„Te privește!” a fost tema din acest an a Festivalului Național de Teatru, care a adus la București producții vii și îndrăznețe. Spectacolele de teatru și dans contemporan alese de curatori din mai multe teatre din țară sunt ancorate în prezent, și se vede în ele preocuparea creatorilor față de lumea în care trăim, de realitățile culturale, sociale și economice ale momentului.
Echipa curatorială a festivalului a fost formată în acest an din Raluca Cîrciumaru (critic de teatru și dramaturg), Alina Epîngeac (critic de teatru) și Ionuț Sociu (dramaturg și jurnalist cultural).
„M-am bucurat să văd că sensurile multiple ale acestui „Te privește!” – adică „se uită direct la tine”, adică „e și de datoria ta”, adică „teatrul te vede așa cum ești”, adică „publicul e în sală” – au fost preluate atât de bine și pe scenă, și în afara ei”, spune Raluca
Anul acesta, una dintre noutățile festivalului a fost introducerea conceptului de artist asociat, loc ocupat de regizorul Radu Afrim, care a și semnat „Gro(o)ve, spectacolul de deschidere a FNT.
Din public, s-a văzut o ediție curajoasă, însă Raluca Cîrciumariu spune că echipa curatorială și-a propus unanim să fie mai degrabă curioasă, deschisă și să aducă în fața publicului un teatru care nu mai este o artă puritană, politicoasă sau păstrată într-un glob de cristal, ci un organism viu, care se schimbă cu vremurile. Vorbim mai multe în cele ce urmează cu Raluca despre cea de-a 35-a ediția a Festivalului Național de Teatru.
Despre tine
Am 26 de ani. Am absolvit licența în Studii teatrale în 2021 și masterul în Scriere dramatică în 2024, ambele la UNATC București. Scriu – și am scris critică de teatru încă din liceu. Am intrat în redacția revistei școlii (Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” București) pentru a scrie exclusiv despre teatru. E grozav că asta fac și acum. Sunt spectator fidel de când a devenit social acceptabil să intru în sala de spectacol, de pe la 2-3 ani. Mama m-a dus la teatru toată copilăria; am făcut saltul de la Teatrul Ion Creangă la tragedie istorică shakespeariană cu „Eduard al III-lea” în regia lui Tocilescu la TNB la 9 ani. Dar asta face parte din CV-ul intrauterin.
Lucrez în echipa Teatrului Masca de doi ani și mă ocup de comunicare. Pe partea asta, colaborez și cu două asociații independente în care cred: Platforma de teatru politic și Platforma Rhea. Scriu pentru Teatrul azi și mi-ar plăcea să public din nou și în online. Până acum, ce am scris a ajuns în Yorick, Revista Amfiteatru, blogul cultural d’E-pin-geac, Ziarul Metropolis, și happ.ro (revistă pe care am și inițiat-o ca redactor șef și autoare de concept, dar de care nu mă mai ocup).
Când pot, scriu și texte dramatice – dintre care număr câte o montare la Teatrul Metropolis din București și la Teatrul de Nord Satu Mare, dar și proiecte în desfășurare cu Teatrul Odeon și Teatrul de Stat Constanța. Consider că întâlnirile cu Oana Borș, Alina Epîngeac, Mihaela Michailov, David Schwartz, Catinca Drăgănescu și Leta Popescu (listă cronologică și posibil neexhaustivă) m-au format profesional mai ceva ca școala, deși nu se exclud total. Prin aceste nume mi-aș explica eu parcursul profesional până în acest moment. Adaug la listă și Festivalul Național de Teatru, deopotrivă ca învățător și ca lecție. O zic cu drag.
Cum ai ajuns în echipa curatorială a Festivalului Național de Teatru
Am fost invitată. Adică m-a sunat Ionuț, și pe urmă Alina, și pe urmă Mihaela, și pe urmă Dragoș Buhagiar. Am acceptat pentru că este o provocare de nerefuzat și pentru că, după ce m-am gândit serios, am ajuns la concluzia că am încredere în filtrul meu critic, în integritatea mea profesională, și în faptul că nu mă las deloc ghidată după gustul propriu, ci după împlinire artistică și unitate estetică.
Pe urmă, am tras paiul lung cu Alina și Ionuț ca co-curatori. Sunt niște oameni echilibrați și pasionați care nu mi-au dat o secundă senzația că ar fi o prăpastie între nivelurile noastre de experiență. Alina e realmente o sursă de inspirație în ceea ce privește dedicarea, mersul neobosit la teatru, bucuria analizei. E de aplaudat și perspectiva dublă de jurnalist cultural-artist pe care o aduce Ionuț, care, pe lângă asta, un exemplu de luciditate și atenție la detalii. Am lucrat împreună cot la cot, ne-am ascultat reciproc, am argumentat și contraargumentat în ping-pong-uri antrenante și entuziaste, și m-am bucurat de nu pot să-ți pomenesc să fiu colegă cu Alina, fosta mea profesoară, și să îl întâlnesc pentru prima dată pe Ionuț, pe care îl admiram deja de la distanță. Mi-a surâs întreaga structură a echipei: cu Mihaela Michailov în calitatea de coordonatoare a modulului FNT Educațional și a celui de spectacole lectură, și cu Radu Afrim ca artist asociat. Ce companie onorantă, ce de oameni de la care abia așteptam să fur meserie și cu care să mă intersectez.
Credit foto: Cosmin Kleiner Stoian
Argumentul de la care ați pornit construirea Ediției 35 a FNT
Noi am redactat un argument oficial, scris coral, pe care îl puteți găsi și răsfoi pe site-ul FNT-ului, dar las aici și descifrarea mea personală. În primul rând, conceptul curatorial este o consecință a stagiunii vizate – lucru firesc atunci când nu anunți tema în prealabil. Nu numai că timpurile vin cu o lipsă de predictibilitate care nu-ți permite să propui tematici, dar poate nici n-ar fi firesc ca teatrele să își ghideze planurile repertoriale sau ca artiștii să își modifice agendele și căutările scenice în funcție de un subiect dictat din afară. E o provocare să găsești un concept umbrelă, să iei pulsul just al unui moment de creație la nivel național.
Prin urmare, „Te privește!” este numitorul comun al producțiilor care au fost prezentate în selecție – pentru că sunt spectacole vii și preocupate de lumea în care trăim, bazate pe teme de actualitate și cu abordări care cel puțin comentează alegoric lumea în care trăim, dacă nu cumva se angajează în perspective asumat sociopolitice. Spectacole empatice, conștiente de contextul macro, pe-alocuri site-specific, multă dramaturgie proaspătă sau reactualizată, elemente spectaculare necesare și realizate cu migală.
Am optat pentru estetici eterogene, pentru pluritate de subiecte relevante pentru timpul prezent, pentru îndrăzneală și inovație și mecanisme teatrale ieșite din cutie, pentru diversitate, pentru varietate geografică și etnică. Ne-am dorit să încurajăm căutările și procesele curajoase, și să le punem pe aceleași scene cu succesele de sală mare și nume mari – mari pe bună dreptate. Consider că nu a fost o selecție clasică, pentru că nici creatorii n-au avut neapărat dispoziție pentru tipare și rețete stagiunea trecută. Se respiră aer proaspăt în teatru.
În ceea ce privește tema, ne-am propus să identificăm o formulă de a exprima și responsabilitate față de lumea în care trăim, și empatie unii față de ceilalți, și o componentă care să facă trimitere la performativitate. Am simțit nevoia să optăm pentru ceva catchy și apropiat de public, ideal în direcția de call to action, dar care să conțină și substrat. M-am bucurat să văd că sensurile multiple ale acestui „Te privește!” – adică „se uită direct la tine”, adică „e și de datoria ta”, adică „teatrul te vede așa cum ești”, adică „publicul e în sală” – au fost preluate atât de bine și pe scenă, și în afara ei. Nu numai că au fost elaborate și dejucate inventiv și într-un fragment din spectacolul de deschidere, „Gr(o)ove” în regia lui Radu Afrim, dar și teatrele invitate au folosit deviza în promovarea spectacolelor. „Te privește!” a venit cu dinamică și cu comunicare directă, ca la teatru. S-a simțit că ne privește.
Cu ce noutăți a venit festivalul anul acesta
În primul rând cu conceptul de artist asociat, loc de seamă ocupat de Radu Afrim în acest an. Această adăugire în echipă ne-a dat din start direcție. Ne-am bucurat toți de un spectacol de deschidere care a colorat puțin în festival atmosfera rece de octombrie, atmosfera îngrijorată de deciziile politice recente care au vizat cultura, educația și nu numai. Am avut parte, și breasla, și spectatorii, de aceste întâlniri în multiple ipostaze cu Radu Afrim: regizorul (în modulul Focus: Radu Afrim, care a înglobat toate producțiile acestuia din 2024-2025), dramaturgul (nu doar prin 2/3 spectacole, ci și printr-o discuție moderată de colegul meu, Ionuț Sociu), mentorul (prin întâlnirea caldă, umană, onestă cu liceenii, dar și prin distribuția „Gr(o)ove” – care aduce un tribut colaborărilor sale de durată, dar care pune reflectorul și pe artiste și artiști la început de drum) și, cred eu, omul.
Pe urmă, trebuie punctat că modulul de spectacole lectură, inițiat de Mihaela Michailov acum patru ediții, s-a extins printr-un concurs de dramaturgie desfășurat vara trecută. Miza finală este ca textele scrise de cei trei autori dramatici selectați (Alex Gorghe, Alexandru Ivănoiu, Anamaria Feraru) să fie montate și preluate în repertoriile celor trei teatre care au acceptat această provocare cu generozitate (Teatrul Masca București, Teatrul Dramatic „Fani Tardini” Galați, Teatrul „Regina Maria” Oradea). În timpul festivalului, ne-am bucurat de trei variante beta ale acestor proiecte: spectacole lectură cu trupele de actori cu care vor și lucra la producțiile efective. A fost foarte interesant să arunci un ochi în culise și să vezi un schelet de spectacol într-o etapă de lucru atât de tânără. Sper că le-ați prins și recomand să păstrați un ochi pe aceste proiecte.
În acest an, și modulul FNT Educațional a prins contur, dinamic și aproape de adolescenți. Programul a fost posibil datorită eforturilor conjugate ale echipei de organizare (cu Mihaela Michailov în frunte) și ale dramaturgilor care au citit din textele lor în școli. Lecturile au fost urmate de discuții moderate cu clasele și, din proprie experiență, au fost întâlniri pline de sens pentru toate părțile implicate. E un demers cu utilitate imediată și comunitară, și un model de bune practici pe care ar fi bine să-l replicăm, să îl transformăm în obicei pe tot parcursul anului.
Criteriile curatoriale pe baza cărora ați ales spectacolele prezentate în acest an
Le-am stabilit comunicând ce ne preocupă și ce valori artistice avem fiecare. Am pornit de la un pătrat de termeni propuși de Radu Afrim: emoție, luciditate, originalitate și inovație – care ne-au ghidat pe tot parcursul construcției acestui FNT. Emoția și luciditatea, mână în mână ca principii coupé, care se completează reciproc. Inovația la nivel de estetică și mijloace folosite. Originalitatea nu cu orice preț, ci ca sinonim pentru autenticitate.
Am căutat în spectacolele pe care le-am invitat în acest octombrie la București adevăruri artistice percutante, conectate la lumea în care trăim, exprimate prin mijloace cât mai diverse. Pe lângă acest aspect, ne-a interesat să facem un showcase cuprinzător al teatralităților pe care publicul le poate regăsi în diferite teatre, la artiști cât se poate de diferiți, care propun inovație atât la nivel estetic, cât și tematic. Nu am urmărit să facem exclusiv o defilare de artiști consacrați și produse finite, cât să oglindim cât mai viu cum (se) mișcă teatrul în 2024-2025.
Cât este de important ca în discursul teatral să se regăsească prezentul provocator
Sigur că e important ca, în discursul teatral, să găsim fragmente din sau o energie generată de prezentul pe care îl traversăm ca societate. Teatrul e în forma lui cea mai bună, cea mai sinceră și cea mai apropiată de oameni când este mai mult decât entertainment și lirism, când este implicat și acordat la prezent. Acum, prin implicare, nu înțeleg doar militantism, ci, uneori, nimic mai mult decât cunoștința problemelor cu care ne confruntăm și disponibilitatea de a le pune în lumina reflectorului.
Și escapismul e bun, deși este o poziție comodă, pasivă și burgheză. Să ne spunem povești unii altora ca să putem adormi printre nedreptăți și neputințe nu e o treabă atât de rea, atâta timp cât nu folosim scena exclusiv ca pe un loc în care ne pitim de realitate. E bine să avem un teatru care contracarează greutățile atât cu argumente și concretețe, cât și cu săbii de butaforie și paiete.
Cred în echilibrul just dintre cele două – și cred că în același spirit a fost făcută și selecția din acest an.
Ați venit cu o ediție curajoasă. Cu ce v-ați dorit să plece anul acesta publicul de la FNT
Nu știu dacă ne-am propus să fim curajoși. Mai curând curioși, deschiși, departe de gândul că teatrul este această artă din turnul de fildeș, puritană, polișată, politicoasă, cu perle și la frac. E mult mai valoroasă raportarea la teatru ca la un organism viu și non-formal decât înghițitul în sec de fiecare dată când se vorbește cu „tu” în loc de „dumneata”. Ce m-ar bucura să aflu că selecția noastră a contribuit la demitizarea teatrului ca artă highbrow.
Altfel, sper că acest FNT i-a lăsat pe spectatori cu entuziasm pentru noutate, cu (re)descoperiri, revelații, întrebări, cu chef de teatru și, de ce nu?, poftă de a porni într-un soi de turism cultural prin țară – pentru că ar avea ce vedea și în afara Bucureștiului. Sper că s-a plecat de la teatru, dacă nu cu satisfacție imediată, atunci măcar în chip stimulat, provocat, cu semne de întrebare și exclamare, care pot doar să sper că se vor decanta în gânduri lucide și o mai clară perspectivă asupra vremurilor pe care le trăim. Ar fi grozav ca teatrul să fie acest schimb profund uman de experiențe, să îi spună spectatorului „și eu mă confrunt cu astea”, „și eu am aceste gânduri”, „suntem aici împreună”, „te văd”. Sau „uite ceva la care nu te gândeai dar care îi privește pe oamenii de lângă tine”.
Credit foto: Andrei Gindac
Schimbări în comportamentul publicului de teatru în ultimii ani
Nu e un secret, are loc un bum de entuziasm care umple și ultima lojă. Se cumpără bilete în serie, pe repede înainte, într-un soi de goană turbocapitalistă care, pe de-o parte, e o bucurie, pe cealaltă parte, un pic de exces de zel din frica de a nu rata nimic. E o vânătoare care izvorăște din sete de cultură – nu te poți supăra pe asta – dar și o confiscare. Atunci când ai spectatori care sunt la a cincea vizionare a unei producții râvnite, la care un spectator mai casual nici nu poate visa să prindă un loc, nu știi cum să te raportezi la asta, ce să simți despre asta. Se vorbește mult despre locurile de protocol. Nu sunt eu în măsură să adresez această problemă, dar mentalitatea asta de hoarder de bilete, este în aceeași direcție, chiar dacă contracost. Dar ce efervescență!
Ce este grozav este că există inclusiv un sistem bine pus la punct de a ceda și revendica biletele pe care unii spectatori nu le mai pot onora, fără adaosuri de preț. Se simte multă comunitate și chef de a merge la teatru. Nu doar că nu prea mai sunt săli goale, dar biletele se epuizează, pentru spectacolele iubite, în doar câteva minute – deși vorbim despre sute de locuri. Spectatorii își fac temele mai bine ca niciodată, încep să își cunoască artiștii și au orizonturi de așteptare bazate pe estetică și pe rezonanță reală cu echipele de creație.
Când mă gândesc câtă pasiune și implicare pun acești oameni (care probabil că au slujbe cu normă întreagă în total altă arie) în domeniul nostru de activitate, mă iau fluturașii în stomac. Organizează întâlniri și se tutuiesc cu artiștii, știu care sunt must-urile în materie de teatru, scriu paragrafe întregi, super însuflețite. E impresionant, dar și turbat, și greu de temperat atunci când lucrurile merg, inevitabil, altfel decât cum și-ar dori.
Sper doar ca acest interes să curgă și spre artiștii mai puțin mainstream, dar care merită descoperiți. Spre critica de specialitate, care e o artă (e o artă?) pe moarte (mai e în viață?) și care poate să însoțească un spectator pasionat prin călătoria sa teatrală, să îi dea instrumente în plus de percepție. Spre spații independente și alternative, spre variante care nu sunt încă populare și în trend, dar care ar merita reprezentații cu casa închisă, aplauze și discuții entuziaste post-spectacol.
Sper doar ca acest aplomb să nu se cristalizeze în autosuficiență și certitudini – pentru că teatrul nu este despre verdicte. Nu mergem la teatru să ne cimentăm mai bine părerile deja existente, ci să ne chestionăm, să ne schimbăm, să ne confruntăm cu alte realități și percepții față de ale noastre. Nu vreau să fiu moralizatoare și-mi dau seama că se poate citi așa – dar sunt pasionată de situația asta dinamică cu publicul și cred că sunt multe nuanțe în ea.
Rolul unui Festival Național de Teatru pentru creatorii, public și comunitate
Festivalul Național de Teatru e un punct în timp și spațiu în care se intersectează și rezumă un an întreg de teatru. E un prilej de întâlnire pentru trupele de actori din toate colțurile țării. Creatorii apucă, în sfârșit, să ajungă la zi cu proiectele colegilor. Există invitați din alte țări, și atunci festivalul facilitează o potențială deschidere către internațional. Publicul bucureștean (și nu numai) are parte de o selecție de highlight-uri naționale la o aruncătură de băț (sau la câteva stații de metrou) de casă.
Nu de mult eram și eu studentă, și făceam adevărate maratoane de teatru în timpul FNT-ului. Pe această cale, m-am ciocnit de mulți creatori din țară și din afară, și am văzut spectacole pe care nu le-aș fi văzut altfel. Mă simt literalmente școlită de montările pe care le-am prins în timpul FNT-urilor din facultate. Sper să fie așa și pentru generațiile de acum.
La nivel de expunere a fenomenului teatral, un festival național este esențial. Nu numai că adună laolaltă zece zile de producții cu rezonanță, dar ne pune sângele în mișcare și prin varietatea de activități conexe, prin prilejul întâlnirilor și discuțiilor la cald despre teatru. Am văzut-o și în colegi, și în spectatori, și de bine, și de rău. Important este că ne provoacă să ne articulăm părerile și că avem ocazia să ne gândim intens la teatru, de la discuțiile-interviu din Studio FNT de la 11:00, până la ultimul spectacol, care se termină aproape la miezul nopții.
Deci: a) platformă de vizibilitate și pentru artiștii implicați, și pentru teatru în general; b) creează întâlniri între oameni care altfel nu s-ar intersecta (ca un fel de reuniune de breaslă); c) showcase național la nivel (zic eu); d) celebrare necesară și necompetitivă* a teatrului.
* Competitivă poate deveni în etapa de selecție, dar aș face abstracție.
Nu se prea vorbește despre cât de frumos este să faci teatru – că până la recunoștință, intri în proiect după proiect până la burnout sau te ciocnești de niște neajunsuri sistemice care îți întorc stomacul pe dos. Dar cred că toată lumea are un moment în timpul Festivalului Național de Teatru care îți amintește puțin de ce teatru. N-ai cum să pleci fără măcar un scurtcircuit de inspirație, speranță, rezonanță.
