Arta și cultura sunt un drept al oricărui om. Dar în România, ele au devenit privilegii. Încă una din distanțele care separă comunități, iar efectele acestor rupturi sociale nu mai pot fi ignorate. Când țesătura socială se rupe, există un risc ca societatea să cadă pradă extremismului, spune Florin Iepan.
Producător și regizor de film, Florin a fondat ROD în 2020, o inițiativă care mută arta din centrul orașului direct în curtea din spate a comunităților marginalizate și ajunge în cartiere, cătune, sate, penitenciare, centre pentru minori, azile de noapte sau cămine pentru bătrâni.
ROD a pornit simplu: un ecran montat în inima unui cartier mărginaș din Timișoara, câteva scaune, un proiector. Fără bilete, fără ceremonii, fără așteptări. Trecătorii s-au oprit curioși, oamenii s-au adunat, unii și-au adus chiar scaune de acasă. Pandemia a scos în evidență o problemă mai veche, arată Florin Iepan: în multe locuri, cultura nu ajunge nici în vremuri normale.
"Noi, echipa ROD ne gândim la cei pentru care un eveniment cultural e un lux, oamenii cărora ne adresăm au alte griji sau alte priorități zi de zi.
Am realizat că există un public latent, vizibil în statisticile culturale, care pur și simplu nu e atins de oferta culturală convențională, concentrată aproape exclusiv în centrul marilor orașe. În rest nu se întâmplă mare lucru. Vorbim de milioane de oameni", spune Florin.
ROD a crescut organic dintr-o caravană de film într-un festival comunitar care include film, teatru, muzică, expoziții de fotografie, ateliere de creație. A ajuns în zeci de locații din partea de vest a României, a ieșit din ţară şi a mers în Danemarca şi în Serbia, în piața de vechituri Nailon de la Novi Sad. Festivalul este un proiect derulat de către Asociația de film documentar DocuMentor, dedicat unor comunități sau oameni care de cele mai multe ori sunt ignorați, încercând să repare fractura dintre centru și periferie.
Ediția 6 își propune să aducă arta în piața de vechituri din Timișoara, piață pe care să o transforme în spațiu de dialog.
Vorbim cu Florin Iepan în rândurile de mai jos despre contextul în care a apărut ROD și ce a descoperit despre oameni și cultură în cele 5 ediții de până acum:
Cum începe ghidul de supraviețuire al unui creator în 2025
Cred că „supraviețuire” e cuvântul-cheie potrivit – și ar fi despre adaptare și pragmatism, deci ghidul începe așa: fii flexibil, observă ce lipsește, ce se cere și nu te teme s-o iei pe alt drum, nu te izola, lucrează împreună cu alții etc. Dincolo de lozinci si locuri comune știu cu precizie ziua din lună când soacra mea primește pensia - în data de 14 a fiecărei luni. Cam asta este condiția creatorului în România capitalismului multilateral dezvoltat şi biruitor.
Ce te sperie cel mai mult în această perioadă. Ce îți dă speranță
Mă sperie câteva lucruri, recunosc. În primul rând, mă sperie lipsa de empatie socială. După atâția ani de tranziție, am devenit o comunitate în care nu mai ținem unii la alții. Fiecare e pe cont propriu, într-o competiție permanentă, și cei rămași în urmă sunt stigmatizați. Profesional vorbind, mă mai îngrijorează că finanțările culturale pot dispărea când se vorbește așa mult de austeritate.
Ca antreprenor cultural, perspectiva asta – să nu poți continua un proiect valoros din lipsă de fonduri – e înspăimântătoare dar destul de comună. Când am pornit caravana culturală Rod prin cartiere mărginașe, am descoperit că oamenii de acolo au încă o sete incredibilă de evenimente culturale. Am trăit momente de profundă satisfacție.
Uite, un exemplu: la un eveniment ROD în penitenciar, după proiecția unui film de Aki Kaurismäki, a venit la noi un deținut, un domn pe la 60 de ani, și ne-a spus „acum înțeleg ce faceți voi și vă mulțumesc”. Și altundeva, într-o piață din Mehala, un fost muncitor și-a văzut portretul făcut de un fotograf în cadrul expoziției noastre, printat la dimensiune mare, și mi-a spus că nu i se mai făcuse o poză din tinerețe.
Temele care te preocupă
Cu documentarul “Decrețeii” am explorat un capitol traumatic din istoria recentă – efectele experimentului social al lui Ceaușescu de a crea „omul nou” prin interzicerea avorturilor în 1966. Apoi, cu “Odessa”, m-a preocupat asumarea trecutului nostru în Al Doilea Război Mondial – masacrul din 1941 asupra evreilor din Odessa, comis de armata română. Aș zice că tema comună în filmele mele a fost mereu memoria și cum ne raportăm la ea. Chiar anul trecut, paralel cu ROD, am inițiat la Timișoara proiectul TRIAJ – un ecosistem de expoziții, ateliere și intervenții culturale legate de episodul tragic de la Odessa. E modul nostru de a conecta tema istorică cu evenimentele politice din prezent.
Prin ROD, tema care mă obsedează este fractura dintre centru și periferie – vreau să repar acea ruptură, dintre discursul cultural mainstream și vocile pierdute ale celor uitați. Când țesătura socială se rupe există un risc ca societatea să cadă pradă extremismului, iar extremismul duce inevitabil la crimă. Este doar o problemă de timp. Spun aceste lucruri de mai bine de 15 ani şi doar anul acesta am sentimentul că oamenii înțeleg mai bine mesajul.
Cum s-a schimbat perspectiva asupra rolului tău
Oh, cu siguranță m-am transformat și eu odată cu proiectele mele. La început, mă vedeam strict ca un realizator de filme. Făceam documentare de televiziune și îmi plăcea asta! Mi-am construit cariera pe ideea că pot face filme bune și accesibile publicului larg. Și cred că era o perspectivă validă atunci, în anii ’90-2000, când piața de documentar abia se forma.
Acum însă, rolul meu s-a extins dincolo de ecran. Nu mai sunt doar regizorul din camera de montaj; am devenit manager si curator, un facilitator de experiențe. Am intrat într-o ipostază nouă: cea de mediator între artă și comunitate. Organizez proiecții, ateliere, expoziții, performance-uri, lucrez direct cu publicul, vorbesc cu oamenii. E un rol la limita dintre asistent social şi agent provocator.
Povestea ROD
A început aproape din întâmplare și dintr-o nevoie. Prin 2020, în plină pandemie, mă întrebam și eu, ca mulți alți colegi, cum aș putea duce filmul către oameni în condiții de distanțare socială. Mi-am dat seama că nimeni nu se gândea la cei fără acces la internet bun, fără Netflix, la bunica dintr-un sat sau la copilul dintr-un centru de plasament, care în lockdown rămăseseră complet tăiați de la cultură. Așa s-a născut ideea unei caravane cinematografice de mici dimensiuni, care să bată la pas periferia Timișoarei și zonele rurale din jur.
Prin 2020-2021, am pornit foarte simplu: un ecran montat în inima unui cartier, câteva scaune aduse, un proiector, fără bilete, fără ceremonii. Prima proiecție cred că am făcut-o într-un cartier mărginaș al Timișoarei – Blașcovici – și n-aveam așteptări. Spre surprinderea mea, oamenii au început să se adune: unii erau trecători ocazionali care s-au oprit curioși, alții vecini care și-au adus chiar scăunele de acasă. Am proiectat un film documentar animat - Crulic, regizat de Anca Damian și am stat cu inima strânsă gândindu-mă dacă vor rezista până la final.
Ei bine, unii au plecat înainte să se termine (ceea ce era ok, le-am și spus că nu e nicio obligație să stea până la final), dar alții au rămas și s-au apropiat să ne mulțumească. Povestea festivalului e una de extindere treptată: în 2022 am ajuns cu evenimente și într-o piață de vechituri (Piața Mehala, numită și Ocsko), apoi în 2023 am inclus ROD ca parte din programul Timișoara Capitală Europeană a Culturii, ceea ce i-a dat și mai mult avânt. Am cooptat artiști din diverse domenii, nu doar film – de la trupe ca Auăleu sau Basca, care au jucat printre tarabe si mașini abandonate, la muzicieni care au cântat rock în mijlocul pieței de vechituri.
Din ce nevoie a apărut
Decontul tranziției de la comunism la capitalism a sosit. Pentru mulți concetățeni, el este pe minus. Cum am ajuns aici şi cum să armonizăm perspectiva asta cu discursul triumfalist, propagat 24 din 24, că noi, românii, trăim în cea mai bună, cea mai sigură şi mai prosperă versiune a României din toate timpurile? Nevoia de comunicare, de regăsire a comunității este motivaţia din spatele proiectului ROD. Am realizat că există un public latent, vizibil în statisticile culturale, care pur și simplu nu e atins de oferta culturală convențională, concentrată aproape exclusiv în centrul marilor orașe. În rest nu se întâmplă mare lucru. Vorbim de milioane de oameni.
Noi, echipa ROD ne gândim la cei pentru care un eveniment cultural e un lux, oamenii cărora ne adresăm au alte griji sau alte priorități zi de zi. În plus, a mai fost o nevoie, mai subtilă: nevoia de recunoaștere a acestor comunități. ROD a pornit ca răspuns la izolarea pandemică, dar a evoluat rapid într-un răspuns atipic la izolarea socială cronică.
Contextul în care a apărut ROD
A fost un context foarte specific: lockdown-ul din 2020. Citeam știri despre cum se anulau festivaluri peste tot, cinematografele erau închise… În discuțiile pe Zoom cu colegii tot brainstorming-ul era: Cum menținem legătura cu publicul etc?. Cineva a zis „drive-in cinema”, altul zicea „festival online”. Dar sincer, simțeam că online-ul și drive-in-ul sunt soluții pentru cine are oricum acces la filme in variate moduri. Intr-o seară, povestind la telefon cu un domn, Adrian Negoiță el mi-a zis: „Dar de ce nu te duci tu -Maestre - cu proiectorul tău prin satele de pe lângă Timișoara? Ăia nu au mai avut cinema la ei in sat de pe vremea lui Ceaușescu, acuma și dacă e pandemie tot acolo-s, sub cerul liber !”.
Părea o glumă – să merg eu ca pe vremea caravanei cinematografice, cu cearșaful și aparatul de proiecție in valiza, din sat în sat. Însă ideea mi-a rămas în minte. În următoarea săptămână, m-am tot uitat pe harta județului Timiș și la hărțile cartierelor mărginașe din Timișoara, Jimbolia sau Lugoj și mi-am dat seama că nu era o idee rea. Pandemia doar a scos în evidență o problemă mai veche: în multe locuri, cultura nu ajunge nici în vremuri normale.
Cele mai mari provocări & greutăți în organizarea ROD
În mod paradoxal, provocarea principală nu a fost una tehnică sau logistică, ci una umană: câștigarea încrederii oamenilor. Când mergi într-o comunitate marginalizată cu un eveniment cultural, ești perceput la început cu o oarecare suspiciune. E de înțeles – vii tu, de la „oraș” sau din centru, și aduci un ecran, niște actori, fotografi… Oamenii se întreabă: Ce vor astia de la noi? Și, din păcate, există și un resentiment social acumulat. Ți se cam pune în față oglinda societății: - voi, ăștia, n-ați avut treabă cu noi până acum și acum veniți cu filme, ce vreți să demonstrați? Noi avem nevoie de farmacie, grădinița si bancomat, nu de filme! Fiecare intervenție este o târguiala sau un troc.
O altă provocare ține de selecția conținutului. Ne-am dat seama repede că nu putem proiecta orice film de artă, cu subtitrare. Unii oameni nu sunt obișnuiți să citească subtitrări. Dar în același timp, nu vrem nici să-i subestimăm, oferindu-le divertisment banal etc. Găsirea acelui echilibru – filme accesibile ca limbaj, poate dublate sau cu minimum de dialog (cum sunt animațiile sau scurtmetrajele mai ales), dar totuși valoroase și speciale – a fost și este o provocare curatorială. Am avut și nereușite, nu zic nu. Uneori filmul ales n-a prins deloc și lumea a plecat. Alteori, dimpotrivă, am fost uimit să văd interes la un documentar greu. E un proces continuu de negociere si renegociere.
Firește, există și provocări logistice: să cari echipament prin tot felul de locuri neconvenționale – de la penitenciar, unde trebuie aprobări speciale, până la piețe în aer liber unde depinzi de vreme. Suntem câțiva oameni și apelăm la voluntari sau colaboratori ad-hoc când volumul e prea mare. Financiar, fiecare ediție e o aventură: trebuie scrise proiecte fără număr . Din punctul asta de vedere noi avem un pic de noroc pentru ca suntem din Timiș/Timișoara, unde Primăria prin Centrul de Proiecte Timișoara susține si proiectele dificile, pentru un public mai special. Și aș mai menționa o greutate: lupta cu mentalitățile. Am auzit și voci critice: „la ce bun să duci caricaturi și filme la pușcăriași, când sunt oameni cinstiți care n-au parte de așa ceva?” Noi a trebuit să justificăm mereu importanța demersului nostru, să explicăm că arta și cultura sunt un drept al oricărui om și un instrument de reintegrare si de valorizare umană.
Surprize. Descoperiri
Una dintre descoperirile mele a fost să-mi dau seama cât de bogată e „lumea periferiei”. De pildă, când am încercat o versiune în mic a unei tabere de creație în Piața Ocsko (din Timișoara), am descoperit împreună cu artiștii noștri un micro-univers. Foști muncitori de pe vremea comunismului, colecționari, tineri care caută viniluri din anii șaptezeci, nepalezi şi personaje de cârciumă etc – un ecosistem social armonios şi conștient de sine. Dincolo de economia de subzistenţă, acolo găsești mai multe Romanii reprezentate in miniatura.
Daca părăsești subiectele de conversație comune legate de preturi, vreme si glumele de autobaza, te lovești de păreri foarte tranșante legate de politic, viată grea si respect fata de Nicolae Ceaușescu, deși mulți dintre ei au ieșit in strada la Timișoara in 1989. Te pune pe gânduri! Piața de vechituri este ca un forum roman in care faci un pic de politica, in timp ce mănânci niște mici cu muștar, după care iți cumperi un ....coif dacic contrafăcut si pleci acasă supărat pe Împărat sau pe zei. In weekendul viitor o iei de la capăt.
Surprize au venit și din partea colaboratorilor noștri. In 2023 am colaborat cu Elena Stancu și Cosmin Bumbuț – jurnaliștii de la Teleleu – și am dus conceptul ROD până în Danemarca, la comunități de români din diaspora. Teleleu on the ROD am numit acea acțiune, o expoziție foto pentru românii plecați. Apoi am repetat experiența într-un sat din Mehedinți, la un botez într-o familie de romi căldărari, integrându-ne în sărbătoarea lor. Surpriza a fost că alți creatori au vrut să preia ștafeta metodei noastre și s-o ducă mai departe, semn că ideea are potențial de replicare.
Amprenta ROD
Este o inițiativă care mută arta din centrul orașului direct în curtea din spate a comunităților marginalizate. Amprenta lui e această idee de caravană culturală participativă, care repară – fie și temporar – ruptura dintre centru și periferie. Anul acesta organizăm ediția a 6-a şi pot să spun că este unul dintre cele mai mari proiecte de acest fel din România.
ROD a crescut organic dintr-o caravană de film într-un festival comunitar itinerant care include film, teatru, muzică, expoziții de fotografie, ateliere de creație. Până în prezent am acoperit zeci de locații din partea de vest a României. Am ieșit din ţară şi am ajuns în Danemarca şi în Serbia, în faimoasa piață de vechituri Nailon de la Novi Sad.
Publicul cultural din România
Publicul se mulează după vremuri. Cel din Centru este tot mai greu de mulțumit pentru că este tot mai confuz în alegerile sale. Restul oamenilor, neglijați de politicile publice au o nevoie mai mare de cultură şi acces la conținut, dar în lipsa unei oferte ei se descurcă cum pot. Așa au apărut subculturile, care ne oripilează(uneori) pentru că sunt politizate sau violente. Acolo clocotește ceva...
De când cu alegerile văd un sentiment de stupoare şi consternare într-o parte a societății faţă de ce se înțelege prin termenul România Profundă. Rod trăiește şi respiră în spațiul acesta de șase ani. Noi credem ca răspunsurile şi soluțiile de care toți avem nevoie trebuie să fie căutate aici, şi nu în platourile de televiziune sau în bulele noastre de FB. Polarizarea este așa de mare încât toată lumea trebuie să iasă din zona de confort şi să se implice până nu este prea târziu. Toate filmele, cărțile şi muzica pe care le-am văzut, citit şi ascultat ne-au pregătit pentru momentul ăsta. El a sosit. Noi ce facem?
