Deși Marius Tudose este un videograf care muncește zi / lumină pentru alți artiști și evenimente, latura lui vulnerabilă & artsy pare că stă ca un iceberg, pitită dincolo de obiectivul camerei prin care te privește. Dar în perioada următoare promite să se ocupe mai mult de brandul personal.
"Oare e vreo imagine dintre ale mele care va deveni iconică? Ce mai poți să speri ca fotograf de anii 20 e să ajungi la un moment dat un hashtag dintr-un prompt de generative AI. Daca ai reușit sa impui un stil care să fie invocat apoi ca referință în generarea de imagini artificiale, cred ca ai reușit in viată", spune Marius.
Noua lui jucărie este studioul Alt Nivel, un spațiu care dincolo de proiecte pentru clienți de tot felul, se apleacă mult și asupra feel good-ului general al celor care le trec pragul. De exemplu, prin seri de Cenăcluț, unde se cântă sau spun poezii sau prin Colțograf, unde te poți învăța cu unghiul tău cel mai instagramabil. Povestea lui în multe cuvinte, de la un clip al Bucureștilor din 2010 la care oamenii se uită, beau și plâng, cu trecere prin multiple proiecte foto / video, opinii sau sfaturi despre viața de videograf, spusă cu tâlc chiar de el, mai jos.
Cum ai pornit în aventura ta foto & video
Primul contact cu fotografia l-am avut în copilărie, cu tata, pe aparatul lui foto Smena cu care făcea poze rudelor în vacanță. Îmi arăta cum se folosește și când mă punea pe mine să fac o poză îmi dădea indicații de parcă eram la tragere în poligon (nu respira, nu mișca, genunchii flexați ușor). Am descoperit apoi magia developării pe hârtie în camera obscură, și am experimentat cu filme alb-negru în adolescență, zic magie pentru că apariția aia treptată pe o coală albă a unei imagini care se conturează din ce în ce, e magică, dacă nu chiar rudă cu vrăjitoria.
Am hălăduit apoi prin meandrele marketingului online, mi-am făcut și un magazin online de calculatoare, corabie care mi s-a înecat în criza din 2009, dar m-a prins iar fotografia prin 2010 odată cu evoluția aparatelor DSLR digitale, fotografiind peisaje, flori și gândăcei în turele de pe munte. Ce poate fi mai romantic: fotografie, prietenie și chitară?
Am făcut primele fotografii plătite la un restaurant din Germania. Eram în vacanță atunci când am făcut și prima mea poză plătită. Am fost luat pe sus de Antonio, proprietarul unui restaurant italian, și mai ales de nevoia lui de fotografie, care m-a considerat un artist și fotograf profesionist, fără discuții. Nu îmi venea să cred. Am fotografiat, am mâncat și am primit și bani!
Am băgat imediat la cap că fotografia în scop de marketing este un domeniu de explorat. Am trudit apoi un sezon într-o agenție de evenimente până am strâns bani pentru prima cameră foto profi, de care am tras apoi până s-a tocit efectiv (se tocise măcar după mâna mea) și până i-a crăpat shutterul, arăta ca Dacia aia din reclame care făcuse primul milion de km, ceva între cal și mașină. Așa și camera mea, un obiect amorf care străpungea timpul și vicisitudinile joburilor. Am reparat-o și am vândut-o.
Foto sau video?
Mie încă îmi place mult fotografia. Am eu această fascinație vânătorească de a trage la întâlnire cu momentul, cu căprioara alergândă. Cel mai bine se antrenează mușchiul fotografic vânătoresc cu fotografia de sport, pentru că acolo vitezele sunt mari și deciziile se iau în milisecunde. Chiar în unele sporturi, fotograful fotografiază și cu urechile, pentru că declanșează atunci când aude. Dacă declanșează când vede, deja e târziu.
Mai molcom și mai previzibil e la fashion, catwalk-ul e pentru mine tot ca un antrenament, dar e ca și cum fotografiezi pisici domestice versus gheparzi grăbiți și imprevizibili. Totuși mă ambiționez să nu trag rafală și să declanșez doar de câteva ori, dar fiecare imagine să fie cea mai reprezentativă dintr-un interval de timp (din 2-3 secunde). Mai exact prefer sa fac 5-10 imagini bune câte una la 2-3 secunde decât 100 de imagini pe care să le aleg apoi în post. Cum ar veni fac selecția pozelor din timpul producției și asta e o mică bucurie de fotograf care mă ține alert și curios.
Și aici ajungem la subiectul întrebării. Pentru că mi se pare că latura cea mai importantă în ce fac este renunțarea. Ca să alegi o fotografie bună, invariabil vei renunța la altă fotografie bună. Și noi ca fotografi suntem niște manipulatori prin omisiune. Nu vă spunem câte cadre potențial bune mai existau, ne alegem declanșând, doar anumite momente dintr-un fir cursiv (și vai cât ne luptăm cu noi înșine în îndoiala că poate alt moment ar fi fost mai bun), dar la finalul zilei spunem: “Uite, astea sunt cele mai bune momente, alese de mine. Restul? Le omitem. Ai încredere în selecția mea.” Față de video, cam asta e jmecheria fotografiei în fața video-ului, câștigă clar la capitolul reprezentativitate. Dar video vine cu mesaj, cu sunet, cu fluiditatea imaginilor și juxtapoziția cadrelor și bate fotografia la alte categorii.
Proiecte care au dat direcția
Cum ziceam, m-a modelat fotografia de eveniment sportiv pentru că primele joburi ca fotograf au fost în domeniul sportului, și deși multe din sporturile fotografiate de mine erau mai degrabă din zona de lifestyle și nu performanță, unii sportivi ajungeau la performanțe remarcabile, ceea ce mărea viteza și nevoia de reacție rapidă din partea fotografului.
Mă atrage fashionul și recuperez cât pot de mult în ultima vreme, nu ratez marile festivaluri de fashion de la noi, încerc să fiu prezent în peisaj, pentru că alt proiect care m-a influențat în traiectorie a fost colaborarea cu revista Fashion Premium Magazine pentru care am făcut atât documentare foto și video (fie a editorialelor fie a evenimentelor și festivalurilor) cât și propriile editoriale fashion, dar și proiectul Designer în Vitrină pentru care produc un podcast dedicat designerilor români, cu invitați din industrie care au experiență vastă și au prins toate vremurile.
Altfel, m-a marcat succesul unui clip pe care l-am publicat pe Youtube, “Inimă nu fi de piatră” cu Nadia Trohin la voce, Mircea Tiberian la pian și Cătălin Milea la saxofon. Clipul ăla, filmat acum mai mult de 10 ani, cu mijloacele și priceperea mea de atunci, este parte din istoria Bucureștiului si e o mărturisire despre cum se cânta în oraș în anii ăia. Are comentarii de la oameni care “beau vin și plâng”, și prefer să îi cred, doar nu comentau niște boți așa ceva. De atunci am început să mai tot filmez artiști și să public online din timp în timp, mărturii despre cum se cânta în București în anii 20. Vă spun eu că poate nu realizați: noi pentru cei din 2100, trăim în anii 20.
Cât de mult timp îți ocupă viața profesională
Cam toată viața mea e organizată și influențată de cea profesională, pentru că multe din activitățile care mă pasionează pe mine sunt tot cele pentru care uneori lucrez. Așa că în timpul liber fie merg la un festival cum e Feeric Fashion Week, unde fotografiez din plin și cunosc oameni talentați din toate colțurile lumii (lunile mai și iunie sunt celebre pentru maratonul de gale ale facultăților de design și festivaluri fashion), fie mai merg la vreun concert, teatru sau spectacol, happening organizat de unul din prietenii artiști pe care îi fotografiez, timpul cu camera în natură căutând gândăcei fotogenici devine un lux și un soi de amintire îndepărtată. Sistemul e organizat, și mai contează și cât de organizați suntem noi, pentru că sistemul în lumea foto/video ghici din cine e format? Ai ghicit, din fotografi și videografi. Am întâlnit și fotografi care mi-au cerut ajutorul să recupereze niște imagini pierdute de pe card, pe care le-am găsit deja copiate de ei în PC dar din lipsă de organizare, nu mai erau de găsit, am întâlnit și colegi fotografi cu a căror organizare nu se pune nici inventatorul Excelului. Sistemul suntem noi.
Dacă ar fi să alegi 3 fotografii din tot ce ai făcut până acum
Aici mi-ai dat greu. Asta presupune că am acum în minte toate imaginile reprezentative făcute de mine vreodată și vizualizându-le, aleg 3. Și chiar dacă le-aș avea acum selectate, cred că aș plânge cu lacrimi amare. Pentru că așa cum spuneam, a selecta înseamnă de fapt a renunța. Să îți abandonezi copiii, pentru doar 3 din ei, nu-i așa un gest ușor. Am avut recent exercițiul ăsta: să aleg doar câte 3 imagini dintr-o selecție de best-of de 5-10 pentru vreo 20 de cazuri. Alea 3 imagini alese, s-au lăsat cu lupte și argumente grele. A fost un proces intens, cu procesorul grafic (al meu) încins la maxim și cu retorica la trântă cu dezbaterea pe argumente. Fiecare detaliu, tehnic, artistic, imaginea de ansamblu, atmosfera, povestea, stai și te uiți la 2 poze finaliste și e o gălăgie de nedescris și probabil cine te vede de afară, vede un om concentrat și poate un pic încruntat dar care simultan e si încântat de ce vede.
Ca să răspund totuși la întrebare, cred ca aleg imaginile pe care le-am construit eu, in mod deliberat, de la zero, cu conceptul meu cu dorința mea de a le vedea realitate. Și astea sunt editoriale fashion sau concerte jazz. Recunosc că am și unele imagini pe care le fac doar pentru mine, și îmi place sa le admir eu fără sa le arăt lumii, iar acum nu îmi dau seama dacă e un lucru rău. Posibil să aleg și din ele, chiar dacă nu aș dori să le arăt.
Fotografia de eveniment sau de brand din România
Stăm bine, avem mulți fotografi talentați în ambele domenii. Multe din evenimente din contră, își ridică nivelul datorită imaginii realizate de acești magicieni. Ce vezi în imagini e sublim, și ce vezi la eveniment nu mai pare așa de strălucit. Am avansat mult și ca tehnologie, și ca societate, există un talent imens și o nevoie de exprimare vizuală fantastică, iar eu de multe ori simt că nu mai țin pasul cu lumea asta în care tool-urile, mai nou cele AI, înțeleg o imagine și o potențează sau chiar o transformă, și mai degrabă aici se va duce discuția în anii următori, cine folosește cel mai înțelept aceste tool-uri, să rămână autentic și real, să-și păstreze valorile în care crede ca artist dar și pe cele ale brandului pe care îl ajută cu munca sa, dar să fie și în pas cu nebunia vizuală și foamea nepotolită a ochiului de senzațional și în general a omului de experiențe noi și în final cu lupta cu algoritmul nemilos care decide ce intră și ce nu pe For You Page.
Industria foto video de la noi
Industria foto, acea ramură a fotografiei care prin truda fotografilor și prin brațele lor vânjoase, cu stative de oțel și lumini mai pure ca soarele, ne aduce nouă, în feedul zilnic, hrana pentru ochi, atât de necesară scrollului. Unii fotografi lucrează în industrie, în fabrici și uzine pe altarul frumuseții, alții fac bijniță pe la obor fotografie făcută pe telefoane chinezești modificată cu faceapp. Cum să văd? Ne luptăm zilnic să fim mai buni, să înțelegem și să motivăm ce-i frumos și valoros, studiem problema chiar filosofic uneori, timp în care vin și se retrag valurile numite trenduri, care promit faimă și succes, viralitate și bani. Sunt mereu fotografi tineri și dornici, cu putere de munca și idei geniale care vin cu o viteză care te rinocerizează.
Într-o lume inundată de buze în formă de clătite, plaje, cocktailuri și vietăți acvatice comestibile, vin eu și mă întreb ce va mai conta și peste 100 de ani? Oare e vreo imagine dintre ale mele care va deveni iconică? Ce mai poți să speri ca fotograf de anii 20 e să ajungi la un moment dat un hashtag dintr-un prompt de generative AI. Daca ai reușit sa impui un stil care să fie invocat apoi ca referință în generarea de imagini artificiale, cred ca ai reușit in viată.
Povestea cu Alt Nivel
Alt Nivel. Am ales un nume care explică singur din două cuvinte ce planuri avem. Dar e despre oameni, nu despre fotografie. Pentru că ne interesează experiența și felul în care se simte omul mai mult decât ce zicem noi că facem, chiar dacă ținem standardul sus la livrabile (ne-am adunat niște perfecționiști incurabili acolo). Și până acum am reușit, majoritatea oamenilor care ne trec pragul insistă să ne zică că dincolo de nume, chiar s-au simțit la alt nivel. Și pe bună dreptate, într-o clădire în care etajele sunt numerotate anapoda, și deși tu ai urcat 2 etaje scrie că ai ajuns abia la etajul 1, e clar ca ai ajuns la Alt Nivel.
Avem planul de a rămâne autentici, de a căuta scânteia aia din om și bucuria de copil care-l face să lase masca jos și să fie chiar el. De-asta, dincolo de ședințele foto și video de peste zi, organizăm seara adunări cu prietenii artiști și creativi în care fie cântă ei un recital și noi îi filmăm (serile de Tihnă) fie cântăm toți în cor și spunem poezii (serile de Cenăcluț) sau mai facem câte un Sfat Popular în care stăm la masa rotundă să ne dăm cu părerea despre toate câte sunt. În toate astea, avem niște instalații multimedia care fac deliciul adunărilor. Avem un Colimator în care se intră pentru a spune o poezie (este un studio video ca o cabină de știri unde poezia e pe prompter iar imaginea ta e proiectată uriaș pe un perete în timp real pentru mulțimea de oameni din studioul mare) sau mai avem un Colțograf în care, ai ghicit, îți poți face poze cu o telecomandă, și te poți obișnui cu camera sau exersezi până îți găsești unghiul acela!
Ce încerc să zic e că dincolo de clienții corporate, de reclame și producții foto sau video de brand personal sau employer branding, ne interesează să pășim cu grijă, să ajungem la sufletele oamenilor, să-i ajutăm să se exprime, să se simtă încurajați și văzuți și cel mai important, să simtă că aparțin unei comunități din oameni ca ei. Vii și autentici. Cam asta facem noi acolo, creștem o comunitate fotografiabilă.
Plănuim un nou tip de eveniment, unul de networking, bazat pe pitchuri contra cronometru, tot cu o instalație video pe care o s-o numim Luminiș. Practic, vă vom invita să scoateți o idee la lumină și universul va avea grijă apoi de ideile voastre. După cum vezi, ne place hârjoana creativă dar mai ales, ideea de a te obișnui oamenii cu camera foto prin joacă, într-un spațiu safe, înconjurat de prieteni dragi care te aplaudă și îți confirmă că e foarte ok să te afișezi, să ieși în față și să cuvântezi. Pentru că sunt mulți oameni valoroși care tac văzând zgomotul și vacarmul ăsta de pe internet, și până la urmă, lumea e modelată de cei care fac și nu de cei care comentează.
Lucrați în prezent la un videoclip al unei trupe jazz
Of. Cum ai aflat? Deja vuiește rumoarea? E un videoclip pentru un proiect numit Tetrismatic, un album de jazz foarte fresh, psihedelic-ritmat i-am zis eu, care are părți muzicale ca un tetris, fiecare cântec se formează ca un întreg din piese mai mici potrivite între ele. Așa că deși filmarea lui s-a întâmplat de mult (și ea gândită tot în piese de tetris), montajul e ca o operă de artă, niciodată finalizată, doar abandonată. Îl reluăm, îl mai șlefuim și îl re-abandonăm să se odihnească, să vedem cum ne mai place peste un timp. Chiar azi urmează o nouă sesiune de editare cu artistul care este titularul mișcării tetrismatice, Cătălin Milea (da, cel despre care vorbeam și mai devreme, iată, colaborările mele durează zeci de ani).
Și aș defini acest proiect ca pe un vis care se visează pe sine însuși. E o nălucire, o născocire, o reinventare continuă în care am folosit o lumină total neobișnuită, efecte optice date de lentile care deformează realitatea și uneori o multiplică iar în post producție ne folosim de halucinația AI în fotograme 2D, una câte una, plecând de la imaginea reală, lăsând AI să își imagineze în diapozitive, alte lumi posibile. Știi tu, obesesia mea de mai devreme, cea cu “ce cadre am lăsat” în urmă? Ce-ar fi dacă ar fi fost cu totul altceva? Oare ce aș fi ales să fotografiez atunci? Și de-aia zic: of!
Ce sfaturi ai da unui videographer aflat la început de drum în 2025
Go out and shoot! Fă-ți prieteni noi. Experimentează, oferă joburi gratis pentru oameni în care crezi, intră în proiecte, fă și chestii din alte poziții, să înțelegi și alte unghiuri. Mergi ca asistent, pune lumini, cară echipament, fă making of pentru alți colegi. Eu încă mă consider la început de drum, așa că le fac și eu la rândul meu pe toate astea, ca să simt că rămân viu și conectat cu lumea asta.
La ce lucrezi acum
Fix acum răspund la un interviu pentru IQads. Plănuiesc să termin de răspuns până la finalul anului și să-mi fac curaj să mă afișez mai mult în fața lumii. Serios, mi-am dat seama că brandul meu personal e proiectul asupra căruia mă voi concentra mai mult în perioada următoare și îi încurajez pe toți să își caute la rândul lor vocea și s-o scoată la lumină, s-o facă auzită.
Dacă mai mulți oameni frumoși ar ieși în față și s-ar manifesta mai vocal, sincer, autentic, lumea asta ar fi un loc mai bun, mai frumos. Știu, sunt un artist, idealist incurabil. Și pun pariu că la fel ca mine, mai sunt mulți alții. Pe unii i-am găsit și i-am integrat în comunitate, pe alții nu i-am dibuit dar îi caut activ. Dar dacă nu am visa noi frumos, și nu am aduce în lumină visele astea, ce ați mai scrolla voi zilnic?
