin cadru împingând o targă pe roți cu un pacient întins pe ea. Dacă nu ești atentă, pierzi momentul în care apar, dar a fost o experiență frumoasă și interesantă, bineînțeles. Aveam 20 de ani, eram în anul II de facultate și Cristi Puiu a venit la noi la un curs de actorie iar după ce ne-a observat a ales câțiva dintre noi pentru roluri mai mici de brancardieri sau asistente. Sigur, a însemnat mult simplul fapt de a fi aleasă și m-a ajutat să am încredere pe mai departe.
Debutul în film
Ceea ce consider un debut în film mai consistent decât în „Moartea domului Lăzărescu”, ar fi rolul Biancăi din scurt-metrajul „15 iulie” în regia lui Cristi Iftime și scenariul de Anca Buja, în colaborare cu el. „15 iulie” are un loc special în parcursul meu pentru că am jucat alături de unul dintre profesorii de la facultate, Adrian Titieni, și pentru tânăra actriță care cu 4 ani înainte încă era studenta actorului cu care acum juca, era totuși un motiv de mândrie și simțeam că am depășit o bornă, acum eram și eu cu oamenii mari în viața profesională adevărată.
Pe lângă domnul Titieni jucam și cu doamna Coca Bloos, iar asta era extraordinar și ceva la care abia mă puteam gândi când am intrat la facultate. Scenariul are unele similitudini cu experiența mea de viață și asta cred că a contat în momentul în care Cristi a decis să îmi dea mie rolul, cunoscându-mă totuși bine, pentru că eram în același cerc de prieteni. Scurt-metrajul a ieșit foarte bine și a fost selectat la Festivalul de Film de la Berlin în 2011, ceea ce a însemnat și prima experiență la un festival important de film. Anul următor am filmat un alt scurt metraj, tot în regia lui Cristi Iftime, ”Tabăra din Răzoare„ în care am jucat cu colegul meu de an, Alexandru Potocean și care în 2012 a fost selectat la Festivalul de la Cannes, în secțiunea ”Cinéfondation”.
Cum este acum, când s-a strâns experiența. Ce te interesează să interpretezi
Acum, când pot spune că am oarece experință, mă simt foarte bine și mai sigură pe mine decât cu ani în urmă, în primul rând pentru că pot să aleg oamenii care să mă însoțească profesional, pot să decid ce oameni păstrez lângă mine pe termen lung și am armele care îmi permit să mă apăr de remarcile demolatoare ale celor care se simt contrariați de ceea ce fac și cum fac. Acum 10 ani nu le aveam, sau le aveam, dar nu știam cum să le folosesc și nu aveam curajul necesar. Asta m-a frânat foarte mult, m-a întârziat, au cântărit mai greu îndoielile celor din jur, fricile lor, indisponibilitatea de a risca, decât faptul că eu știam că pot și cât pot. Am învățat între timp să nu mai fiu o elevă atât de bună, să spun nu, să afirm clar ce și cât vreau. Mai am de lucrat, sigur, mai am multe de învățat și profesional și uman și încă mai trebuie să îmi antrenez discernământul care mă poate ajuta să recunosc când ceilalți au dreptate sau dimpotrivă, când trebuie să îmi apăr poziția.
Nu am preferințe în ce aș juca, îmi place să joc orice se ivește, nu știu dacă aș pune „nu” vreunui rol, poate în viitor va fi cazul, acum nu prea. Reușesc să îmi apropii personajele de fiecare dată și îmi plac toate, indiferent că sunt aproape de structura mea, sau foarte îndepărtate, că sunt compoziție sau aproape figurație, le tratez egal. Mi-ar plăcea să joc într-o comedie în curând, îmi place foarte mult Caragiale. Poate am noroc și o să reușesc să fac o comedie.
Proiecte în teatru și film
Pe film cel mai mult am lucrat cu Cristi Iftime, lung-metrajul ”Marița” și 3 scurt-metraje, iar în teatru în România am jucat mai mult în spectacole făcute de mine. În Franța am lucrat cu 3 regizori: Didier Bétourné (care a fost societar al Comediei Franceze), cu Benoît Weiler și Alice Zeniter (care este regizoare și o foarte bună scriitoare, premiată cu Prix Renaudot). Revenind în România, nu am avut șansa de a lua vreo audiție la teatru, sau vreun concurs (sau dacă am luat, spectacolele nu s-au mai făcut), așa că mi-am luat soarta în mâini după ce m-am întors din Franța, cu armele și mentalitatea dobândite acolo și am început să fac eu, să îmi creez contextul și prilejul de a juca eu, în regia mea, de a-i regiza pe alții, pe scurt de a-mi face meseria pentru care am făcut totuși 8 ani de studii superioare.
”Fata din casa vagon” este unul dintre puținele spectacole în care am jucat și nu am fost eu la regie, sau nu am fost doar eu. Spectacolul a fost creat împreună cu Eliza Păuna, amândouă conduse de dorința de a lucra și de a nu mai depinde de voința altora, dar și pentru că voiam neapărat să spunem povestea din romanul Anei-Maria Sandu. Ce am învățat? Cum spuneam, cu fiecare spectacol am învățat să îmi aleg oamenii și că pot face eu însămi să se întâmple lucrurile, fără să aștept. Am mai învățat să ascult și să nu aleg drumul ușor în a crea un personaj.
Credit foto: Mihnea Irimia
Cum construiești un personaj nou
În primul rând pornesc de la text. Citesc textul atent, de multe ori, îl analizez să văd în ce stil s-ar încadra, încerc să îl înțeleg foarte bine, să umplu golurile acolo unde autorul nu explică totul. Apoi, ca toată lumea, încerc să găsesc motivațiile personajului: ce îl determină să vorbească și să acționeze așa cum o face, care e modelul de gândire. Încerc să îl apropii și să îl înțeleg ca pe un prieten, un om pe care îl cunosc.
Împart textul în episoade, în teme, încerc să găsesc care sunt trecerile de la o temă la alta și cum sunt construite; caut ritmul textului, unde sunt pauzele, care sunt replicile/frazele care reprezintă fracturi în gândire și de ce, care sunt accentele corecte în frază. Caut personje similare, în literatură, în alte piese, în filme, fac asocieri cu oameni pe care îi cunosc sau cu experiențe proprii ca să încerc să înțeleg cum gândește personajul, să îi prind tiparul mental. Nu cred în a crea un personaj pornind de la a simți; să te străduiești să reproduci sentimente, să te chinui să simți ceva – mi se pare o fundătură, un drum fals care te va epuiza în câteva repetiții sau reprezentații. Când lucrez personajele insist pe modul lor de gândire, pentru că asta determină acțiunile lor, iar ceea ce simt reiese din cum acționează. De aceea, încerc să înțeleg un anumit sentiment pe care îl au și de unde vine, mai degrabă decât să vreau să îl reproduc. Iluzia simțirii se produce la spectator, eu ca actor, mă străduiesc să gândesc, nu să simt. În timp ce studiez și învăț textul încerc să găsesc și un gest reprezentativ, care ar putea rezuma personalitatea lui, de la care să pornesc un stil de corporalitate. Odată ce m-am ridicat de la masă, cu textul învățat, dezvolt gesturile, ticurile, felul cum privește, dacă se mișcă mult prin spațiu sau dacă e static. Când eram la master am descoperit lucrarea lui Meyerhold despre biomecanică și am fost sigură că e o metodă de lucru care mi se potrivește. Cred în drumul de la formă spre fond. Dacă reușesc să topesc tehnica textului în tehnica gestului, să gândesc ce spun și să fiu atentă la partener, înseamnă că eu am reușit un rol bun.
Trecerea către regie
Trecerea s-a făcut oarecum natural. Am învățat regie la Paris, nu m-am dus să învăț regie, dar am fost forțată de context pentru că sistemul în șoala respectivă așa era construit. Toți studenții actori treceau și prin partea de regie, era nevoie ca ei să fie autonomi în creație pentru a-și putea prezenta propunerile de scene lucrate cu o idee, un concept, o direcție dată actorilor. Profesorul meu de la Conservator dorea să vadă propuneri coerente cu început și sfârșit, nu doar actori care vin cu textul învățat și așteaptă să fie ghidați, să li se spună dacă e bine ce fac sau nu, sau să învețe cum să fie atenți la partener. Sigur, toți aveau deja o bază de 2 sau 3 ani de teatru făcuți în școli private sau conservatoare mai mici de arondismente, Conservatorul Național nefiind o școală de începători. Așa că trebuia să te gândești la ce fragment alegi, din ce piesă (dintr-o listă de autori de studiat la an) sau la liber, poate chiar scrisă de tine, să vii cu un concept, cu costume, cu o idee minimă de scenografie, cu actorii tăi deja pregătiți, iar apoi propunerile erau discutate, analizate, se făceau sugestii, se dădeau direcții de explorat, etc.
În felul ăsta mi-am dat seama că pot să fac și regie, că îmi place și chiar e ceva ce aș vrea să fac în continuare. M-a cucerit ideea de a spune o poveste din punctul meu de vedere, printr-un concept gândit de mine și mai ales puterea și libertatea de a alege ce text montez în funcție de zona mea de interes. Apoi, cum am spus mai sus, am avut noroc că am învățat și asta, pentru că nu am avut șansa de a ”fi luată”, de a mi se propune să joc în spectacole, așa că dacă nu am găsit o masă la care să mă așez, vorba ceea, mi-am făcut și eu masa mea. De ce să stau să aștept când am toate capacitățile să înaintez, să explorez, să generez eu un mediu propice dezvoltării mele și a celor care acceptă să meargă la drum cu mine?
Ce explorezi în prezent ca regizor
Cele mai recente spectacole ating cam toate, chiar dacă unele tangețial, tema instrumentalizării corpului. Al femeii dar nu numai, corpurile celor vulnerabili: copii sau bărbați supuși presiunii politice sau societale. În ”Femeia ca un câmp de luptă„ de exemplu, nu e vorba doar despre suferința femeii, deși ea e în linia întâi când vine vorba de brutalitate, ci și a bărbaților mutilați sufletește și constrânși la violență. În ”Inspir. Expir” textul vorbește mult de instrumentalizarea corpurilor prin social media, monetizarea lor, despre presiunea constantă de a le îmbunătăți, presiunea de a fi performanți și obsesia pentru productivitate și rezultate maxime pe toate planurile.
În ”Crocodil„ corpul pre-adolescent e cauza unui disconfort major și devine obiect al batjocurei între colegii de școală, cu atât mai mult cu cât e vorba și de disforie de gen.
În ”Fata din casa vagon” tema instrumentalizării corpului femeii ca vehicul pentru creșterea demografică forțată, e cea mai evidentă. La fel și în ”Dolores” când corpul devine obiect al plăcerii brutale.
În perioada asta lucrez la ”Aerul ca un pepene roșu” un spectacol după două texte de Mihai Ignat, un diptic care în prima parte cuprinde teme despre alienare prin rutina domestică, anestezierea puterii de a se revolta a unei femei ce nu reușește să își regăsească vocea, strivită sub imperativele societății și cu identitatea diluată între poziția de mamă și de soție. A doua parte se concentrează asupra motivului confruntării cu moartea, fie că este a noastră, proprie, ori a unei persoane iubite și asupra relației cu corpul care îmbătrânește, se transformă până la suprimare.
Textele sunt din registre diferite dar am încercat să le aduc pe amândouă într-o zonă a poeticii suprarealiste. Îmi place misterul, inexplicabilul aparent, logica onirică. În felul acesta mi se pare că pot face mai accesibilă psihologia ascunsă a personajelor, resorturile nevăzute care le determină acțiunile. Subconștienul lor este la vedere prin obiecte pe care le manipulează, prin culori și lumină.
Cum priveai teatrul până să regizezi. Cum îl privești acum
Până să mă apuc de regie eram o actriță în banca ei, cuminte, care aștepta de la alții să fie văzută, auzită, remarcată. Bine încadrată în tiparele ”Nu deranja! Nu face prea mult zgomot! Mergi la audiții – le iei, bine, nu, taci și mergi mai departe, asta e. Câți ani ai? 28 ? Ai depășit vârsta.” Sigur că în momentul în care mi-am adunat curajul și am spus, orice ar fi, regizez eu spectacolele în care vreau să joc, am întâlnit reticențe, am fost privită destul de sceptic și suspicios ”dar tu ești actriță, de ce te apuci, știi în ce te bagi?„ (ceva de genul ăsta) până la „tu ești actriță, nu îți dai seama cum e spectacolul, tu nu știi” . Dar am continuat, am insistat chiar dacă am deranjat niște spirite, pentru că de stat pe margine nu puteam sta.
Am aplicat la 9G, la Teatrul Național cu ”Război” de Lars Noren, am luat și acolo a fost primul adevărat spectacol regizat de mine, în care am condus o echipă de 5 actori, scenograf, lumini, sunet, proiecții. Cum se face la toate spectacolele, nimic deosebit în sine, doar că mie, pe măsură ce avansam în lucru și totul prindea formă și vedeam că e bine și îmi place cum iese, mi se părea că intru într-o altă dimensiune, eram în două lumi deodată, cu actorii pe scenă și în afara scenei. Nu-mi venea să cred că am reușit să fac un spectacol care să fie și bun și în care actorilor să se facă plăcere să joace. A fost o experiență foarte frumoasă pe care am putut s-o am datorită echipei care a acceptat să lucreze cu mine și a avut încredere să se lase condusă ”de o actriță care e și regizoare„ cum mai auzisem. Pentru că da, atunci când decizi să depășești sfera în care ai fost repartizat din prima, pare că ești un transfug, un nici-nici și e greu să convingi ca să poți fi luat în serios, mai ales, mai ales (!) dacă ești și femeie, adică actriță, nu actor. Că ești actor și regizor – ok, s-a mai văzut, acceptăm. Regizoare femeie – ok, acum s-a mai obișnuit lumea (cu 10 ani în urmă încă era exotic) dar actriță și regizoare, asta înseamnă dublă sancțiune – opinia ar fi că nu știi să faci nimic cum trebuie, de fapt.
Înainte să regizez, teatrul pentru mine era așteptare, era dorință, era privit într-o vitrină inaccesibilă. Apoi a devenit acțiune, frământare, căutare, s-a schimbat totul, am primit o cheie a unei uși pe care scria ”interzis”. În cele câteva spectacole în care am fost doar actriță, eram doar în personajul pe care îl jucam. Când sunt regizoare, sunt în toate personajele, le gândesc pe toate, le analizez, le locuiesc; sunt în scenografie, în muzică, în lumini. Îmi place să merg des la spectacolele mele și mă duc de câte ori pot să le văd cum se păstrează sau cum se transformă și să trăiesc o oră, două, în ritmul lor.
Credit foto: Dinu Lazar
„Dolores”, despre corpul femeii și abuz
”Dolores” este un spectacol care s-a născut greu de tot, a avut un parcurs de maratonist și ne-a testat voința și rezistența în toate felurile. Propunerea a venit din partea actrițelor, prin Smaranda Caragea. Cu Smaranda am mai lucrat la ”Plăcerile și chinurile adulterului” la Teatrul de Comedie și voiam să mai lucrăm și alte spectacole. Ea cu Iulia Lazăr aveau acest text, pe care de mult timp voiau să-l lucreze și așa mi l-au dat mie, să îl citesc și eventual să facem un spectacol din el. Mi-a plăcut textul (foarte dur, foarte greu de jucat) și am acceptat să fac un spectacol din el. Când mi-au propus textul, actrițele aveau deja și o distribuție în minte, invers decât cea care e acum, dar după ce am citit și am cunoscut-o mai bine și pe Iulia, mi-am dat seama că rolurile ar trebui inversate.
Temele sunt grele: violența domestică, abuz fizic, psihic, sexual. Spectacolul m-a provocat în multe feluri, în primul rând să îi găsesc un concept dincolo de drumul impus al cadrului realist, am încercat să duc povestea și personajele în obscuritatea subconștientului lor, ca și cum totul se desfășoară sub pământ, sub rădăcinile traumelor transgeneraționale. Nu doar simpla dorință de a răspunde unei provocări m-a făcut să vreau neapărat să facem spectacolul ci și faptul că am auzit atâtea povești de abuz domestic lângă mine, și nu numai, este ceva atât de frecvent, încât ar merita explorată adânc tema și adusă pe scenă în modul cel mai crud. Nu am lucrat la jumate, nu am ascuns violența situațiilor, nici a limbajului, am decis să rămână totul neretușat, fără pudoare și menajamente. Chiar dacă uneori pare prea mult, cred că e absolut necesar să vedem toată cantitatea de urât și de violență pe care o nasc situațiile de genul ăsta. Ne-am pus multe întrebări cât am lucrat, iar cea care a rămas cu mine până acum este ”oare cum te mai poți reconstrui după ce ai fost spart de tot, cum reușești să scapi din imposibil, cum te smulgi de trecut ca să poți spera la viitor?”
Disciplina cu care construiești un spectacol ca regizoare
Când încep un proiect nou, cel mai important pentru mine e să am oameni care au încredere în mine. Mă bucură când vin actori și îmi propun texte pentru că înseamnă că încrederea este deja acolo, nu trebuie să mai lupt pentru ea. E o economie fantastică de energie pentru mine, să nu mai fie nevoie să conving, energie pe care o canalizez spre creație. Sigur, încerc să păstrez lângă mine oameni cu care am limbaj comun, oameni care nu se tem de risc, pentru că da, îmi place să risc deși îmi e foarte frică uneori și am îndoieli, dar cu toate astea, m-am dus mereu exact acolo unde îmi e frică. Nu caut oameni talentați, caut oameni care muncesc, care sunt riguroși în execuție și care au anduranță. În mare parte am avut noroc și i-am și găsit, ca dovadă - sunt cu unii la a doua, a treia colaborare și sunt sigură că vor mai urma.
În procesul meu de creație contează cercetarea, contează riscul, ironia, rigoarea, plăcerea de a lucra și de a ne bucura împreună de teatru. Nu pot lucra în tensiune și stres, în conflicte. În momentul în care apar conflictele sau mă lovește ceva, pentru mine e foarte greu să mai continuu, nu mă pot preface că nu s-a întâmplat nimic. În teatru pentru mine cea mai importantă e plăcerea de a lucra, dacă nu ne face plăcere să lucrăm împreună, să creăm, nu mai văd rostul de a face asta.
Misiunea ta ca creator de teatru
Nu știu dacă eu am o misiune în ansamblu, o misiune cu ”M” mare în tot peisajul creator de la noi sau de aiurea. Cel puțin nu acum. Încerc și eu să îmi fac partea cât de bine pot, să nu pierd timpul oamenilor, nici al echipei cu care lucrez, nici al spectatorilor, să nu îi aduc să vadă niște tâmpenii. Acum cred că am o misiune față de mine, să devin o regizoare mai bună, o actriță mai bună, să fac spectacole din ce în ce mai bune, să citesc mai mult, să învăț mai mult.
Mai departe
Văd următorul set de spectacole ca pe un studiu asupra dinamicii relațiilor de putere familiale (dintre soți, părinți și copii), în dragoste (iubiți, amanți) sau sociale (angajați și șefi, politicieni și cetățeni).
Acum imediat urmează premiera cu spectacolul ”Aerul ca un pepene roșu” găzduită pe 6 și 30 aprilie la Teatrul de Comedie Sala Nouă, apoi va avea mai multe reprezentații în București și în țară. Iar mai târziu, aș vrea să reiau niște proiecte pe care le-am lăsat/amânat. Nu aș vrea să spun cum se numesc sau unde ar trebui să aibă loc, că nu îmi place să fac dezvăluiri înainte ca mașinăria să fie în mișcare, dar am un teanc care mă așteaptă, de texte pentru spectacole în care o să joc și/sau pe care o să le regizez. Anunț la momentul potrivit.
