A filosofa înseamnă să o iei mereu de la capăt, spune Cristian Iftode. Un exercițiu exasperant pentru adepții eficienței, frustrant pentru cei care caută concluzii stricte. Dar rătăcirile filosofice și redescoperirea începutului, drumul lung și ocolitor printre idei și întrebări, toate aceste călătorii mentale vin cu o satisfacție, promite Cristian: aceea a îmbogățirii de sine.
Cristian Iftode este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie Practică şi Istoria Filosofiei şi conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde predă cursuri de etică, terapie filosofică, estetică şi filosofie contemporană. Este autorul volumelor "Aristotel. Problema analogiei şi filosofia donaţiei", "Viața bună. O introducere în etică" și "Filosofia ca mod de viaţă: Sursele autenticităţii".
Anul acesta, Cristian a publicat "Mintea de pe urmă. Breviar de filosofie practică", o plimbare prin istoria gândirii, printre stoici, moraliști francezi, cinici și dadaiști, aforismele secolului 17 și metaforele gustului estetic.
"Ideea de pornire a fost să testez împreună cu cititorii o ipoteză: există teme de reflecţie existenţială şi întrebări de filosofie practică care devin acut relevante în legătură cu o anumită vârstă a omului?", spune Cristian.
Povestim cu Cristian în rândurile următoare despre responsabilitatea filosofului în 2025, despre mituri și practică, societatea de consum, rătăcirile lui Ulise, adevăr și post-adevăr.
Cum ar începe un ghid de supraviețuire al unui filosof în 2025
Cremă de protecţie solară, pentru că mă insolez uşor, nu ca grecii antici care au inventat filosofia privind soarele în ochi, aşa cum explic în primul eseu din Mintea de pe urmă. E drept că nici stratul de ozon nu mai e ce-a fost pe vremea lui Platon… Spray anti-ţânţari, pentru că n-am pielea groasă, aşa ca oamenii care cred că se pot descurca în viaţă foarte bine şi fără filosofie. Refuzul de a înghiţi pe nemestecate ideile altora şi mai ales capacitatea antrenată de a mă întreba – ca să evoc felul lui Foucault de a înţelege moştenirea Iluminismului – ce anume, din tot ceea ce ni se prezintă azi ca fiind necesar şi universal ori derivat direct din trăsăturile evoluate ale naturii umane, nu este, în realitate, decât rodul unui accident istoric şi platforma ideologică a unui dispozitiv de control şi normalizare biopolitică.
Ce înțeleg (greșit) oamenii despre filosofie în prezent
Cel mai greşit lucru e să crezi că filosofia reprezintă o îndeletnicire pentru snobi, fără urmări practice în viaţa reală. Dar aici e vorba şi despre o manieră îngustă de a înţelege sensul practicii. Dacă prin „fire practică” avem în vedere doar pe cineva descurcăreţ, nu vă pot garanta că o să aveţi mai mult succes în afaceri datorită studiului filosofiei. Dar dacă înţelegem ceea ce grecii şi mai cu seamă Aristotel aveau în vedere prin praxis – lucrul asupra propriului caracter, automodelare şi perfecţionare – vă promit că filosofia nu vă poate lăsa neschimbaţi.
Reflectând asupra marilor întrebări ale condiţiei umane, veţi descoperi cum viaţa voastră devine mai bogată, experienţele voastre, mai profunde, iar felul de a reacţiona la evenimente şi a relaţiona cu ceilalţi, mai cumpănit şi mai înţelept. Cred că tot mai mulţi oameni inteligenţi pricep această şansă şi se apropie de filosofie, chiar dacă nu neapărat prin studiul ei academic.
Întâlnirea cu filosofia
Dădusem cu nasul de adolescent prin Cioran şi Aşa grăit-a Zarathustra, pentru că era începutul anilor ’90, cu boom-ul filosofiei în România, după atâta cenzură şi ideologie oficială. Dar nu pot spune că avusesem acea întâlnire decisivă… Pe la 13-14 ani, într-o vacanţă de vară petrecută la mătuşa mea, profesoară universitară de matematică la Iaşi, am dat peste dialogurile lui Platon şi am început să ascult şi să întreb pe cei mai mari decât mine în legătură cu filosofia. Foarte important pentru decizia mea timpurie de a studia filosofia a fost şi unchiul meu, actorul Eusebiu Ştefănescu, având acel dar de a discuta de la egal la egal cu un adolescent pe orice temă şi de a te contamina de mirările lui filosofice.
Dacă ar fi nume de capitole, cum s-ar numi aventurile tale filosofice
S-ar numi Odiseea, cum altfel! Pentru că în filosofie nu doar că te încearcă sentimentul periodic că ai rătăcit drumul spre casă, dar chiar nu sfârşeşti niciodată să începi, aşa cum spune titlul unuia dintre eseurile incluse în Mintea de pe urmă care începe aşa:
„A filosofa înseamnă să o iei mereu de la capăt, pregătindu-te pentru sfârşit”.
Poate suna exasperant pentru aceia dintre noi obsedaţi să-şi înregistreze achiziţiile constante şi să simtă că nu pierd vremea. Dar ştiţi care e marele premiu? Tot ceea ce pare la o primă vedere rătăcire, impresia că mergi în toate direcţiile pentru că încerci să priveşti orice problemă din cât mai multe unghiuri, să cauţi un nou început, toate aceste răsuciri de fapt se acumulează, se decantează, sunt indisociabile de lărgirea orizontului şi îmbogăţirea de sine.
În schimb, v-aş întreba ce sforţări ale noastre pentru a ne umfla conturile, a dobândi o notorietate efemeră sau a acumula tot mai multe bunuri de care nu avem de fapt nevoie nu par o evidentă şi totală pierdere de vreme atunci când ne confruntăm cu perspectiva sfârşitului nostru inevitabil? Şi asta înseamnă să judeci lucrurile cu mintea de pe urmă. Un adevăr pe cât de simplu, pe atât de incomod e că în societatea de consum, noi suntem primii care ne consumăm, terminăm benzina sau expirăm înainte de termen.
Mintea de pe urmă
Volumul este o „instalaţie” textuală compusă din 47 de eseuri scrise la vârste diferite, unele publicate deja într-o primă versiune, altele lăsate la sertar în tinereţe şi unele scrise special pentru acest volum. Iniţial destul de reticentă, excepţionala mea editoare Magdalena Mărculescu de la Trei s-a entuziasmat ulterior de un asemenea proiect.
Ideea de pornire a fost să testez împreună cu cititorii o ipoteză: există teme de reflecţie existenţială şi întrebări de filosofie practică care devin acut relevante în legătură cu o anumită vârstă a omului? Iar apoi, revenirile succesive la o anumită problemă – de pildă, autenticitatea, identitatea, iubirea sau sensul vieţii – ne autorizează să spunem că nu facem decât să aprofundăm gândul nostru dintâi, intuiţia de pornire, sau, din contră, schimbarea de perspectivă poate fi aşa de mare încât însăşi ideea unei continuităţi definitorii pentru identitatea personală iese serios şubrezită din acest experiment cu noi înşine? Îmi place mult o afirmaţie a lui Diderot, nu fără legătură cu rătăcirile lui Ulise evocate mai devreme: „credinţa noastră veritabilă nu este cea de la care nu ne-am abătut niciodată, ci aceea la care ne-am întors cel mai adesea”. Dar aici nu e vorba decât de o speranţă a decantării graduale a sinelui meu proiectiv, constatabilă cu „mintea de pe urmă” – nu de o certitudine.
Cea mai grea parte
Fiind vorba despre multe texte deja scrise şi acum revăzute, nu pot spune că a fost o mare dificultate în scrierea eseurilor noi: odată ce am avut planul de a le organiza pe secţiuni care să urmeze vârstele omului, mi s-a părut simplu să înţeleg ce piese îmi lipseau încă din puzzle. Dificultatea personală a fost de altă natură: aceea de a alege să mă expun prin includerea unor texte sau însemnări mai vechi cu un pronunţat caracter poetic, romantice şi antiromantice în chip ambivalent, instrumente de autoflagelare pentru un anumit tip de idealizare bolnăvicioasă a relaţiilor de iubire ori de denunţ confesiv al vanităţii, neputinţei de a crede sau refugiului în alcool. Iată o mostră:
Fereşte-ne, Doamne, de falşii profeţi,
de cruzimea neputincioşilor care ne vor binele,
de instabilitatea poeţilor şi dispariţia anotimpurilor.
Fereşte-ne de începuturi nefireşti.
Fereşte-ne de miracole,
fereşte-ne de virginitate,
fereşte-ne mai ales de copilărie,
această invenţie a vârstei a treia.
Ghid al călătoriei în timp
Eu mă mişc permanent într-un soi de du-te vino de la antici la contemporani. Nu sunt un mare iubitor de filosofie modernă, de idealism clasic german. Din empirismul britanic rămân cu partea de filosofie politică, iar iluminiştii francezi mi se par esenţiali pentru a înţelege un climat sociocultural din epocă. La drept vorbind, sunt destul de ambivalent faţă de proiectul modernităţii, în sens occidental, fără a fi un conservator.
Mereu trebuie să fim atenţi la ce se pierde prin ceea ce se câştigă şi invers – în cultură, la nivel social, în politică. Pe mine mă interesează foarte mult ce anume din arhiva filosofiei tradiţionale poate fi recuperat sau resemnificat astfel încât să fie de folos omului reflexiv din zilele noastre. Asta mă ghidează cu precădere şi mă face să fiu atent la tot ceea ce au de spus astăzi ştiinţele sociale despre lumea în care trăim şi despre natura noastră umană, ca şi la ultimele trenduri de pe social media.
Nu e vorba doar de a găsi un limbaj potrivit pentru a te adresa tinerilor, ci de a înţelege care sunt problemele lor, pericolele şi oportunităţile sub semnul cărora îşi vor duce viaţa în ceea ce confratele Constantin Vică a numit „civilizaţia algoritmică digitală”, cu potenţialul ei inerent de a uniformiza practicile şi culturile. Pornind de aici, putem înţelege dimensiunea terapeutică a filosofiei, atât în plan personal, cât şi la nivel colectiv.
Traducerea filosofiei în limbaj accesibil
Eu scriam la început foarte baroc, cu fraze lungi, paranteze, inflaţie de ghilimele şi nenumărate pliuri de sens, pentru că am fost marcat de profesori care se hrăniseră din poststructuralismul francez sau din hermeneutica heideggeriană a limbii. Treptat, frazele s-au limpezit, referinţele la filosofi analitici s-au multiplicat şi am ajuns să consider claritatea ca virtute de bază a textului filosofic – ceea ce nu înseamnă cu nu aş avea mereu preocupări de ordin stilistic, că nu aş căuta o anumită muzicalitate a frazei. Deci nu aş vorbi despre o sarcină asumată de a „traduce” filosofia pentru oamenii fără pregătire de specialitate, ci de aceea de a fi clar şi onest în argumentare, încercând să bifez şi la capitolul eleganţă stilistică.
Cum te raportezi la ideea de „utilitate” a filosofiei
Am spus câte ceva despre asta şi când am vorbit despre cum s-ar cuveni să înţelegem sensurile ideii de practică. Pe scurt, practica nu trebuie pur şi simplu echivalată cu eficienţa, cu găsirea mijloacelor cel mai puţin costisitoare pentru a obţine un lucru sau cu rezultate mereu palpabile şi dacă se poate rapide. „Utilitatea” filosofiei trebuie cântărită prin prisma unor beneficii multiple, dintre care unele sunt greu sau imposibil de cuantificat, dar te fac să te simţi în mod cert altfel decât erai înainte: mai liber, mai lucid, mai înţelegător. Faimosul îndemn al lui Spinoza rămâne nu doar lozinca, ci şi promisiunea de căpătâi a filosofiei în dimensiunea ei practică: non ridere, non lugere, neque detestari, sed intelligere.
Ceea ce aş traduce extins cam aşa: nu batjocori, adică nu lua pe nimeni în râs; nu te lamenta în legătură cu ceea ce ţi se întâmplă şi nu poţi schimba; nu urî şi nu blestema; ci încearcă mereu să înţelegi, adică să vezi lucrurile de sus şi apoi din cât mai multe unghiuri, pentru că doar aşa înţelegi de ce oamenii vorbesc şi se comportă aşa cum o fac. Fiecare are motivele lui, ceea ce nu înseamnă că toţi au dreptate.
Responsabilitatea unui filosof în 2025
Eu cred că are fix responsabilitatea pe care e dispus să şi-o asume. Unii preferă o existenţă low profile şi trebuie să-i înţelegem, aşa le e firea… Alţii se refugiază în existenţa mai mult sau mai puţin burgheză de profesor şi-atât, sau de cercetător onest şi vânător de granturi, refuzând să-şi convertească ideile şi bagajul de cunoştinţe în ceva fructificabil în arena publică. La fel cum există gânditori care vor să coboare în arenă, cu riscul de a fi sfâşiaţi de leii de pe Tiktok sau din social media – voci fără vreo competenţă intelectuală probată, dar cu mult tupeu, obrăznicie şi înţelegere cvasi-intuitivă a reţelelor.
Menirea filosofului e să reducă temperatura în cameră, să calmeze spiritele aducându-le înapoi la argument, să spargă bulele informaţionale şi să funcţioneze ca o interfaţă sau ca un traducător între persoane cu intuiţii şi background-uri foarte diferite, ţinând de tabere adverse, ajutându-i să se înţeleagă unii pe alţii şi astfel să se asculte pe bune, în loc să-şi sară imediat la beregată. Admit însă că, din punct de vedere istoric, există filosofi iluştri care s-au dovedit şi ei minţi înfierbântate sau vânzători de mari şi funeste iluzii cu privire la viitor.
Cum vezi conversația publică actuală, cu bune și cu rele
Mai ales cu rele – de aceea spuneam ceea ce am spus mai devreme despre rolul public al filosofului în lumea de azi. Dar şi aceasta e o idealizare, să ne înţelegem: instrucţia filosofică te pune în cea mai bună poziţie pentru a fi vocea raţiunii, dar nu îţi garantează aşa ceva. Filosofii sunt şi ei oameni şi adesea oameni foarte orgolioşi: iar asta face pe oricine o posibilă victimă a fascinaţiei pentru ideile radicale. Unul dintre eseurile din volum se intitulează, din acest motiv, printr-un joc de cuvinte cu „centrul de greutate”, chiar aşa: „Greutatea centrului”. Pentru că eu cred că centrul se mai poate susţine – ca să răstorn titlul incitant al volumului publicat de Vasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu la editura Trei –, chiar dacă e foarte greu acest lucru. Şi mai cred că centrul este locul natural al filosofului în spectrul politic.
Cel mai mare mit filosofic al prezentului
Poate că cel mai mare mit al filosofiei este acela că filosofia, fiind această îndeletnicire a spiritului eminamente raţională, îşi dizolvă treptat propriile mituri, înlocuindu-le cu idei raţionale susţinute de justificări solide, validate intersubiectiv. Şi că acesta ar fi un proces istoric linear şi firesc. Eliminarea graduală a tuturor miturilor fără a da naştere unor mituri noi e un fel de mit al pozitivismului.
Acum eu nu zic că trebuie să căutăm sacrul camuflat în profan, chiar dacă Eliade are dreptate când argumentează că există comportament religios – nu doar superstiţios – al omului contemporan şi fără a îmbrăţişa o anumită religie. Dar revenind la filosofie: intuiţia ca un mod de cunoaştere privilegiat a fost un mit de care filosofia secolului XX, atât în zona fenomenologică, cât şi în cea analitică, nu a scăpat cu adevărat. Adevărul ca „oglindă a naturii” e un alt mit de care ne e foarte greu să ne dispensăm, în plan filosofic şi cultural. Iar naivitatea neopozitivistă poate da naştere unui mit şi mai primejdios: cel al „post-adevărului”, concept găunos şi logic inconsistent, dar care descrie bine un anumit tip de realitate socială în care am ajuns să trăim, mai cu seamă online.
