În ciuda temerilor și reținerilor față de comedie, după ce a scris mai multe drame și thrillere, scenaristul și regizorul Paul Decu a hotărât să își încerce norocul și în această zonă. A scris și a regizat lungmetrajul „În Pielea Mea”.
Filmul urmărește patru cupluri care, după o ceartă banală la un grătar, decid să facă un experiment de weekend și să-și schimbe rolurile, încercând fiecare să trăiască viața celuilalt. Curiozitatea și invidia inițiale se transformă rapid în situații imprevizibile, iar „distracțiile” celorlalți devin teste de rezistență, limite și înțelegere.
„Nu vreau să dau vreo lecție cu acest film, în general nu cred că e cazul ca arta să facă asta, dar arta poate inspira sau îți poate da ocazia de introspecție. Pe lângă starea de bine pe care îmi doresc să o simtă publicul, mi-ar plăcea ca la final să privească persoana de lângă ei cu mai multă compasiune și mai puțină competiție”, spune Paul.
Paul Decu este licențiat UNATC, la clasa lui Florin Zamfirescu, unde a realizat că direcția lui nu este actoria, ci construcția de povești pentru alți actori. A urmat un masterat în regie de film la MetFilm School și cursuri de scenaristică la Londra. Din 2019 a lucrat în mai multe proiecte cinematografice, trecând prin diferite departamente pentru a înțelege mecanismele industriei.
A semnat și regizat scurtmetrajele „WOODS” (2018), „M&M” (2019), „Private Party, Baby!” (2023) și „Drum” (2025). „În Pielea Mea” marchează debutul său în lungmetraj și intră în cinematografe pe 10 februarie.
Etape formatoare
E foarte important să vorbim despre debut, pentru că este un pas foarte important pentru orice artist. În rest, nu știu exact cum să mă „marchetez” și de multe ori aș lăsa munca să vorbească despre mine, însă, o să încerc să scot cititorii puțin din ceață. Am 30 de ani, cifra care cică ar fi „noua vârstă de mijloc”, dar eu mă simt mai mult că la început. Nu cred că sunt ieșit din comun, ba chiar cred că pot trece ușor neobservat și chiar mă folosesc de asta pe set, încercând să fac actorii să se simtă cât mai liber, chiar dacă sunt cu respirația foarte aproape de ceafa lor.
Când și cum ai decis că vrei să faci film
Parcursul e unul poate puțin neobișnuit, și asta mulțumită părinților mei. În copilărie am cochetat cu actoria, și asta era visul meu, însă ai mei, deși m-au susținut mereu, m-au și învățat să am mereu un plan de rezervă. Acest plan de rezervă a fost un liceu teoretic destul de greu, în care am investit mult timp în matematică și fizică. Ulterior am urmat actoria la UNATC, iar prin anul al doilea am realizat că îmi place mai mult să creez povești decât să fac parte din ele. De acolo am urmat un master de regie film în Londra, iar din finalul lui 2018 m-am întors în București unde ușor, ușor, am evoluat în carieră până am ajuns în punctul asta. Cred că până la urmă acest punct este rezultatul interacțiunii cu oamenii din jurul meu, și cred că fiecare a avut o contribuție reală la ceea ce se întâmplă acum în viața mea.
Oameni de la care ai învățat
Acum mă simt ca la un discurs de mulțumire la Oscaruri, pentru că am foarte mulți oameni cărora aș vrea să le mulțumesc. Familia ar fi prima, și dincolo de statutul de părinți, ai mei au fost mereu un exemplu pentru mine. Am avut de-a lungul vieții profesori care au contribuit la formarea mea ca om și ca artist, doamna Corina Custurea din gimnaziu, care m-a învățat ce înseamnă pasiunea pentru ceea ce faci, doamna Mihaela Matache care m-a încurajat în liceu să scriu așa cum îmi place, Mircea Constantinescu din facultate, care m-a învățat respectul pentru arta, și Simon Shore care în timpul masterului m-a învățat că până la urmă suntem niște povestitori, “we are just storytellers”, iar asta este la fel de ancorant cât este de înălțător.
Cum ți-a venit ideea de a face „În Pielea Mea”. Ce te-a inspirat
Ca să fiu sincer, niciodată nu m-am văzut făcând comedie, mi-a fost mereu frică de acest gen. Consider că râsul e un sentiment atât de natural că e prea greu de provocat. Dar la un moment dat prin 2023, după multe drame și thrillere scrise, am zis să îmi încerc norocul cu o comedie, poate aș putea astfel să îmi fac debutul. Și uite că s-a cam legat treaba. Inspirația a venit din propria viață, fiecare personaj are ceva din oamenii din jurul meu, sau chiar din mine. Iar ideea de concurs între sexe este destul de virală în ultima vreme, așa că aici nu pot să-mi asum vreun merit, poate doar pentru felul ludic în care am prezentat-o.
Procesul de scriere a scenariului
Pentru mine, procesul e destul de simplu. Un prim pas ar fi conceptul sau ideea centrală a poveștii, în acest caz „Fetele și băieții fac schimb de roluri pentru câteva zile.” De acolo încep să dezvolt: Cine sunt personajele? Când se întâmplă acțiunea? Unde? Și așa mai departe. După ce reușesc să descriu povestea în câteva rânduri, încep și o desfac în beat-uri, adică bucăți de informație, sau puncte importante în poveste. De acolo împart totul pe secvențe. Iar la final încep procesul de scriere, iar lucrurile mi se așează foarte ușor. De obicei scrierea efectivă durează cel mai puțin, la mine. Iar dialogurile sunt clare dacă și personajele mi-au fost clare la început.
Ce ți-ai propus să arăți oamenilor cu acest film
Nu vreau să dau vreo lecție cu acest film, în general nu cred că e cazul ca arta să facă asta, dar arta poate inspira sau îți poate da ocazia de introspecție. Legat de filmul „În Pielea Mea” cred că pe lângă starea de bine pe care îmi doresc să o simtă publicul, mi-ar plăcea ca la final să privească persoana de lângă ei cu mai multă compasiune și mai puțină competiție. Și sincer cred că mai ales în acest context social sau politic, compasiunea și empatia sunt doua chei esențiale.
De la scenariu la platoul de filmare
Lucrul efectiv la scenariul „În Pielea Mea” a început prin vara lui 2023, iar abia prin aprilie 2024 am început pre-producția. Filmările au durat 21 de zile împărțite pe aproape două luni. Am filmat două treimi în București și o treime în Deltă, la Jurilovca. Am văzut foarte multe locații, iar procesul de alegere a fost alcătuit din două părți. În primul rând, am ales după feeling-ul pe care îl aveam în locație, chiar dacă sună ciudat, dar mergeam acolo cu toții cu o imagine foarte clară despre ce aveam de făcut, iar sentimentul pe care îl aveam în fiecare locație ne zicea clar dacă ne ajută sau nu acel loc. În al doilea rând am încercat mereu să iau în considerare și perspectiva producției, la cât efort au făcut pentru a spune povestea asta, nu voiam să le fac eu viața și mai grea. Și chiar cred că e câștigătoare aceasta combinație de elemente, unul artistic și celălalt practic.
Provocările ca regizor debutant în producția unui film independent
Sincer, cred că cea mai mare provocarea era gestionarea propriilor emoții și a presiunii pe care o puneam singur pe mine. Și asta se datorează producătorilor, Claudiu, Adela și Corina, care m-au protejat uneori chiar excesiv, și nu m-au făcut nici măcar un moment să mă simt „debutant”. Actorii și echipa, de asemenea, care niciodată nu au pus la îndoială ceea ce încercam să le comunic. Cred că a fost un proiect în care respectul a fost oferit într-un mod foarte onest, iar starea de bine de pe set parcă nu s-a terminat niciodată, și sincer mi-e dor de zilele de filmare.
Echilibrul dintre umor și mesaj în filmul tău
Comedia, mi-am dat seama în timpul scrierii scenariului, este o rețetă simplă. Bineînțeles, că există și comedii diferite, cum ar fi The Office, sau filmele lui Jacques Tati, dar aici vorbesc la modul general. O împărțire pe acte, personaje cu un concept clar și simplu care trebuie dus „pe lung”, adică pe tot parcursul filmului, cu atenție la continuitate, și așa mai departe.
Nu cred că ne-am gândit niciunul dintre noi că vrem să transmitem un mesaj, ci am fost atenți la personajele noastre și situația în care ele se află. Am fost atenți și la a nu insera glume sau „cioace” de dragul de a fi acolo, fără să ne gândim la situația „pe lung”.
Țin minte că m-a sunat producătorul Claudiu Boboc când citea scenariul și și-a dat seama de pe la pagina 10, cam ce și unde urmează. Rețeta era clară încă de la început, și asta mi-am dorit, și cred că un soi de anticipare cu o doză mică de surpriză sunt foarte importante în comedie.
De asemenea, pe set am zis constant două lucruri către actori, primul ar fi „ține minte personajul pe lung” și „mai cu energie”. Am și primit porecla „regizoru’ energie”. Mă rog, Sergiu Costache mai are o porecla pentru mine, dar o ținem pentru noi.
Lucrul cu actorii pentru a obține o chimie naturală între personaje
Mai importantă decât actoria, la început, a fost chimia dintre noi. Repetițiile le-am ținut într-un restaurant tocmai pentru a mai sta la o bârfă înainte și după, am vrut să fie niște întâlniri între prieteni, nu o repetiție într-un mediu rigid. Au fost multe repetiții, dar mereu am încercat să îmi explic ideile prin a explica situația mai bine, sau intenția personajului, sau subtextul, și am fugit de actoria „de formă”.
Pe lângă regia mea, chiar am avut parte de o echipă de actori foarte talentați, serioși, muncitori, și asta s-a văzut la filmare, când în afara de două cadre care au ajuns pe la dubla 13, restul au avut maxim 5 duble. Am simțit că sunt acolo doar pentru suport sau supervizare, tot ce aveam de făcut erau niște chestii foarte fine.
Genul tău de negociere creativă cu actorii cu care lucrezi
E un echilibru constant între ce vine de la mine și ce vine de la ei. Încerc în scenariu să fac descrierile fizice ale unui personaj, iar descrierile de caracter sunt scrise prin acțiuni sau replici. De acolo avem o platformă bunicică de plecare, iar ulterior cer de la ei niște propuneri. După care vin eu cu niște idei. Și e un du-te, vino constant, ca un meci de tenis, doar că singurul câștigător este personajul. De la scenariul inițial de filmare și până la ce vedeți acum pe ecran, din 10 februarie, e o diferență foarte mică, iar acea diferență vine de la actori, și sunt momente care chiar ajuta mult filmul. Aș da și exemple, dar nu vreau să dau spoilere încă. Dacă mă întrebați în martie, vă spun atunci. :)
Energia de pe platoul de filmare
Energia s-a format devreme, de la repetiții, și am avut cumva norocul că ei să fie prieteni între ei dinainte de film, lucru pe care l-am aflat foarte târziu. Nu cred că a fost nimeni în proiect care să nu știe pe cineva. În plus, toată lumea a avut libertatea pe care și eu am primit-o din partea producției. Toți am fost implicați și am venit cu idei, le-am dezbătut, le-am încercat, și am păstrat ce a funcționat cel mai bine. Am râs mult, extrem de mult, și nimeni nu a zis vreodată că e prea mult. Am fost relaxați cumva în tot procesul asta, și cu toate astea am terminat aproape zilnic mai devreme. Mi-a zis de curând Ciprian Vidroiu, unul dintre focus pulleri, că dacă măcar jumătate din atmosfera de pe platou ajunge pe ecran, filmul va fi extraordinar. Dacă și cum am cuprins-o pe film, nu știu, cred că oricum sunt prea subiectiv ca să vorbesc despre asta.
Faze de la filmări
Au fost multe, dar țin minte două momente care merită menționate.
Ultima zi de filmare din București, secvența din casă după ce se întorc băieții din club. Nu mai știu cum și de ce, dar a început o criză de râs care a durat cel puțin jumătate de oră și nimeni nu putea face nimic. Nici nu știu cine a început-o, pentru că în câteva minute ne-am „virusat” toți. Partea faină este că ne-am bucurat de moment și l-am trăit împreună până s-a consumat de la sine.
Al doilea moment ar fi secvența de la pescuit, cu fetele care trebuie să pună momeala în ac, fetele s-au dus atât de mult în acea situație încât ne-a bușit râsul pe toți, dar ulterior ni s-a făcut tuturor greață, și era un moment amuzant în care râdeam și respiram adânc toți. Noroc că am filmat-o înainte de pauza de prânz și aveam burțile goale.
Mesajele cu care speri să plece spectatorii după ce vor vedea „În Pielea Mea”
Vorbind despre stereotipuri, cred că sunt foarte importante în comedie pentru că activează instant empatia, „ah, fix așa e și prietenul ăla al meu!”. O empatie rapidă ajută publicul să intre în poveste mai ușor, și să intre în ritmul și tonul despre care am vorbit anterior. Legat de mesajul care sper că rămâne, așa cum am spus, mi-ar plăcea să își dea o șansă să fie mai empatici cu aproapele lor. Până la urmă, cred că toți avem provocările noastre.
Ce ai descoperit despre tine ca regizor făcând acest film
Am descoperit că am fost un tocilar când vine vorba de regie, am trecut prin caietele de student pentru a îmi aduce aminte ce am învățat, chiar m-am pregătit excesiv pentru momentul asta. Mi-am amintit o comparație faină a profesorului Simon Shore, care e un pasionat de fotbal, la fel ca mine, și care a zis: „Dacă antrenorul te bagă în teren, trebuie să fii încălzit și să știi foarte bine cum să dai cu piciorul în minge.” Când Claudiu m-a băgat în teren chiar am încercat să dau cu piciorul în minge cât de bine pot. Cred că fix această pregătire mi-a oferit libertatea de pe set.
Am descoperit că pun un preț mai mare pe relația dintre persoanele de pe set și pe atmosferă decât pe propria mea idee despre cum ar trebui să fie un moment sau un cadru. Și am descoperit că am în jurul meu niște artiști extraordinari de la care am învățat și continui să învăț, și într-un mod metaforic îmi pot fi oglindă uneori.
