Într-un sat din Țara Făgărașului, între dealuri și ceruri largi, scriitoarea și artista Katharina Ludwig (Germania/UK) lucrează la un proiect editorial în mai multe părți despre limitele limbajului, rezistență și poezie, alături de o colecție de poezie despre femei în revoltă.
Invitată în rezidența Șona AIR, program inițiat de Fundația Ștefan Câlția, Katharina explorează „golurile” din limbaj, acele spații în care tăcerea devine formă de revoltă și loc pentru alte voci. Practica ei îmbină poezia cu teoria critică și activismul, iar noua carte, The Hole: An Insurrectionary Poetics (Ma Bibliothèque & Cutt Press, 2025), propune o reflecție despre cum fragmentele, rănile și discontinuitățile pot deveni forme de rezistență. În interviul de mai jos, vorbește despre scris ca gest politic, despre corpuri poetice și despre cum liniștea din Șona i-a schimbat ritmul gândirii.
Ce fel de spațiu ai nevoie pentru a scrie
De-a lungul anilor, am învățat să scriu aproape în orice mediu. Am observat că lucrez cel mai bine atunci când am o fereastră în față, când pot vedea cerul, vremea, felul în care se schimbă lumina. De asemenea, mă ajută să am un spațiu unde să-mi pot lăsa lucrurile, computerul, caietele, pixurile, și să am libertatea de a mă mișca puțin. Să mă ridic de la birou, să ies o clipă în grădină și apoi să revin - asta ar fi aproape ideal.
Poate merită menționat și faptul că sunt o scriitoare neurodivergentă și cu dizabilitate, așa că liniștea, pentru mine, nu există, nici în minte, nici în corp. Am învățat să lucrez cu acel tumult interior, uneori împotriva lui, încercând să construiesc o relație de înrudire cu el și să-l privesc ca pe un aliat.
Credit foto: Ana Lita
Fisurile din limbaj
Pentru mine, „golurile”, „fisurile” și „rănile” cu care lucrez - sau mai degrabă în jurul cărora lucrez - țin mai mult de ceea ce este de nespus, de neatins, decât de ceea ce lipsește sau nu e spus. Mă interesează limitele limbajului, locul unde cuvintele eșuează. În acest sens, lucrările mele se raportează la „traumă” și la ceea ce Lacan numea Realul. Golul din limbaj sau din text este adesea considerat o lipsă. În lingvistica germană există termenul Leerstelle - „loc gol” -, dar mi se pare o reprezentare greșită, sau cel puțin o poziționare falsă: golul textual nu este gol. Pentru mine, e o entitate în sine; tăcerea poate fi zgomotoasă, iar acolo unde există un „gol”, există ceva în el. Nu mă interesează să-l umplu, să readuc narațiunea la o formă liniară sau coerentă, ci să apăr fragilitatea, fragmentarea, imperfecțiunea. Golul este un loc în care se întâmplă ceva, sau s-a întâmplat ceva. Încerc să îl abordez ca pe un spațiu unde se ciocnesc temporalități, unde se canalizează voci, un loc de adunare și rezistență colectivă, similar cu ceea ce Fred Moten și Stefano Harney numesc The Undercommons, sau cu chora semiotică a Juliei Kristeva. Golul din text face, de fapt, ca poezia să se întâmple.
În ultima vreme mă gândesc și la ideea de „de nespus” în sens politic, la ce poate fi spus într-un cadru politic. De exemplu, în legătură cu genocidul poporului palestinian comis de guvernul israelian și complicitatea altor state. În Germania, de pildă, nu ai voie să folosești cuvântul „genocid” în acest context; la Berlin, folosirea limbii arabe a fost interzisă în proteste și adunări, sub amenințarea amenzilor, arestărilor și, mai grav, violenței poliției. Mă îngrijorează și mă înfurie ideea că o întreagă limbă poate deveni „de nespus” prin decret guvernamental.
Credit foto: Katharina Ludwig
Cum echilibrezi cercetarea intelectuală cu emoția și instinctul
Pentru mine, aceste lucruri nu se exclud. Dimpotrivă, cred că se hrănesc reciproc, dând naștere unui proces creativ comun. Ca o cercetare intelectuală să fie relevantă, actuală și personală, trebuie să asculți intuiția și să lași emoția să te ghideze. Pe de altă parte, cercetarea intelectuală te ajută să faci sens din propriul tău peisaj emoțional și intuitiv și poate chiar să găsești limbajul potrivit pentru a-l exprima.
În proiectele mele, chiar și atunci când scriu poezie, încep adesea cu o documentare serioasă pe tema respectivă. Apoi las teoriile să intervină în scris, intru în dialog cu ele. Uneori e ca o ședință de spiritism, ca și cum aș vorbi cu fantome.
The Hole: An Insurrectionary Poetics. Cum a început acest proiect
Cartea „The Hole: An Insurrectionary Poetics” derivă din teza mea de doctorat. Am făcut doctoratul în arte, pe un traseu care combina teoria și practica. Practica mea este scrisul, așa că am unit cele două într-un singur demers. Teza mea a fost descrisă de unii ca o formă de critică instituțională, o formulare cu care sunt de acord, într-o anumită măsură.
Cercetarea mea a fost concepută ca o opoziție față de sistemele autoritare și violența structurală pe care acestea o conțin. Mai precis, am încercat să chestionez și să subminez figura tatălui, religia/legea și statul/guvernul ca instituții ale violenței structurale. Aș adăuga și mediul academic pe lista instituțiilor care trebuie provocate.
De la început, nu am vrut să scriu doar pentru un public universitar. O teză clasică, în forma ei elitistă, ar fi contrazis chiar principiile cercetării mele. Nu mă interesa să „predic celor deja convinși”, ci să testez limitele: până unde pot respecta cerințele academice și, în același timp, să le deturnez, să le încalc și să împing granițele a ceea ce e posibil.
Așa s-au născut, de fapt, trei cărți, care pot fi citite în orice ordine. Toate sunt scrise într-un format epistolar: piese, scrisori, rugăciuni, poeme, ședințe de spiritism, studii de caz, conversații, transcrieri de sesiuni psihanalitice, cântece, oracole, glosare, bestiare etc. Ceea ce le unește este polifonia, multitudinea de voci care vorbesc una cu alta, uneori ordonat, alteori haotic, succesiv sau simultan, dar întotdeauna fără autoritate autorală.
Am vrut ca aceste texte să fie în dialog cu cititorul, nu doar cu membrii unei comisii academice.
Cartea pe care o finalizez acum la Șona, „The Hole: An Insurrectionary Poetics”, este o versiune editată și condensată a tezei mele, care va fi publicată ca o colaborare între MA BIBLIOTHÈQUE (condusă de Sharon Kivland, la Londra) și Cutt Press (condusă de Erin Honeycutt, la Berlin), ambele edituri independente minunate.
Credit foto: Katharina Ludwig
Scrii despre absențe și rupturi ca spații pentru noi voci
Nu le-aș numi neapărat „voci noi”, ci mai degrabă voci neauzite, marginalizate, exilate, uitate. În acest sens, pot fi voci foarte vechi. Ștergerea nu are loc doar în media sau în cultura vizuală, ci, din păcate, chiar în istorie. Istoria (folosesc intenționat singularul) este adesea relatată într-o manieră coerentă, liniară, dintr-o poziție autoritară. Dar există atât de multe istorii paralele, simultane, alternative. Teoria post-, anti- și decolonială, studiile queer, feministe sau crip lucrează constant pentru a recupera și reconstitui aceste narațiuni marginale.
Multe dintre aceste eforturi se concentrează asupra arhivelor, adesea mici, personale, obscure, care documentează istorii alternative, petrecute la marginea canonului. Aceste arhive sunt vocile pentru mine, și ele merită spațiu, chiar dacă doar ca ecou polifonic care răsună din „găurile” tăiate violent în carnea marii narațiuni dominante.
Totuși, sunt îngrijorată să văd cum, în loc să se deschidă, lumea pare din nou să se închidă și să regreseze spre un timp al opresiunii și al ștergerii.
Scrisul, activismul și corpul
Pentru mine, ele sunt una și aceeași. Trebuie să fie una. Nu în sensul unei totalități perfecte, ci pentru că toate aceste dimensiuni - la care aș adăuga antifascismul și antirasismul - sunt moduri de a fi în lume. Niciuna nu ar trebui să fie doar performativă sau o etichetă profesională. Ele fac parte din mine, din corpul meu, din munca mea, din „corpul” operei mele, din mintea mea, din modul în care navighez prin lume.
Cred, poate un pic naiv, în poezie ca formă de rezistență; în poezie ca spațiu al disidenței; în poezie cu potențial revoluționar, care este politică prin însăși natura ei. Știu că uneori asta o face mai didactică decât lirică, dar cred că e important ca această poezie să existe și să aibă locul ei în lume.
Poezia e apropiată de cântec și, prin urmare, de scandările din timpul protestelor, de strigătele de luptă. Cred că poezia ar trebui citită cu voce tare, împărtășită ca un efort colectiv, recitată la baricade, la adunări, în spațiul public sau privat. De altfel, poezia se opune capitalismului prin însăși existența ei - nu se câștigă bani din ea. Este o formă de expresie care scapă economiei pieței. În plus, poezia e o formă relativ „economică” de producție: nu are nevoie de un spațiu dedicat, poate fi scrisă rapid, spre deosebire de formele literare lungi, cum ar fi romanul.
Credit foto: Ana Lita
Corpul ca spațiu politic și poetic
Corpul a fost întotdeauna un câmp de luptă. În războaie, în conflicte politice, în colonialism, în politicile corporale, în relațiile de muncă, în capitalism, în medicină, psihiatrie, ba chiar și în religie și filosofie - corpul a fost mereu prins în focul încrucișat. A fost folosit, controlat, reglementat, pedepsit. De aceea, corpul este, în esența sa, politic. Și totuși, fie că ne place sau nu, corpul este și mijlocul prin care experimentăm lumea, la nivel personal și somatic.
Corpurile politice se nasc din luptă. La nivel material, corpul este ultimul și cel mai comun instrument pe care îl avem pentru a rezista și pentru a ne exprima opoziția.
Încerc să gândesc această materialitate și în relație cu alte tipuri de corpuri: carnale, textuale, lingvistice, ecologice, umane și non-umane, poetice. Poate că un poem poate fi privit și el ca un corp: un corp care comunică, reverberează, se mișcă în propriul său spațiu al limbajului, al recitării, al ascultării, care interacționează în umbră cu alte corpuri.
Un corp poetic poate fi mai agil și mai greu de țintit decât un corp politic sau unul din carne și tocmai de aceea poate deveni o entitate subversivă, capabilă de răzvrătire.
Colaborarea cu publicațiile independente
Ceea ce admir cel mai mult la oamenii care lucrează în edituri independente este pasiunea și dedicarea cu care fac posibilă existența unor texte care, altfel, ar rămâne invizibile. E o muncă din dragoste, făcută fără aproape niciun câștig material. Editorii independenți își investesc propriul timp, energie și bani pentru a diversifica o scenă editorială care, altfel, rămâne destul de rigidă.
Prin natura lor, micile edituri pot ocoli mai ușor constrângerile capitalismului, ale politicii și ale sistemului neoliberal. Spre deosebire de marile case editoriale, nu trebuie să urmeze trenduri sau să mulțumească sponsori. Pot lucra într-un mod mai puțin ierarhic. De aceea, portofoliile lor sunt mult mai diverse, radicale, experimentale. În același timp, însă, această libertate vine la pachet cu o luptă financiară continuă.
Din experiența mea personală, cel mai mult am apreciat relația apropiată cu editorii cu care colaborez.
Toate editurile mele - MA BIBLIOTHÈQUE, Cutt Press și Baulk Press - sunt conduse de oameni care iubesc cu adevărat literatura, limbajul, cărțile, obiectul tipărit. Sunt atenți la text, sensibili la detalii și fac cărți frumoase, atent realizate. Publicarea prin astfel de colaborări independente îți oferă și o relație mai directă cu cititorii, oameni care iubesc literatura dincolo de consumul cultural. Se formează prietenii, rețele și alianțe între edituri și autorii lor.
Revista VORTEXT, pe care o co-editez împreună cu Erin Honeycutt (fondatoarea Cutt Press), este o publicație prin abonament dedicată poeziei, poeticii și formelor scurte de scriere. A fost creată din spiritul auto-publicării și al distribuției de scrieri noi, inspirată de tradiția revistelor literare prin corespondență, cum a fost The Floating Bear fondată de Diane di Prima și Amiri Baraka.
Într-o lume în care cutia poștală aduce aproape doar facturi, reclame și hârtii administrative, VORTEXT își propune să ofere o formă de corespondență mai plăcută. Motto-ul nostru este „Writing is afterlife” - scrisul este o viață de după. Fiecare număr al revistei are pe copertă un poem, ales în memoria unor poeți și poete care au scris înaintea noastră, fie mai puțin cunoscuți, fie uitați, fie recent traduși.
Poemul de pe copertă setează tonul ediției, iar zece poeți sunt invitați să trimită „răspunsuri”, care nu trebuie să fie neapărat poeme, pot fi și desene, fragmente de text, forme hibride. Scopul este ca aceste texte să „stea împreună”, să creeze dialoguri, ecouri, conversații peste timp și spațiu. Revista nu costă nimic. Cei abonați plătesc doar transportul poștal. Nu se vinde în librării sau târguri, nu există ediții de arhivă. Fiecare număr se tipărește doar în funcție de numărul exact al abonaților.
Credit foto: Katharina Ludwig
Experiența rezidenței
Este mult mai ușor să te concentrezi fără toate întreruperile orașului și ale vieții cotidiene. Cred că am lucrat mai eficient. Nu sunt sigură că relația mea cu textul s-a schimbat fundamental, căci am petrecut deja mult timp cu el, dar liniștea mi-a dat entuziasmul de a-l duce la capăt. E ceva emoționant și ușor copleșitor în a vedea cum prinde formă, cum devine „un lucru” sau, în cazul meu, patru lucruri.
Ce ți-a oferit timpul petrecut la Șona AIR
Mi-a oferit timp să scriu o parte consistentă din manuscrisul meu de poezie. Între sesiunile de editare și scris, am avut parte de pauze pline de sens în natură, respirând, observând, culegând plante, urmărind cum se schimbă anotimpurile. Timpul însuși s-a schimbat. Zilele au devenit mai lungi, mai extinse, mai deschise gândurilor și activităților, deși, paradoxal, se scurtau odată cu lăsarea întunericului. Poate tocmai aceste mici schimbări mi-au făcut progresul mai vizibil. Cred că am învățat să ascult mai atent și să fiu mai îngăduitoare cu propria mea autocritică.
Un moment sau o imagine din Șona care ți-a rămas în minte
Nu cred că am mai văzut vreodată un cer atât de mare. Se schimbă în fiecare zi, poate chiar în fiecare oră, în fiecare minut. Lumina se transformă constant. E un sentiment straniu și frumos să simți că ai atâta spațiu deasupra ta.
Credit foto: Ana Lita
Cu ce ai vrea să rămână cititorii după ce îți citesc lucrările
Îmi e greu să răspund, pentru că nu vreau să proiectez o intenție asupra cititorilor sau să le influențez trăirile. Dar, dacă ar fi să aleg, mi-ar plăcea ca ei să devină parte din vocile și conversațiile care înconjoară textul, să intre în acel cor colectiv, să-l audă și să-l continue.
