Putem face lucruri fabuloase împreună, crede Luiza Vasiliu, jurnalistă de investigații. Și continuă să creadă asta, în ciuda nedreptăților și abuzurilor, a chipurilor urâte ale umanității pe care le documentează de atâția ani. A învățat meserie la Dilema veche, a făcut parte din comunitatea de reporteri independenți de la Casa Jurnalistului și a co-fondat Scena9. A semnat anchete și reportaje de profunzime, printre care seria despre chirurgul Gheorghe Burnei, finalistă la European Science Writer of The Year Award. A coordonat Catedra de Abuz, un proiect despre hărțuirea din mediul educațional, și scrie alături de Victor Ilie în newsletterul Drepturi & Strâmbe, despre dezinformare, extremism și speranță.
"Mi se pare important să vorbim mai mult despre ce ni se întâmplă când facem meseria asta. Dincolo de ce scoatem la suprafață, rămâne un strat de lucruri nespuse. Dar ele completează povestea, de fapt, și-ar fi păcat să nu fie scoase la lumină", spune Luiza.
Pe 15 noiembrie, de la ora 19:00, în Aula Politehnica București, urcă pe scena Oamenii Dreptății, un spectacol de storytelling care aduce împreună oameni din justiție, jurnaliști, activiști și artiști pentru a spune, prin teatru, muzică și povești personale, ce înseamnă dreptatea astăzi, dincolo de legi. În această ediție, Luiza vorbește despre vulnerabilitatea jurnalistului, despre teama, epuizarea și vinovăția care vin la pachet cu misiunea de a spune adevărul.
Ce cauți, de fiecare dată, într-un loc nou?
Caut oameni cu care să nu mă opresc niciodată din învățat. Și cu care să pornesc entuziasmată în cele mai neverosimile călătorii prin inima realității. Și da, clar, libertate editorială totală, care-i ca aerul pentru orice jurnalist. Fără asta, mă ofilesc instant. Mai caut grijă și susținere reciprocă, căci timpurile-s crude și-ar fi păcat să nu fim blânzi unii cu alții.
Empatie & distanță de protecție
Empatia nu pare că sunt în pericol s-o pierd prea curând, mai degrabă mă lupt cu un acut sentiment de vinovăție și cu senzația de neputință. Scrisul e puternic, dar nu învie oameni și nici nu-i însănătoșește. Uneori îmi vine să mă scuz că sunt și eu doar o jurnalistă. Îmi e greu să accept că nu am o baghetă magică cu care să îndrept sisteme ale violenței și construcții ale nedreptății, deși aș vrea, of, cât aș vrea.
Credit foto: Iulian Moise
Tentației de a scrie „pentru reacție”
Cred că viața pe social media m-a făcut de mai multe ori să cedez tentației de-a scrie pentru reacție rapidă și să nu verific ceva suficient înainte de-a da publish. Dar m-am lecuit între timp. Pe unul dintre subiectele la care lucrez acum îl răsucesc în minte și-n discuții cu alți oameni mai pricepuți de cinci ani și ceva. Sigur, nu e o garanție că o să fie adevărul cel mai adevărat, dar măcar o să fie pe-aproape. Iar confortabil sigur n-o să fie, căci adevărul nu e un animal din specia comodității.
Ce înseamnă, pentru tine, să spui adevărul într-o lume obosită de el?
Să strig ca băiețelul din povestea aia cu lupul că vine lupul. Și lupul chiar să vină.
Cum se poate face jurnalism curajos fără ca prețul să fie sănătatea celor care îl fac?
Nu prea se poate. 60% dintre jurnaliști europeni au recunoscut într-un sondaj recent că au avut episoade de burn out. Vreo jumătate au zis că s-au temut de multe ori că nu-și pot hrăni familiile. Dai mult și primești puțin. Nu faci meseria asta ca să primești. Dar ajută să ai oameni buni de pus pe rană în jurul tău, ajută să iei pauze, să urmărești cu privirea o veveriță într-un copac, să nu te iei prea tare în serios.
Credit foto: Iulian Moise
Ce te ajută să mai crezi că merită spus adevărul în lumea fake news
O comunitate extraordinară de oameni care ne susțin. Orice vorbă bună primită-n inbox. Uităm des, mai ales în ultima vreme, că poate să mai conteze ce facem. De asta ne ajută să ni se readucă aminte. Poate sună a alintătură, dar nu e. La zece înjurături, un mulțumesc face minuni.
Și mai e o vorbă pe care am auzit-o de la scriitorul Radu Vancu, „să nu lăsăm barbaria să aibă ultimul cuvânt”. Mi se pare o misiune bună.
Oamenii Dreptății
Multe dintre poveștile de la Oamenii Dreptății sunt cele pe care mi-aș fi dorit eu să le scriu. Genul care te fac să ai încredere în oameni și în capacitatea lor de-a face bine, în ciuda tuturor furtunilor din jur.
Cum e să-ți aduci povestea personală pe scenă
N-o să mint. Mie-mi place să scriu la persoana I, dar muuultă vreme am pus-o într-un sertar și-am încuiat-o acolo. Înainte o făceam dintr-o combinație de vanitate cu joacă, acum o fac din necesitate. Mi se pare important să vorbim mai mult despre ce ni se întâmplă când facem meseria asta. Dincolo de ce scoatem la suprafață, rămâne un strat de lucruri nespuse. Dar ele completează povestea, de fapt, și-ar fi păcat să nu fie scoase la lumină.
Credit foto: Nicoleta Moise
Ce contează cel mai mult în abordarea unor astfel de teme grele
Onestitatea și vulnerabilitatea oamenilor care-și iau inima în dinți să le vorbească celorlalți despre lucrurile complicate prin care au trecut. E și o formă de generozitate, până la urmă, să le spui unor necunoscuți poveștile tale personale. Și un mod de a fi împreună, când părem că ne îndepărtăm din ce în ce mai mult unii de alții.
Viața departe de oraș
Pune lucrurile un pic în perspectivă. Într-o zi scriam în livadă și-a trecut brusc o căprioară. În două salturi a traversat curtea și-a dispărut. În urma ei venea în goană pisica noastră, care, deși nici nu împlinise un an, avea senzația că poate prinde o căprioară. Cam cum facem noi cu realitatea. Îmi place să văd cum se schimbă culoarea dealurilor, să ascult ploaia, să urmăresc păsările cum vin și pleacă, să văd cum se ridică norii din pământul umed și cum călătoresc pe cer constelațiile dacă te uiți la ele din același balcon. Nu mă face să fiu mai puțin panicată când izbucnesc incendii în lume, dar, poate, reușesc să mă liniștesc mai ușor.
Ce putem face fiecare pentru a nu ne pierde empatia
Să nu uităm că suntem toți oameni. E-o banalitate, dar avem lucrul ăsta în comun, umanitatea.
Și că putem face lucruri fabuloase împreună.
