[Work & Self] Magda Grădinaru: Îmi dau seama că sunt cu totul confiscată de ceea ce fac profesional și că profesia mea a fost un alt membru al familiei, un scaun în plus la masă, în fiecare zi

Dacă ar fi să ilustreze vizual ce iubește cel mai mult în profesia ei, jurnalista Magda Grădinaru ar arăta mica bibliotecă a Facultății de Filosofie din București, de pe vremuri, când clădirea găzduia altceva decât Dreptul de azi. Haosul din interior părea calculat, aproape malefic, iar cărțile valoroase nu erau ușor de obținut. Ca un vrăjitor discret, bibliotecarul îi interoga pe cei care doreau cărți, pentru a înțelege de ce erau interesați de ele și ce intenționau să facă cu ele. Acest spațiu a rămas în memoria ei ca un loc în permanentă construcție, ca o minte în lucru, unde fiecare întrebare contribuie la formarea gândirii și a curiozității.

Înapoi în prezent, Magda zice că oamenii și istoria stresantă pe care o trăim îi influențează cel mult munca acum.

„Este foarte important cui dau platformă, ce voce ridic, unde dau sunetul mai tare, pentru că trăim într-o permanentă confruntare cu tot felul de personaje cu agendă, care știu să facă zgomot, să țipe, să inunde spațiul public, încât pare că vocile lucide, moderate nu mai există”.

Vorbim în continuare cu Magda Grădinaru despre profesia ei și despre ce nu mai tolerează în industria în care activează.

Etape formatoare

Astăzi sunt în spatele întrebărilor și mă străduiesc să rămân acolo și să îmi pun acele probleme care să mă fac să ajung la întrebarea autentică, reală. Deseori nu-mi iese și mă ajustez pe traseu și tocmai din asta se naște dialogul. Am început așa, ca să înțelegi de ce, dintre toate, am ales ca etape formatoare descoperirea bibliotecii din satul natal, “unde se agață harta-n cui”, în județul Botoșani și acolo, în școala primară, primele cărți împrumutate au fost să fie scrise de Jókai Mór; poezia scrisă de tatăl meu pentru o serbare pentru care voiam ceva special, ceva doar al meu, ceva la care să nu fi avut acces și altcineva înainte, astfel încât eu să aduc veste; cenaclul literar de Casa Pogor din Iași, de pe Sărărie, la care mergeam în liceu, printre poeți care dezbăteau poezie și nu numai și aș pune pe listă perioada chiar de formare în prima mea redacție, agenția de presă NewsIn, care astăzi nu mai există, al cărei director era în epocă istoricul Cosmin Popa, unul dintre interlocutorii mei de cursă lungă, pentru temele lumii în care trăim, din ultimii ani.

Cu toate că eram mică, intensitatea pe care o asociez cu zilele și nopție Revoluției din 1989 a reprezentat momentul transformator inițial, în care am început să întreb. Cine erau tinerii care mureau, de ce erau uciși, de ce bunicii mele îi era frică, de ce nu mergem și noi în București, unde cădea Nicolae Ceaușescu, despre care știam că e un dictator, un cuvânt pe care l-am înțeles foarte ușor. Și pentru că acest moment venise imediat după ce începusem să citesc, să exersez cititul, am aflat că există cărți care fuseseră interzise, pentru că ar fi avut forța să le arate oamenilor că regimul politic al țării era unul malign, care le făcea rău. De atunci am această scurpulozitate  a documentării, mi-a rămas până astăzi, și importanța care poate să pară romantică pe care o dau cărților și da, literaturii. Rubrica pe care, într-o formă sau alta, am mutat-o din redacție în redacție în redacție, căsuța mea de melc, este una de interviuri cu scriitori, istorici, analiști politici, pe care îl pun față în față cu istoria pe care o trăim. Mi se pare că literatura, în feluritele ei forme, este cel mai bun profesor de empatie, pentru că citind despre marile suferințe ale umanității și despre tragediile vieților mărunte, pe care o istorie potrivnică le poate strivi, doctor Jivago după doctor Jivago, te îngrozești și te lași mai greu prins în roluri de lichea ori de ticălos.

Cine ești când nu muncești. Cine ești când muncești

Când nu muncesc, muncesc. Nu știu să fac altfel și nu știu dacă mă plâng sau dacă mă laud. Pe de parte, nu îmi este greu să fac ceea ce fac, îmi este la îndemână, mă preocupă și îmi ocupă fiecare colț de masă, bibliotecă, rucsac – am peste tot carnețele cu notițe și reușesc să refac povești vechi citind aceste notițe. În telefon am mesaje pe care mi le trimit când nu pot nota repede ceva, unele sunt întrebări, altele însă sunt note atât de succinte încât mă ambiționez să-mi amintesc ce am vrut să-mi spun și merg înapoi pe traseu, căutându-mi analizele, textele, interviurile care coincide cu data mesajului. Când nu fac interviuri sau nu scriu, sunt documentaristul pe care îl pun la muncă în timpul liber. Am norocul ca profesia pe care o am să fie în dinamică și din ea să mă construiesc și în spațiul din afara muncii. Bunăoară, uneori aleg interlocutori foarte grei, pentru care trebuie să fac o documentare amplă, tocmai pentru a mă pune la treabă și ajung să citesc autori, cărți, care nu mi-ar fi altfel la îndemână.

Când muncesc sunt pe drum, așa mă simt, indiferent dacă munca e în fața unui microfon, a unei cărți, a unei documentări care cere migală și pot să jur că la finalul muncii îmi simt mușchii ca după mers. Nu știu cât de bine este, îmi dau seama că sunt cu totul confiscată de ceea ce fac profesional și că profesia mea a fost un alt membru al familiei, un scaun în plus la masă, în fiecare zi.

Muncă, job, profesie. Cum îți place să zici

Îi spun, de altfel i-am tot spus așa de-a lungul acestui dialog, profesie. Ori de câte ori m-a bătut gândul să plec din presă, după atâtea crize și lovituri succesive și mai ales după atâtea plecări disperate ale celor cu care am lucrat umăr la umăr în primii ani, schimbam cuvântul și spuneam că trebuie să-mi caut un job. Așadar, aș fi lăsat profesia în urmă. Cuvintele, ca de obicei, m-au jucat pe degete :), probabil e și motivul pentru care nu am renunțat la a fi jurnalist, pentru a nu rămâne fără profesie.

Ce s-a schimbat în relația dintre eul tău și profesie

Mă definește în cea mai mare măsură, tocmai pentru că îmi privesc profesia ca pe o formare intelectuală și da, morală, continuă.  Este mai greu decât la început, pentru că a devenit o profesie mai solitară, pe de o parte, și, pe de altă parte, e confruntată cu delegitimarea presei, care merge sincron cu delegitimarea autorității instituțiilor, din cauze interne, de context local sau din cause mai sofisticate, cum sunt operațiunile de manipulare maligne, instrumentate de actori non-democratici. Polarizarea excesivă, viziunea asta maniheistă, care se simte bine în social media, face cu atât mai greu actul jurnalistic, pentru că oamenilor li se induce senzația că au nevoie de camera ecou și că orice nu le confirmă credințele – fricile, așteptările – este ostil și îi asediază.

În relația dintre mine și muncă e acum o doză mai mare de cinism, aș spune.

Cum s-a modificat perspectiva asupra profesiei odată cu experiența

S-au schimbat multe, de la scrupulozitate la mize profesionale mai mari, dar și umane. Să explic. M-a urmărit tot timpul imaginea torționarului pe care îl descrie Vasili Grossman în Panta RheiI: un profesionist desăvârșit, tortura până la perfecțiune, adică era un excelent profesionist și în același timp, seara, acasă, era un tată blând, asculta muzică bună, citea povești copilului. Mi se pare cea mai teribilă imagine a ființei umane, să fie în același timp monstru desăvârșit și om bun. Și m-am tot chestionat de-a lungul anilor: ce aș prefera să fie oamenii cu care lucrez, buni profesioniști, dar lichele umane, ticăloși sau oameni buni, empatici, chiar dacă nu cei mai buni profesioniști? În primii ani, cei tineri, răspunsul meu era imediat că prefer bunii profesioniști, să învăț de la ei și excepționalul profesiei să se transfere și asupra mea. Astăzi, mai ales după ultimii ani, răspunsul meu s-a schimbat: vreau să mă însoțesc cu oameni cu claritate morală și intelectuală, chiar dacă nu au cele mai mari isprăvi profesionale decât cu ticăloși care excelează. Pe de altă parte, am avut mereu norocul de a avea umăr la umăr în locurile în care am lucrat câțiva în care profesionistul se întâlnea cu omul drept. Și s-ar putea ca și ăsta să fie un privilegiu al acestei profesii.

Ce îți influențează cel mai mult munca în prezent

Istoria pe care o trăim. E atât de accelerată, de presantă, de potrivnică încât mă face să caut mereu să o explic, să denunț ce e rău și să identific în ceea ce fac soluții posibile. Apoi oamenii. Este foarte important cui dau platformă, ce voce ridic, unde dau sunetul mai tare, pentru că trăim într-o permanentă confruntare cu tot felul de personaje cu agendă, care știu să facă zgomot, să țipe, să inunde spațiul public, încât pare că vocile lucide, moderate, “extremiștii de centru” ai domnului Cosașu nu mai există.

Ce ai (re)descoperit recent că îți place

E același răspuns: documentarea, oamenii, poveștile care sunt spuse din centru, și cât de mult îmi place să întreb.

O parte din tine care rămâne invizibilă în ceea ce faci

Mă consider un om lipsit de talente, în măsura în care curiozitatea nu e un talent. Mai degrabă muncesc și am această impresie, despre care știu că e împovărătoare și că e tributară unei paradigm generaționale, că nu obțin ceva temeinic fără efort. Cred că rămâne invizibilă, pentru că mă străduiesc să fie așa, altă scriitură decât cea jurnalistică. Am început cu cenaclul de la Casa Pogor, dar nu scriu poezie, e o parte pe care nu am exersat-o de mult timp și pe care mă străduiesc să o țin în alt sertar.

Cum arată o zi bună de lucru la tine

Reușesc să găsesc întrebarea cu care să încep interviul, mai multe nu îmi pregătesc, conexiunea de internet nu dă rateuri, dacă e interviu cu cineva care nu poate ajunge în studio, și abia aștept să povestesc interviul, într-un tur de cartier.

O perioadă în care ai simțit că nu mai poți. Ce ai învățat din ea

Cred că tocmai depășesc un astfel de moment, după ultimul an încărcat politic, distopic aproape, în care au ieșit și încă ies din subterane tot felul de personaje retrograde, de instincte negative care erau în latență, dar de care te rușinai, și acum sunt normalizate – xenofobie, rasism, intoleranță. Am fost trasă, ca mulți jurnaliști, în acest malaxor al actualității și rele, și urâte și abia reușesc să pun frână și să mă întorc la lucrurile făcute temeinic, la analize explicative, la interviuri pentru care documentarea e esențială și care de fiecare data mă salvează.

Am reînvățat că jurnalistul e ființă de interval, că rostul acestei profesii este să traducă oamenilor decizii și contexte istorice și politicienilor nevoile sociale, așteptările, să denunțe răul, dar să nu facă niciun exces – nici să nu se plaseze lângă politicieni, nici să nu se reducă la vox populi.

Ce nu mai tolerezi în industrie

Goana după “știruci”, cred cel mai detestabil cuvânt din profesia asta, renunțarea la follow-up, adică spui o poveste și nu te întorci peste un timp la ea, să vezi cum s-a încheiat, dacă statul și-a făcut treaba și așa mai departe, polarizarea toxică.

Cum navighezi între ce vrei să faci și ce trebuie să faci

Nu reușesc mereu și nu reușesc fără costuri personale. Mă întreb ce e mai important și încerc să rămân pe acest drum. De aceea țin la timpul pentru documentare și la materialele care aduc context și claritate.

Ce înseamnă „responsabilitate” în domeniul tău

Mai întâi, înseamnă adevăr. Apoi, înseamnă relevanță și cunoaștere. Explic: să spui adevărul, să nu dezinformezi, să cauți informațiile relevante care explică lumea, fie ea politică, economică, geopolitică, și să aduci un plus de cunoaștere. Cunoașterea face mereu bine și are și o estetică aparte.

O parte din tine care simte că trăiește „pe pilot automat” în muncă

Există, mai ales în perioadele încărcate de actualitate presantă. Reușesc cumva să mă reechilibrez extrăgându-mă câteva ore, o zi, pentru a lua distanță și a repune pe foaie elemente de context.

Cel mai important „nu” pe care l-ai spus în carieră fiindcă „da”-ul nu era conform cu cine ești

Nu am rămas în locuri în care simțeam că profesia mea înseamnă altceva pentru angajator.

Dacă ai pune într-o imagine ce iubești cel mai mult la ceea ce faci…

Ar arăta ca biblioteca mică de la Filosofie din București, pe vremea când era în clădirea unde azi e doar Dreptul, în care dezordinea era intenționată și mefistofelică, iar cărțile bune îți erau cu greu încredințate, după ce bibliotecarul, un fel de maestru magician, te chestiona să afle de ce te interesează anume acea carte și ce ai de gând cu ea. Acel loc a rămas în memoria mea ca o clădire care se construiește, un loc al minții under construction.