A explorat realismul, suprarealismul, expresionismul și abstractul. Stilul său de bază se apropie de realism, dar nu este o constantă în creația pictoriței Oana Fărcaș, fiindcă pentru ea mobilitatea unui artist este esențială.
Nu s-a simțit niciodată mândră că este pictoriță. Dimpotrivă, mult timp a traversat-o frustrarea provocată de felul în care societatea îi percepe pe artiști: excentrici, săraci, irelevanți, imagine care s-a construit recent în România. Ca femeie, această etichetare a fost dublată de un misoginism prezent atât în spațiul social, cât și în cel profesional. Chiar și așa, Oana a continuat să creeze și să expună la noi în țară, cât și internațional.
„În general, nu abordez subiecte pe care nu le-am trăit într-un fel sau altul, dar aleg să le reprezint pe cele care fac parte și din experiența colectivă. Imaginarul îl folosesc mai mult în execuție decât în idee. Atuul meu cred că este capacitatea de a surprinde și atrage privitorul prin atmosferă”, spune Oana.
Vorbim cu Oana Fărcaș despre creație și despre drumul artistic străbătut până acum.
Despre tine
M-am născut în Cluj-Napoca, unde am trăit și studiat până în 2019. Atunci am părăsit orașul și m-am mutat mai întâi într-un sat, apoi într-un orășel mic, Ocna-Mureș.
Între clasa I și a VII-a mergeam aproape zilnic la atelierul de pictură de la Clubul Copiilor. Din clasa a IX-a am urmat Liceul de Artă, apoi, firesc, Facultatea de Arte. După Revoluție am început să călătoresc: Franța, Germania, SUA — locuri unde am stat perioade mai lungi, care m-au format nu doar artistic, ci și uman. Am cunoscut alte ritmuri, alte raportări la artă și viață, și asta m-a schimbat definitiv.
Prima întâlnire cu arta
Nu îmi amintesc un moment zero cu „arta”. Desenam și pictam de când mă știu, era parte din mine. În jurul meu erau albume de artă, câteva tablouri cumpărate de mama în rate — naturi statice si peisaje de artiști locali. Nu m-au fascinat atunci, dar în gimnaziu am început să admir pastelurile unuia dintre acești artiști, iar mama m-a dus chiar la atelierul lui.
În aceeași perioadă am descoperit Dali și Klimt. Îmi doream să merg la Școala de Artă, dar mama a considerat că e „prea devreme” și m-a lăsat doar la liceu. A fost prima confruntare între intuiția mea și așteptările ei, un tipar care a revenit de multe ori în anii următori.
Declicul
Nu a existat un declic. Nici măcar nu voiam să fac pictură. Mă atrăgea designul vestimentar, psihologia, medicina veterinară.
Când a venit momentul admiterii, mama a discutat cu un profesor cunoscut, care i-a spus că ar fi mai „câștigător” pentru mine să dau la pictură. Eu nu eram convinsă, dar mama mi-a promis o mașină de cusut și sprijin pentru un atelier de croitorie dacă intru. Am intrat, dar mașina de cusut am primit-o după opt ani, de la bunica.
Mama m-a susținut mereu în ce privește arta și lectura, chiar dacă ar fi vrut pentru mine o carieră mai profitabilă. Îmi oferea materiale de pictură și cărți fără să ezite. Când voiam să renunț, ea era cea care insista să nu mă dau bătută. În timp, m-au influențat și colegi, câțiva profesori, dar și colecționari care au avut încredere în mine.
Primele tale lucrări
Nu mai știu exact care au fost primele. Pictura era o pasiune, nu un plan. Eram introvertită, cu puțini prieteni. Îmi petreceam timpul liber citind, meșterind, pictând spontan și intuitiv, fără teme sau scopuri clare. Nu simțeam nevoia să transmit un mesaj — era pur și simplu o bucurie tactilă, vizuală.
Procesul creativ prin care treci de la o idee până la lucrarea finală
Nu lucrez impulsiv, în sensul clasic. Nu sunt artistul cu caiet de schițe în geantă și aparatul foto pregătit, dar fac adesea fotografii sau capturi de ecran la ce mă inspiră. În rest, pictez mental zilnic — pictura e integrată în mine, nu trece o zi fără să mă gândesc la ce aș putea lucra.
Pofta de lucru poate veni după o pauză lungă, o mutare de atelier sau o schimbare de atmosferă. Prefer să am atelierul separat de casă, ordonat și luminos, însă rareori am avut condițiile ideale.In ultimii 10 ani a trebuit sa mut atelierul tot la 2-3 ani. În prezent lucrez pe un balcon de 3 mp, incomod ca spațiu, dar cu lumina naturală constantă pe care o iubesc. In septembrie ma voi muta intr-un apartament mic de doua camera, intr-una voi picta, in alta voi croi.
După o pauză, încep cu exerciții fără un scop anume: portrete, texturi, gesturi, miniaturi. Dacă nu am proiecte, această perioadă poate dura mai mult. Uneori rămân la acest stadiu, alteori ideile din exerciții se transformă în lucrări mai complexe.
Alegerea compozitiei/temei poate fi spontană sau rezultatul unor acumulări. De exemplu, pictând, îmi atrage atenția un buchet de flori uscate și a doua zi încep o lucrare cu ele. Dacă am lucrat mult timp în stil realist, simt nevoia să alternez cu lucrări gestuale sau compoziții mai libere.
Lucrez adesea la mai multe pânze în același timp. Uneori se influențează reciproc, alteori învăț ceva dintr-una și aplic pe o lucrare nouă. Pot reveni după luni sau chiar ani — am avut o compoziție mare, de 2x2 m, la care am tot revenit timp de 10 ani, modificând elemente până la vânzare, când doar o mică zonă din stadiul inițial mai rămăsese.
Dacă am un proiect clar, aleg stiluri și teme în care mă simt confortabil și pe care le controlez bine. Las și loc de experimentare, dar încerc să mențin coerența, altfel risc să nu pot controla expoziția. Am pățit să urmez sugestia unei galerii de a experimenta și rezultatul a fost o pierdere de unitate vizuală.
Procesul meu creativ seamănă mult cu cel poetic sau muzical: pornește dintr-un stimul senzorial și se dezvoltă între control și improvizație. Lucrez cu structură, dar las loc pentru descoperiri neașteptate. Finalul nu e o revelație bruscă, ci momentul în care simt că lucrarea respiră singură, gata să își urmeze drumul, indiferent de interpretarea publicului.
Unde îți găsești inspirație și pofta de a crea
Observ detalii peste tot: în natură, în magazine de textile, în filme, în gesturile oamenilor. Uneori fac fotografii sau capturi de ecran și mi le imaginez ca picturi. Le dezvolt mental, poate le notez, dar nu mă apuc imediat de ele.
Un proiect mă incită, dar mă și limitează. Simt nevoia să controlez tot: legătura dintre lucrări, consistența subiectelor, coerența tehnică. Când pictez pentru mine, nu am aceste bariere de inspiratie — pot lucra la mai multe pânze simultan, în stiluri și teme diferite. Mă joc, experimentez, observ. Unele rămân neterminate din diverse motive: instrumente nepotrivite, cromatică nesatisfăcătoare, plictiseală sau pur și simplu pierderea interesului. Daca am un proiect si ma blochez, deobiecei mă uit la imagini compulsiv pe internet (moda, fotografie, arte de tot felul), poate la vreun film interesant sau poate citesc ceva sau poate doar trebuie să caut un gen de muzica ce sa mă face să mă recontectez cu mine si sa îmi regăsesc ritmul.
Obiceiuri care îți mențin vie creativitatea
Culoarea si gestul sunt principalii stimuli. Îmi place să testez amestecuri, să schimb gesturile picturale, să trec de la control la spontaneitate.
Nu îmi propun să surprind publicul. Mă interesează să rămân conectată la proces, la senzația momentului.
Secretele nu se impartasesc :).
Amprenta ta artistică
Lucrez predominant figurativ, dar nu am un stil fix. Am explorat realismul, suprarealismul, expresionismul, abstractul. Stilul meu de bază e apropiat de realism, dar nu e o constantă.
Diversitatea aceasta m-a costat în ochii pieței, unde se caută predictibilitatea si produse usor etichetabile. Dar pentru mine, mobilitatea e esențială. Un artist care rămâne ani la rând într-un singur stil se apropie de meșteșug. Nu e neapărat rău, dar nu e drumul meu.
Stilul personal, în viziunea mea, este partea din tine cel mai puțin coruptă de informația artistică externă. Fiecare artist îl are, chiar dacă publicul îl percepe sau nu.
Temele care te preocupă și le aduci frecvent în creațiile tale
În artă există, în linii mari, două tipuri de abordări: unii artiști se concentrează pe cum pictează, alții pe ce pictează. Ideal este echilibrul, dar nu toți reușesc să adapteze felul de a lucra la subiect. Eu pornesc adesea dinspre cum — gest, culoare, textură — dar îl adaptez la ce vreau să construiesc. De exemplu, dacă mă interesează voalurile sau dantelele, nu fac o simplă natură statică; le integrez într-o poveste și într-o atmosferă. “Tema” principala/vizibila se poate releva doar la sfarsit uneori.
Cum întâlnești figura umană cu imaginarul în lucrările tale
Nu lucrez cu material oniric. Lucrările mele sunt construcții raționale, uneori simbolice, alteori bazate pe idei proprii sau colective. Nimic nu este arbitrar, chiar dacă las spațiu pentru ambiguitate.
Imaginarul îl folosesc mai mult în execuție decât în idee. Atuul meu cred că este capacitatea de a surprinde și atrage privitorul prin atmosferă — o temă constantă în lucrările mele.
Tipul de feminitate pe care îl explorezi în arta ta
Mă concentrez mai puțin pe expresia facială și mai mult pe postură. Aproape toate personajele mele au aceeași expresie: serioasă, gânditoare, introspective,seaman intre ele. Posturile sunt planificate, dar le pot modifica în proces, în funcție de ce se conturează.
Nu urmăresc în mod deliberat ca privitorul să se regăsească în aceste personaje, pentru că am înțeles că interpretarea diferă foarte mult de la o persoană la alta. Chiar și când intenția mea este clară, percepția poate merge într-o direcție complet diferită. Un exemplu este lucrarea Gânditoarea: pentru mine era o scenă ambiguă, dar concretă; pentru curatoare, era despre tarot și spiritualitate.
Am explorat nu doar feminitatea clasică, ci și reprezentări androgine sau de identitate de gen fluidă. În general, nu abordez subiecte pe care nu le-am trăit într-un fel sau altul, dar aleg să le reprezint pe cele care fac parte și din experiența colectivă.
Cum ai simțit că dialoghează discursul tău vizual cu publicul din afara României
Ca reacție, nu am observat mari diferențe între publicul din România și cel din afara. O diferenta insa destul de mare pe care am observat-o e ca in Romania publicul meu este majoritar feminin. Nu stiu care este explicatia, dar cel putin la postarile pe social media, cred ca in proportie de 80 la suta primesc aprecieri si comentarii de la public feminin din Romania. Diferența e si mai vizibilă pe partea comercială: am vândut mai ușor în afară. În rest, cred că fiecare artist își atrage propriul public, indiferent de geografie.
Momentele în care te-ai mândrit că ești pictoriță
Nu m-am mândrit niciodată cu asta. Mult timp am fost chiar frustrată de felul în care societatea privește artiștii: excentrici, săraci, irelevanți- idealizarea lor e o chestiune recenta in Romania. Ca femeie insa am fost mai rau afectata, am întâlnit și misoginism puternic, și în societate, și în breaslă asa ca, nu prea am avut teren sa ma mandresc, nici macar sa ma alint ca sunt pictorita. Artistele erau privite ca fiind usuratice, sau fara meserie, ba chiar “nebune”, sau prostute. Nici macar nu avem in nomenclatorul de meserii, meseria de “artista” sau “pictorita”, dar avem “vanzatoare de bilete”.
3 dintre lucrările tale, care te-au provocat ca om & artist
Provocarea asta e mai usoara ca altele anterioare :) . Momentele sunt foarte clare.
“The Dreamer”, 2004 ,Miniatura pe lemn – un rest găsit într-un atelier de rame, transformat în suport pictural. A deschis o nouă relație cu obiectul si cu detaliul pictural.
“The Path Finders”, 2011 ,ulei pe panza – începutul fascinației pentru lumina artificială și transparență.
“La tiganci”,2016, ulei pe panza– combinație de expresionism și elemente decorative inspirate din modă; un moment de amestec între corp, estetică și psihic.
Misiunea unui artist vizual și rolul artelor vizuale
Nu cred că există o misiune universală a artei. În trecut, rolul ei era mult mai bine definit: în Antichitate, arta slujea religia, puterea politică și memoria colectivă; în Evul Mediu, era în slujba Bisericii și a educării vizuale a populației; în Renaștere, echilibra comanda patronului cu expresia individuală; în secolele XIX–XX, a devenit tot mai autonomă, dar și mai politică în anumite curente.
Astăzi, arta este mai complexă ca oricând. Este accesibilă publicului larg, se intersectează cu tehnologia, designul, moda, activismul și poate fi aplicată în domenii foarte variate, este chiar terapeutică. Personal, nu mi-am propus o misiune în sensul clasic. Cred că faptul că fac artă pentru public e deja o misiune în sine. În rest, nu am ezitat să dau mai departe din cunoștințele mele celor care au dorit, sau să le aplic ori de câte ori am avut ocazia. Dacă cineva are beneficii — inclusiv plăcerea privirii — din ceea ce fac, înseamnă că activitatea mea are un efect constructiv.
