Laurențiu Bănescu e genul de actor a cărui prezență o remarci imediat pe scenă sau pe ecran - apreciat pentru roluri precum polițistul Emilian din serialul „Umbre” (HBO), dar și pentru aparițiile din „Boss” sau „Spy/Master”. De câțiva ani, însă, își joacă rolul preferat într-un alt decor: Câmpulung Muscel. A schimbat ritmul marelui oraș pentru tihna unui loc cu dealuri, păduri și povești, iar aici a ales să devină nu doar artist, ci și constructor de comunități. Cofondator al Asociației Narative, alături de Cinty Ionescu, designer video, și Peca Ștefan, dramaturg și scenarist, Laurențiu crede în puterea artei de a aduce oamenii împreună.
În Ne/Re-văzut: Muscel, a adunat amintiri, gusturi și peisaje în „Tarta musceleană” - un portret tandru și viu al orașului în AR. Prin Creștem Comunități, îi învață pe adolescenți să vorbească cu încredere și să își descopere vocea în atelierul de oratorie „Sigur”. Iar la Chapeau Muscel, festivalul pe care îl organizează, transformă patrimoniul local și spațiul public într-o scenă deschisă tuturor, unde pălăriile devin pretext pentru întâlnire, culoare și bucurie.
"Noi artiștii știm că, istoric, zona noastră de interes nu a coincis niciodată cu cea a întregii populații și că cei mai mulți oameni încă o privesc ca pe ceva frivol, nici pe departe esențial, fără să-și imagineze că dacă ar dispărea peste noapte cercetarea artistică și produsul estetic, omenirea ar fi într-o beznă tare deprimantă", spune Laurențiu.
Povestim cu Laurențiu Bănescu în continuare despre proiectele în care se implică la Câmpulung și legăturile culturale din comunitățile mici, esențiale pentru conexiunile sociale din orice oraș.
Despre mutarea la Câmpulung și legătura cu orașul
În 2020 m-am reapropiat în primul rând de părinți, dar și de București, cu ofertele lui de job-uri de nerefuzat, și am căutat după sperietura pandemiei o zonă mai verde și mai puțin galopantă decât unde poposisem anterior. Am considerat că în faza asta e cel mai important pentru copiii noștri și am găsit locul potrivit, cu școli bune, cu o gașcă de artiști tineri și o comunitate mică, dar foarte prietenoasă de urmăritori în carne și oase.
Sunt locuri aici care ne sunt foarte dragi, cum ar fi Coloniale și Convivial, care ne găzduiesc cu dragă inimă acțiunile, dar cam peste tot am găsit disponibilitate. La presa locală, la antreprenori, la instituțiile de cultură, la DGASPC, la administrație și școli, la Galeria Arta, la HoReCa, la Muzeu…
Știi, se spune că muscelenii sunt foarte rigizi față de orice vine din exterior. Cred că e o legendă care trebuie un pic nuanțată în favoarea comunității, pentru că eu am găsit o cantitate mult mai mare de zâmbete și căldură umană decât opusul lor. Iar dacă au anumite rezerve, poate le înțelegi mai bine uitându-te la povestea orașului și la loviturile pe care și le-a luat. Până la urmă, așa cum mie îmi place Muscelul, poate să placă și altuia, însă doar ca să profite.
Cred că ce e nevoie la Câmpulung e să fie tratate cu grijă lucrurile valoroase, și sunt multe, dar la dimensiunile lui e totuși mai ușor de controlat situația. Dacă dăm atenție acum patrimoniului construit și celui natural și dezvoltării comunitare, vom începe să ne bucurăm peste 10-15 ani de un orășel care și-a păstrat valoarea. Dar dacă o dăm în bară pe repede înainte cu o mentalitate de „betoane și civilizare”, o să le fie greu mai târziu copiilor noștri să le mai spargă și să dezgroape comorile.
Pur și simplu mă simt bine aici, e locul ideal pentru mine, și de-asta am simțit nevoia să dau ceva înapoi la rândul meu. Așa s-au născut Chapeau, Laboratorul Narative și atelierele.
Proiectele și inițiativele din Câmpulung
Atelierul „SIGUR” a fost o provocare așa cum e de fiecare dată când lucrezi cu tineri, trebuie să fii foarte flexibil, să-ți descoperi echipa și să te adaptezi rapid. Mai ales că am avut puține întâlniri, cel puțin nu suficient de mult pentru a cizela materialul, pentru a exersa tehnici diverse. Spun asta pentru că mi-ar fi plăcut să petrecem mai mult timp împreună - evident că m-am atașat de ei și că acum îmi doresc să le împărtășesc mai mult, să-i ajut să fie și mai stăpâni pe abilitățile lor. Ar fi minunat să existe o continuare și cred că se poate face, pentru că Ioana Nicoară și Cristina Stănescu, cele care au făcut proiectul „Creștem Comunități” posibil, sunt foarte implicate și cred foarte tare în proiectul lor.
În comunitățile mici și foarte mici, în general nu există „scene” pentru a-ți putea exersa anumite abilități, nu există nici experți în orice domeniu. Întâlnirile astea și exercițiile pe care le facem noi în „Creștem Comunități” - cu atelier de podcast, cu scriere creativă și ilustrație de carte, cu vorbire publică - adaugă ceva la experiența copiilor și le cresc încrederea. Asta poate nu o simți imediat în comunitate, dar are loc un schimb și publicul face cunoștință cu tinerii din oraș, cu pasiunile și preocupările lor. Și asta sigur are niște urmări, oricât de mici, pentru că primul pas înspre o comunitate solidă este să ne cunoaștem. De asta și sunt recunoscător DGASPC pentru participare și pentru încurajarea copiilor, și le mulțumesc educatorilor și însoțitorilor care au fost cât se poate de disponibili să ajute. Cât despre copii, jos pălăria pentru toată gașca!
Credit foto: Marius Tudose
În „Tarta musceleană” am plecat de la geografia locului, de la dealuri și livezile lor, dar foarte repede am ajuns la gastronomie și la ritualurile ei pe anotimpuri. Mi se pare definitoriu pentru zona asta, în care grădinăritul se întâlnește cu păstoritul, și roadele pădurii cu florile de câmp. Așa că piața agroalimentară devine un punct central din care să pornești în explorarea orașului, îi treci granițele, te întorci înapoi și tot așa, se prelungește ca o rugăciune din care nu vrei să uiți pe nimeni drag.
Ajungi să vezi și oamenii pe străzi, și ocupațiile, flora și fauna zonei, ruralul din proximitate, resursele pământului, microclimatul. E o enumerație superficială, incompletă, poate imposibil de finalizat, pentru că nu poți să înghesui acolo o istorie de șapte secole, toate poveștile oamenilor, toate eforturile lor pentru oraș și pentru traiul zilnic. Dar mi se pare că instalația AR reușește asta foarte subtil, completează o dată prin construcția 3D a lui Sergiu Negulici care sugerează straturile de profunzime și trecerea insistentă a timpului, și a doua oară prin sunetul lui Alex Bălă, care adaugă o aură de legendă, ca o goană a câinilor de vânătoare amestecată cu un pic de jazz. E o tartă interesantă, îți ia ceva să găsești toate ingredientele pe care Cinty Ionescu le-a mixat acolo.
Festivalul Chapeau Muscel
„Chapeau” s-a născut din ideea ilustratoarei Zelmira Szabo de paradă a pălăriilor și din admirația mea pentru carnavaluri, dar din dorința amândurora de a vedea întâmplându-se mai multe în Câmpulung. După pilotul din 2024, comprimat în trei weekenduri consecutive, am revenit anul ăsta la ideea de mini-agendă culturală și l-am extins pe perioada iulie-septembrie. La anul poate reușim să programăm un singur eveniment pe lună, dar pe o perioadă și mai lungă. Spre asta aș tinde și, bineînțeles, spre împământenirea paradei anuale, scopul ultim fiind să rămână în comunitate un apetit pentru evenimente culturale, pentru ieșit în oraș, pentru plimbare și socializare. Asta mi se pare mie sănătos și nimic nu mă bucură mai tare decât culoarea unui loc, muzica și coregrafia întâlnirii dintre oameni.
Parada pălăriilor este o invitație la joacă și creativitate, dar și o reîntoarcere la spațiul public, la parcuri, la bulevard, la Râul Târgului. M-am bucurat să văd câteva sute de oameni la prima ei ediție în jurul concertului de jazz din Grădina Merci, așa că abia aștept 6 septembrie. Pentru că vor fi cu noi Ada Milea și Bobo, cu siguranță vom avea tot felul de pălării de toate mărimile.
Viziunea artistică și comunitară
Sunt obișnuit să am viața asta dublă de când avem copii, pentru că atunci a apărut și întrebarea dacă există suficiente activități extrașcolare și accesibile oricui. Sunt mult mai importante decât școala, acolo se produce adevăratul contact cu comunitatea și cu tine însuți. Îți descoperi interesele, pasiunile și talentul, îți faci prieteni, îți cunoști potențialul, începi să înțelegi ce înseamnă valoare, efort, rigoare, spirit de echipă și multe altele. Asta ne-a și determinat, împreună cu Amandine, soția mea, ilustratoare, să ne implicăm în mediile unde am locuit, să înființăm cluburi de activități, ne-am oferit să ținem ateliere, ne-am interesat de „Săptămâna Altfel” și „Săptămâna Verde”, am căutat aceste întâlniri cu copiii, care știu că pot fi definitorii. Iar cealaltă viață, cu proiectele de film și teatru, cu rolurile și colaborările pe care le-am avut, rămâne teritoriul meu, o plăcere pe care am descoperit-o exact așa, într-o trupă de teatru de liceu, la 16 ani.
Cum poți atrage oamenii să participe și să se implice activ
Nu știu, dar mulți oameni ne spun în față cât de mult apreciază activitatea noastră, deci acum nu vorbesc de like-uri și inimioare, oameni pe care nu-i vezi niciodată în public. Cred că nu-și dau seama cât de mult ar schimba prezența lor.
Noi artiștii știm că, istoric, zona noastră de interes nu a coincis niciodată cu cea a întregii populații și că cei mai mulți oameni încă o privesc ca pe ceva frivol, nici pe departe esențial, fără să-și imagineze că dacă ar dispărea peste noapte cercetarea artistică și produsul estetic, omenirea ar fi într-o beznă tare deprimantă.
Totuși există acel mic procent de fideli și un public latent care simte asta, așa că te simți încurajat să continui și tot încerci să convingi și instituții, și comunitate, și asociații și așa mai departe… până la urmă, dacă nu ești cineva insistent, parcă nu ești artist de tot. Și, într-un oraș de 30.000 de oameni, dacă ai mai câștigat măcar două-trei persoane într-un an, tot ești mulțumit.
Jenant, în prezent, e doar când nimerești între invectivele unor cetățeni foarte implicați însă doar în online, pentru că lipsa bunului simț și confuzia sunt la mare concurs de când ne putem azvârli verdictele pe orice subiect. E neplăcut, când eu știu cât am investit, când afli că el sau ea nici măcar nu a ieșit să vadă pentru ce te-ai zbătut, dar treci și peste asta pentru că tu tot crezi în schimbare și civilizare. Fiind un proces cam lent, e singura cheie pe care o recomand: să nu te lași.
Credit foto: David Gancea
Dacă ar fi să creezi un „personaj” inspirat din Câmpulungul de azi, cum ar fi și ce ar spune publicului său
Dacă ar fi să creez un personaj inspirat de Câmpulungul de azi ar fi cu siguranță un copil. Și acest copil probabil că ar mustra adulții pentru că nu mai vor să se joace ca înainte. Acum au jucăriile lor, internetul, streaming-ul, telefoanele deștepte cu minunatele aplicații de socializare care le înghit timpul de joacă. Ori, pentru mine, Câmpulungul este tânăr, este un oraș care are o prospețime aparte și este un loc de joacă de dimensiuni perfecte. Gândește-te cum ar fi ca, măcar în weekenduri, parcurile și străzile și, să nu uităm, dealurile pitorești care sunt la doi pași de oraș să se umple dintr-o dată de oameni, mai tineri, mai în vârstă, localnici, turiști, la o plimbare, un badminton, un zmeu înălțat pe deal, o bicicletă, o chitară... Câmpulungul-copil cere asta și, probabil, știe și că asta poate fi salvarea lui de la melancolie.
