Artista Diana Baltag lucrează și trăiește în București, dar vine din Focșani. În 2016 a început studiile de licență la UNARTE București, Facultatea de Arte Plastice, unde a absolvit și studiile masterale. În arta ei, folosindu-se de acuarelă, plante presate, creioane și hârtie, explorează teme precum fricile profunde, vulnerabilitatea și intimitatea. Printre locurile sau evenimentele în cadrul cărora a expus se numără Romanian Design Week, Santo Domingo Museum din Peru, Galeria Libertad din Mexic, Estonian Print and Paper Museum din Estonia.
"Îmi place să adun, să usuc și să presez plante de mici dimensiuni, care, mai apoi, devin subiecte pentru lucrări mari. Vreau să le fac vizibile, de neignorat. Actul ăsta are rădăcini în copilărie, când presam plante și făceam colaje la școală. Acum le folosesc pentru a compune un soi de (auto)portrete alegorice", povestește Diana.
În prezent, este și Art Director la editura feministă Small Harbor Publishing și la revista de literatură și artă Harbor Review, proiecte dedicate promovării vocilor marginalizate. Îi plac obiectele care spun o poveste, adunate de prin târguri de vechituri. Lucrează la propriul site / shop online, dar până atunci o găsiți pe Instagram.
Începuturile tale ca artistă
Eram o persoană foarte anxioasă și îmi era teamă să ies în evidență. Vorbitul în public sau evenimentele care aveau un număr mare de participanți și care cereau o implicare activă din partea mea, mă îngrozeau teribil. Am știut totuși că vreau să arăt ce fac. A fost un fel de Exposure Therapy dar în termenii stabiliți de mine.
La început căutam oportunități care să nu mă scoată violent din zona de confort. Intram pe grupuri de Facebook cu Open Call-uri din toată lumea și aplicam la tot felul de reviste și expoziții online. Știam că acolo nu trebuie să mă afișez fizic și să vorbesc, ci doar să-mi arăt lucrările. A funcționat pentru mine la momentul respectiv pentru că nu eram pregătită pentru altceva.
Facultatea: cât de mult și-a pus amprenta asupra ta?
În primul an de facultate eram foarte confuză. Mă mutasem de la Focșani într-un oraș mare (București), unde cunoșteam foarte puține persoane. Google Maps devenise cel mai bun prieten al meu. Simțeam și că nu sunt la nivelul celorlalți. Deși absolvisem liceul de arte, am venit la facultate cu un bagaj care părea că nu avea ce trebuia în interior. Poate că așa și era. A durat mult timp până când am reușit să mă uit la ceea ce lucrez și să simt că îmi place. Lucrurile s-au schimbat la master și am devenit mai stăpână pe mine. Profesoara mea, Stela Lie, a avut un mare aport în formarea mea și a știut să (mă) ghideze la momentul respectiv. Mi-a plăcut la facultate, deși mi-aș fi dorit ca, la final, să mă fi simțit mai pregătită pentru ce înseamnă viața de artist.
E ceva ce ai schimba la sistemul educațional de profil?
Cred că sunt puține discuții (sau chiar deloc) despre ce înseamnă piața de artă, ce presupune reprezentarea de către o galerie, cum negociezi contractele și comisioanele, despre taxe, ce înseamnă să ai un atelier etc. Nu știu dacă, între timp, s-au introdus cursuri axate pe acest tip de informații, dar știu sigur că aș fi vrut să le aflu în școală.
Arta ta
Îmi place să adun, să usuc și să presez plante de mici dimensiuni, care, mai apoi, devin subiecte pentru lucrări mari. Vreau să le fac vizibile, de neignorat. Actul ăsta are rădăcini în copilărie, când presam plante și făceam colaje la școală. Acum le folosesc pentru a compune un soi de (auto)portrete alegorice.
Îmi place să merg la târguri de vechituri pentru a căuta clasoare și caiete vechi. Hârtia nouă, albă, mi s-a părut mereu intimidantă. În schimb, obiectele găsite acolo par să vină cu o căldură intrinsecă, latentă, care trece prin filtrul meu și devine din nou activă.
Cred că toate sunt rezultatul unei chestionări constante. Tratez hârtia ca pe o pagină de jurnal și asta m-a ajutat de multe ori să mă vindec. Sunt într-un proces de căutare. Îmi place să vorbesc despre familie, despre suferințe, să notez diferite întrebări în speranța că voi ajunge la o clarificare ulterioară.
Mesajul pe care vrei să îl transmiți
Cred că putem descoperi un cu totul alt univers atunci cand alegem să ne uităm cu atenție la lucrurile mici, obișnuite, din curtea sau din casa noastră. Atribuirea unui text (care uneori vine în continuarea desenelor, alteori doar le însoțește), pe lângă calitățile compoziționale, oferă o dimensiune personală. Textul te ia de guler și te forțează să bagi desenele în seamă.
Legătura dintre plantele presate, memorii și lucrările artistice
În 2023 am avut o expoziție personală care s-a numit Preserving Fragility, la galeria Pogo. Mi-am dorit să creez o atmosferă de laborator, unde vizitatorii să aibă o incursiune în procesul meu de lucru și să poată vedea fiecare element care a stat la baza acelei expoziții. Am adus borcane cu plante uscate, cărți, clasoare, jurnale, am scris direct pe pereți și transmiteam mesaje celor care călcau pragul galeriei sau mâzgăleam fragmente prin care vorbeam cu mine însămi. Am numit asta o cartografiere a trecutului, o trasare a unei punți între experiențele personale și obiceiul presării plantelor, ca act de conservare a lucrurilor mici de care nu vreau să uit. Fragilitatea atât de adânc înrădăcinată era pusă pe tavă și arătată tuturor. Plantele mici și firave au luat forma unor desene de aproximativ 2 metri și au strigat UITE-MĂ.
Fricile tale
Încă mă mai lupt cu sindromul impostorului. Frica de eșec a fost și este (acum se manifestă în proporții mai mici) prezentă în viața mea. Următoarea pe listă este probabil frica de a fi uitată. Actul de a le pune pe tapet le minimizează și le face suportabile.
Lucrările care au stârnit cele mai multe reacții
Cred că lucrarea Oh, my dear mother a stârnit cele mai multe reacții. Când am gândit panotarea pentru expoziția Preserving Fragility, am ales ca acest desen să stea singur pe perete, fără alte lucrări în jurul lui. Prezintă o plantă culeasă și presată de mine în 2022, o plantă mică, cu o singură floare violet, care a luat forma unui desen pe hârtie de 50x70 cm. Peste tulpină am suprapus textul Oh, my dear mother, iar în partea de sus, am adăugat un detaliu care la prima vedere poate părea o mâzgăleală, scrie There’s still time. În timpul vernisajului, vizitatorii mi-au spus că le-a transmis emoții puternice, fiecare raportându-se la propria relație (bună sau dificilă) cu părintele lor. A fost momentul în care am înțeles că fragilitatea mea s-a întâlnit cu a lor.
Credit foto: Florin Ghebosu
Pe unde ai expus până acum
Printre locurile în care am expus se numără Romanian Design Week, Santo Domingo Museum din Peru, Galeria Libertad din Mexic, Estonian Print and Paper Museum din Estonia. Nu caut să expun foarte des, pentru că tot procesul încă îmi provoacă un nivel foarte mare de stres. M-am simțit foarte bine la Romanian Design Week, în 2023, unde am prezentat o serie de 6 desene realizate în timpul rezidenței mele de la Tescani. M-am bucurat că acele lucrări au avut șansa de a fi văzute în cadrul unui eveniment atât de important pentru scena artistică de la noi.
În ceea ce privește contextul actual, galeriile își ațintesc privirile din ce în ce mai mult către artiștii emergenți și asta e foarte bine. Cât despre ce lipsește... lipsesc bursele, spațiile de lucru și atelierele atât de necesare, lipsesc taberele de creație, lipsesc multe.
Credit foto: Florin Ghebosu
Art Director la editura Small Harbor
Este poziția pe care o ocup din 2024 și care mi-a adus multă satisfacție profesională. Small Harbor Publishing este o editură feministă din SUA, dedicată promovării vocilor unice în peisajul literar contemporan și sprijinirii scriitorilor marginalizați, punând accent pe texte care explorează justiția socială. Am lucrat ca voluntar, apoi am avansat la postul de Art Editor, iar acum sunt Art Director. Am șansa să lucrez împreună cu echipa de design a editurii la coperțile cărților care urmează a fi publicate și mă ocup de selecția lucrărilor pentru revista online a editurii, Harbor Review. Am ocazia să cunosc autori extraordinari și să fac parte dintr-o echipă superbă de oameni.
Un mic insight: am descoperit editura în urma unui apel deschis de pe Facebook. Am participat inițial cu o lucrare în revista online, i-am urmărit și le-am apreciat munca constant.
Rolul artei în 2026
Rolul artei rămâne acela de a bucura, de a șoca, de a intriga, de a scandaliza, de a chestiona. Orice lucrare de artă care nu te-a lăsat indiferent, și-a atins, într-o formă sau alta, scopul.
S-au făcut și se fac în continuare demersuri pentru recunoașterea juridică a artiștilor (lansarea Registrului lucrătorilor culturali profesioniști din 2023), lucru care nu face decât să mă bucure. Este nevoie de astfel de măsuri concrete, este nevoie ca munca artistică să fie văzută, protejată și remunerată corespunzător.
Unde te situezi în toată discuția asta legată de AI & artă
Continui să văd AI-ul ca pe o unealtă și nimic mai mult. Nu am teama că acesta va lua locul artiștilor pentru că imaginilor generate cu AI le lipsește istoria personală și experiențele afective. Aceste lucruri nu se pot replica, iar dacă încerci, rezultatul o să fie ceea ce numim acum AI slop.
La ce lucrezi
În prezent lucrez la lansarea propriului website care va servi ca portofoliu și magazin online. Dorința mea este ca acesta să devină un proiect artistic în sine. Îmi doresc ca vizitatorii să poată interveni asupra aspectului paginii pe durata vizitei lor, să poată mișca obiectele și să interacționeze cu elementele grafice. Mă cuprind emoțiile când mă gândesc la momentul în care va fi, în sfârșit, public.
