„Împreună” nu înseamnă neapărat „mai ușor”, dar este vital să te susțină cineva atunci când ești în cădere liberă. Asta este solidaritatea între femei, dincolo de slogane, crede Valentina Bâcu, manager cultural, educatoare muzeală și mediatoare a ideilor bune. Valentina a lucrat în ultimii 15 ani în domeniul scrierii și implementării proiectelor atât la nivel național, cât și internațional, este manager cultural la Seneca Anticafe – spațiu cultural-comunitar și coordonatoarea Women Holding Women, un proiect care transformă vulnerabilitatea în dialog.
Din iulie 2025 până în prezent, peste 120 de femei au participat la sesiuni de terapie prin artă alături de artiste, educatoare culturale și o psihoterapeută. Unele dintre aceste experiențe s-au materializat în 10 instalații artistice colective și sunt expuse, timp de o lună, la Seneca Anticafe și în alte spații din oraș. Proiectul este implementat de Asociația SNK, în parteneriat cu Muzeul Hărților, Biblioteca Metropolitană București și Asociația Dăruiește Viață, și este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN).
"Gândul unui proiect pentru bunăstarea femeilor a pornit și dintr-o nevoie, și dintr-o frustrare. În lipsa unui cadru legislativ de sprijin adaptat femeilor care petrec mare parte din viață îngrijindu-i pe ceilalți, în detrimentul propriei sănătăți, am imaginat un proiect care să pună bazele unei rețele de sprijin prin creativitate", spune Valentina.
Povestim cu Valentina în continuare despre cum a creat ecosistemul Women Holding Women, ce a învățat despre solidaritatea feminină în urma acestei experiențe, care sunt nevoile femeilor din România, dincolo de rolurile sociale care li se impun.
Ideea acestui proiect
N-a fost nevoie să mă uit prea departe de copiii și de tinerii implicați sau vizați în poiectele și programele culturale pe care le derulez de peste 15 ani. Fiindcă toate aceste proiecte despre care ai menționat, în proporție de 90% sunt realizate împreună cu femei - artiste, educatoare muzeale și culturale, profesoare, mame ale copiilor. Pragmatic, toate aceste proiecte înseamnă grijă pentru ceilalți, consum de energie și multe ore suplimentare, de multe ori neplătite sau remunerate insuficient, care duc la uzură, epuizare, îmbolnăvire.
De mai mulți ani, mi se pare că trăim acest paradox în România: deși rolul evident al culturii este de îmbunătățire a vieții, prin creșterea nivelului educațional, incluziune socială și regenarere socio-economică, munca în sectorul cultural este plătită sub media generală a populației și susținută de vocația și reziliența unui segment limitat și preponderent feminin. Care jonglează cu timpul, cu mai multe roluri atât la nivel personal, cât și profesional, cu griji emotionale și responsabilități financiare și care se confruntă în continuare cu inegalități de gen și presiune socială.
Situația este și mai dramatică dacă ne îndepărtăm privirea spre alte domenii sau contexte sociale – război, mame singure, mame care îngrijesc copiii/părinții bolnavi – și aduce în prim-plan o realitate ignorată: femeile susțin bunul mers al unei societăți, dar rareori au grijă de ele însele.
Așadar, gândul unui proiect pentru bunăstarea femeilor a pornit și dintr-o nevoie, și dintr-o frustrare. În lipsa unui cadru legislativ de sprijin adaptat femeilor care petrec mare parte din viață îngrijindu-i pe ceilalți, în detrimentul propriei sănătăți, am imaginat un proiect care să pună bazele unei rețele de sprijin prin creativitate.
Cum ai construit ecosistemul Women Holding Women
Women Holding Women s-a conturat în jurul ideii susținute și de date științifice că arta ocupă un rol major în prevenirea problemelor de sănătate, în promovarea sănătății mintale și a stării de bine (wellbeing), în recuperarea medicală în cazul unor probleme de sănătate, în procesul de încetinire a declinului cognitiv. Am invitat să se alăture în echipa proiectului opt artiste și operatoare culturale, precum și o psihoterapeută, care să imagineze o serie de întâlniri cu femei aflate în situații vulnerabile sub forma unor ateliere de art-therapy, prin intermediul cărora participantele să se (re)conecteze cu propriile emoții, cu propria identitate, dincolo de rolurile cu care adesea se confundă.
Ce a fost esențial pentru ca acest proioect să funcționeze a fost să construim „spații sigure” pentru participante, de aceea am ales cu mare atenție spațiile în care am lucrat și membrii echipei interdisciplinare, dar am și adaptat atât tematica atelierelor, cât și metodologia de lucru atunci când a fost nevoie, pornind de la nevoile și particularitățile specifice grupului-țintă.
O altă dimensiune importantă a proiectului este aducerea în discuție publică a subiectelor legate de egalitatate și redistribuirea rolurilor în familie. Astfel, o parte dintre participantele la ateliere au devenit co-creatoare ale unor instalații artistice colective care circulă în acest moment prin București, în spații precum: cafenele, florării, librării, biblioteci, centre comunitare, locuri care funcționează deja ca nuclee de întâlnire și apartenență, în special pentru femei. Scoasă din contextul cultural, arta poate să atragă mai ușor atenția asupra unei inegalități sociale. În plus, publicul este invitat nu doar să privească, ci și să interacționeze cu lucrările expuse, urmând ca în luna decembrie să fie readuse într-un singur loc – la Seneca Anticafe – în cadrul unei expoziții-manifest.
Ce ai descoperit despre nevoile femeilor
Că este esențială o rupere de ritm și de roluri, mai ales când viața unei femei nu poate fi disociată de ingrijirea celorlalți – chiar și în cazurile cele mai dificile pe care le-am întâlnit în proiect, respectiv în secțiile de Dializă și de Oncologie ale Spitalului „Marie Curie”, mamele care au participat la activitățile propuse au remarcat o îmbunătățire a stării, atât prin conținutul activității, cât și prin grija pe care au resimțit-o îndreptată înspre ele. O altă nevoie identificată în proiect este că avem nevoie să fim ascultate, că uneori ne simțim mai bine înțelese uneori de femei care au trecut poate prin experiențe asemănătoare decât de familie sau prieteni. Că este nevoie să ne știm aproape, să nu ducem greul singure.
Cum navighează femeile între asumarea propriei identități și rolurile sociale
În România, cu foarte mare dificultate, fiindcă inegalitățile de gen sunt printre cele mai mari din Europa. Conform Forumului Economic Mondial (2021), în fostele țări socialiste, decalajele de gen ar putea fi eliminate abia peste 134 de ani, România remarcându-se prin regresul cel mai accentuat. Este de ajuns să observăm, pe stradă, la locul de muncă și chiar în familie, dinamica rolurilor și a responsabilităților și vom înțelege că inegalitățile pornesc chiar de la constatarea dureroască că „a te naște femeie implică în continuare o probabilitate mai mare să fii abuzată fizic și verbal, să-ți abandonezi studiile, să fii plătită mai puțin decât colegul tău, să porți singură responsabilitatea îngrijirii, să accesezi cu dificultate servicii medicale sau să fii ucisă de partenerul de viață” (Friedrich Ebert Stiftung, 2021).
Pentru o femeie născută în România, nu este doar dificil să jongleze cu rolurile care i se distribuie atât în familie, cât și la nivel social, ci și pentru a se menține în siguranță. Vorbim despre o țară în care „femicidul” a devenit o realitate tragică, care se repetă lunar.
Credit foto: Ștefan Banu, fotografii realizate în spitalul Dăruiește Viață.
Solidaritatea feminină, dincolo de sloganuri
Pentru mine, solidaritatea între femei înseamnă să poți sta lângă durerea celeilalte și asta să conteze pentru ea. Să nu încerci să rezolvi sau să ignori suferința ei. Dar să fii acolo dacă vrea să plângă, să fie ascultată, încurajată, alinată. Să aibă înceredere că nu-i vei judeca slăbiciunea sau neputința. Să-și permită să fie vulnerabilă și să se bucure din toată inima sau să plângă până la epuizare. Să rămână pe marginea prăpastiei dacă simte că viața i s-a fărâmițat, dar fără spaima că va cădea în orice clipă. Fiindcă acolo ești tu. Pentru ea.
Ce ai învățat tu, personal, din acest proces?
Cred că unul dintre lucrurile pe care le-am descoperit despre mine în acest proces a fost că azi pot face lucruri pe care cu greu mi le imaginam că le pot face în urmă cu șase luni. Că „împreună” nu înseamnă neapărat „mai ușor”, dar că este vital să te susțină cineva atunci când ești în cădere liberă. Și că este mai ușor să te bucuri atunci când ești înconjurată de alte persoane care te susțin.
Reacții din partea participantelor
Au fost foarte multe momente în care am simțit că acest proiect este mai mult decât pretextul întâlnirii în jurul unor ateliere. De exemplu, dinamica s-a schimbat de la săptămâna la săptămână, odată cu frecvența și cu durata atelierelor. Iată ce momente îmi vin acum în gând din interacțiunea din aceste ultime luni cu cele peste 120 de participante la ateliere: o seară de luni, în care ne-am adunat la Seneca Anticafe pentru a realiza una dintre instalațiile artistice, iar una dintre participante ne-a adus mâncare gătită de ea și a aranjat masa cu grijă la cele mai mici detalii. Moment în care ne-am dat seama cât de obosite și disociate de nevoile noastre de bază ne regăseam toate la final de zi. Și cât de mult a însemnat acest gest pentru fiecare dintre noi.
O altă amintire este în jurul baclavalei gătite după rețeta bunciii pentru prima dată și împărțită tot cu participantele la ateliere. Alte amintiri: schimburi de cărți, de flori, de recomandări de filme și de alte evenimente culturale, de magazine, de contacte în vederea rezolvării unor probleme. Bucuria pentru o reușită a uneia dintre noi. Tristețea la aflarea unei vești triste. Împărtășirea unei amintiri durereoase. Blândețea cuvântului și a privirii.
Un mesaj pentru femeile care se află într-un moment vulnerabil
Nimic nu este definitiv – nici bucuria, dar nici durerea. Dar este firesc să stai și cu una, și cu alta. Cât este nevoie.
Bonus :) Dacă Women Holding Women ar fi un poem
Un poem apărut din poveștile femeilor care s-au întâlnit și s-au privit cu blândețe.
O femeie este
o rochie care se destramă
și se coase din nou
în fiecare zi.
O mamă-fiică
în căutarea mâinii care să o mângâie.
O imagine cu o femeie slabă în costum de baie.
Puternică dimineața,
sfâșiată în bucăți seara.
Multe roluri.
Mama care își ține copiii,
chiar și atunci când îi este greu
să-și dea seama cine este ea.
Cineva care vorbește despre iubire necondiționată
la timpul viitor
sau trecut.
O călătoare care a plecat singură la capătul lumii,
abandonând temporar
totul,
chiar și vina de a abandona.
Cineva care plânge doar noaptea,
după ce toată casa adoarme.
O reclamă la produse cosmetice și trenduri în modă.
Un zâmbet care maschează cu succes dezastrul.
Munca în toate formele ei,
plătite sau neplătite,
uneori nici măcar recunoscute.
Un portofel în care fiecare sumă are o destinație clară,
contabilizată în grijă.
Un dans pe întuneric.
Cineva care oferă altora ceea ce nu primește la rândul ei.O privire rușinată în oglindă
la un corp tot mai greu și mai străin.
Un buchet de flori.
Cineva care spune deschis și sincer ceea ce crede
în orice situație.
Oboseala care se strecoară într-o lume
tot mai agitată.
Lupta de a nu lăsa lucrurile așa cum sunt,
pentru ca următoarele
să continue de pe o treaptă aflată un pic mai sus.
Împreună,
mâini care se ating în timp ce țes
o plasă uriașă
care să ne prindă în timp ce cădem.
(Iulia Iordan, Jurnal Poetic Women Holding Women).
