Odată cu noul său film, „Kîzîm”, Radu Potcoavă intră într-un teritoriu nou în filmografia sa - comunitatea tătară. Din acest spațiu pornește povestea scrisă de Elias Ferchin despre maturizarea unei adolescente de 16 ani, Selda, interpretată de Yeliz Meryem Mustafa, la debut.
Alături de o distribuție care aduce împreună tineri aflați la primul contact cu actoria - „actori care încă nu știu că sunt actori”- și nume consacrate din film și teatru, precum Judith State, Elias Ferchin, Bogdan Farcaș și Tudor Chirilă, Radu Potcoavă a construit un film care nu oferă răspunsuri și nu trasează calea corectă universală. „Kîzîm” deschide, în schimb, un dialog despre limitele până la care tradiția etnică poate fi păstrată. Mai ales atunci când începe să influențeze formarea unei adolescente ce își dorește libertatea de a-și trăi anii de liceu în felul său.
„Kîzîm” este al patrulea lungmetraj regizat de Radu Potcoavă („Băieții buni ajung în Rai”, „Vara s-a sfârșit”, „Cuscrii”) și marchează revenirea sa la genul favorit: coming-of-age.
„Cu actorii adolescenți am repetat o vară întreagă. Le-am cam stricat vara, o mica pauză de Beach Please! și cam aia a fost vacanța lor, din păcate. Am căutat împreună personajele, limbajul lor (aici ei au avut ultimul cuvânt la fiecare replică, pentru că mi-am dorit foarte mult ca adolescenții să vorbească așa cum vorbesc ei acum, azi)”, povestește Radu.
Povestim cu Radu Potcoavă despre procesul creativ al lungmetrajului „Kîzîm”. Filmul intră în programul cinematografelor pe 24 februarie.
Cum a apărut ideea unui film românesc inspirat din comunitatea tătară
Scenariul, și implicit ideea, nu îmi aparțin mie, ci lui Elias Ferchin. El provine din comunitatea tătară din Dobrogea. Sunt sigur că sunt multe elemente autobiografice în ea, întâmplări și personaje pe care el le-a trăit și întâlnit, și care, împreună, alcătuiesc un puzzle ușor de descifrat, puternic atât ca formă, cât și ca mesaj, o poveste inedită cu care am rezonat încă de la prima lectură.
Abordarea ta regizorală în explorarea unei comunități etnice specifice
Cel mai greu mi-a fost să recunosc că nu știu mai nimic despre personaje și despre universul lor. Despre cum e viața lor de zi cu zi, despre mentalități, despre obiceiuri, tipologii, fizionomii. Mă mai intersectasem sporadic cu tătari, în adolescența mea - îmi aduc aminte de prietenul unui prieten din Eforie, era tătar, și de cate ori mergeam cu el acolo, la discotecă, făceam cam ce voiam, pentru că dacă erai cu tătarii, erai „șmecher” și nu avea nimeni curaj să se ia de tine. Dar asta era prin anii 2000. Alte vremuri… Înapoi în prezent, mi-am spus mie însumi că nu trebuie să îmi imaginez nimic, ci să caut, să întreb și să descopăr personajele tătare. A fost o muncă de documentare destul de serioasă, în care atât Elias, cât și ceilalți membri ai comunității m-au ajutat mult. Selde sawbol pentru asta!
Colaborarea cu scenaristul Elias Ferchin pentru autenticitatea și profunzimea poveștii
Marea provocare pentru Elias a fost să privească acest film ca pe unul care nu e doar despre comunitatea tătară. Iar pentru mine să îl privesc că fiind nu doar despre romani și cum percep ei aceasta comunitate etnică. Pentru că sunt două perspective complet diferite ale aceleiași povești. Sunt foarte bucuros că Elias a avut deschiderea și puterea - pentru că nu e simplu deloc de a te detașa de o poveste foarte personală - și, împreună, am reușit să aducem pe ecran un film relevant pentru un spectru larg și variat de public.
Povestea despre devenirea Seldei
Selda, chiar dacă provine din comunitatea tătară, nu e un extraterestru. E o adolescentă cu visele, dorințele, idealurile specifice vârstei. Când eram de vârsta ei, și eu îmi doream mai multă libertate, mai multă încredere din partea părinților, mai multă comunicare cu ei. Și eu voiam să fac chestii și nu eram sigur dacă e ok sau nu, sau nu știam cum, sau nu eram sigur ce impact vor avea asupra mea sau a familiei mele. Și eu voiam să mut munții. Să schimb chestii care mi se păreau aiurea. Și nici eu nu înțelegeam de ce, uneori, mi se spune „nu” sau sunt certat. Ei bine, chestiile astea i se întâmplă și Seldei - diferența e că familia ei e de o mie de ori mai strictă decât era a mea. Lupta e aceeași, doar că mizele sunt mult mai puternice.
Colaborarea cu o distribuție așa diversă pentru a obține o chimie naturală între personaje
Am repetat mult cu actorii, am discutat mult, am creat împreună personajele.
Cu actorii adolescenți, de pildă, am repetat o vară întreagă. Le-am cam stricat vara, o mica pauză de Beach Please! și cam aia a fost vacanța lor, din păcate. Am căutat împreună personajele, limbajul lor (aici ei au avut ultimul cuvânt la fiecare replică, pentru că mi-am dorit foarte mult ca adolescenții să vorbească așa cum vorbesc ei acum, azi), întâmplări din viața lor la care să facem apel în anumite momente ale filmului, etc.
Nu mi-am dorit nimic fake, nimic „pus cu mâna” pentru că așa scrie în scenariu, nimic pe care ei să nu și-l însușească sută la sută. Pe final, am făcut blend-ul cu actorii consacrați - cu ei lucrul a fost mai simplu, având experiența atâtor roluri. Și le mulțumesc încă o dată pentru că au înțeles și au fost ok să își acordeze, din loc în loc, personajele și interpretarea în funcție de ce livrează actorii adolescenți, pentru ca întregul să fie credibil și să spună o poveste mișto, cu cap și coadă.
Cu Yeliz Meryem Mustafa, aflată la debut
Cu Yeliz a fost surprinzător de simplu. Am avut mare noroc că a venit la casting. Are niște calități native, ceva de speriat. Înțelege rapid personajul, povestea, știe să dozeze, știe cum să lucreze cu ea însăși și să „apese butoanele” pentru a crea situații extrem de credibile! Nu e deloc simplu, la 16 ani, să duci un rol principal în care să treci prin multe registre de interpretare, stări, situații, etc. Ne-am conectat foarte repede, am avut încredere maximă unul în celălalt, a înțeles foarte repede cine e Selda pe care am vrut să o construim împreună. Secretul - mă rog, nu e un secret, cred - e să reușești să stabilești o comunicare foarte puternica și sinceră cu actorul, indiferent de vârsta și experiența lui/ei. Să îl convingi să pună în acel personaj chestii personale, asumate, spuse sau nespuse până în acel moment. De asta îmi place să discut mult cu actorii înainte de repetiții, să îi cunosc bine din punct de vedere uman, și să îi conving să fie ei pe ecran (sau o parte importantă din ei), nu personajul pe care îl interpretează.
Procesul creativ
„Kîzîm” e și despre un univers nou pentru mine (comunitatea tătară), dar și despre unul de care mă simt foarte atașat - poveștile cu și despre adolescenți. E minunat să lucrezi cu actori care încă nu știu că sunt actori. Care nu stăpânesc tehnica actoriei - aia clasică, predată la facultate -, care pot livra fie adevăr 100%, fie nimic. Am construit împreună, iar asta a fost o plăcere, pentru că nimeni nu gândea pentru el (cum, uneori, actorii consacrați au tendința să o facă), ci pentru personaj, pentru poveste. La fel de plăcut a fost să lucrez cu Liviu Marghidan (producător și director de imagine), ne știm de, probabil, 25 de ani, dar e prima oara când colaborăm. Și mai plăcut a fost atunci când Tudor Chirilă a spus da, pentru că încerc de ceva vreme să găsesc un film pe care să îl facem împreună. Să lucrez cu actori pe care îi urmăresc și îi admir de ceva vreme: Judith State, Elias Ferchin, Bogdan Farcaș. Să mi se confirme că Marian Capotă nu e doar un excelent cascador, însă poate livra și actorie de cea mai buna calitate. Și, nu în ultimul rând, să găsesc în Amuly o persoană generoasă, serioasă, cu un talent nativ în actorie. Fară îndoială, castingul a fost marea provocare a acestui film.
Cu ce ai rămas tu din procesul de lucru la acest film
Sunt foarte generoși, extraordinar de primitori, foarte uniți în comunitate. Dar și foarte orgolioși, mândri, gata oricând să se bată pentru tradițiile și identitatea lor. Bucătăria tătărească este un deliciu - a gătit Turchian Nasurla (mama Seldei din film) într-o seară un ghiudem pe care o să îl țin minte toată viață! Geantîcul, la fel, un deliciu - de asta și apare în film, să îl putem mânca noi după ce se filmează secvența. Ah, și muzica lor e foarte interesantă, ceva oriental ce sună foarte autentic - veți vedea / auzi în film.
Ce loc crezi că va ocupa „KÎZÎM” în dialogul despre identitate, tradiție și modernitate
Îmi place foarte mult cuvântul „dialog”. Pentru că filmul nostru nu și-a propus în niciun moment să ofere răspunsuri, să arate „calea cea dreaptă” vs. „calea greșită”. Ci, mai degrabă, să deschidă un dialog despre cât de departe e OK să mergem, atunci când e vorba despre păstrarea tradițiilor - pfff, parcă și asta sună didactic, tezist și restrictiv/ coercitiv așa. Nici nu știu care e justa balanță, pentru că nu aparțin unei comunități / minorități.
Sunt destul de sigur, însă, că există riscuri mari atunci când acționezi fără a ști să pui balanță. Și eu sunt tată, iar treaba asta cu implicarea parentală e ceva foarte delicat. Îmi doresc că al meu copil să fie independent, să își manifeste personalitatea și să facă propriile alegeri, dar ce voi face atunci când aceste alegeri contravin propriului meu sistem de valori? Oare sunt în stare să accept că el/ ea e diferită sau mă arunc ca bezmeticul și încerc să i le impun pe ale mele?
„Kîzim” e foarte mult despre parenting. Despre asumare, despre a-ți lăsa copilul să cadă dacă din aceasta căzătură va învăța ceva ce îi va folosi în viitor. Despre a accepta faptul că tu, părintele, și el, copilul, aparțineți unor generații diferite, cu mentalități diferite. Că tu, că părinte, nu înțelegi 100% lumea de astăzi - deși ai senzația că nu este așa. Că puiul tău de om are propria personalitate, propriul drum în viață. Are nevoie de libertate, de aer, are nevoie cât mai devreme să se lovească pentru că numai așa învață și progresează. Mesajul ăsta nu are de-a face nici cu identitatea etnică, și nici cu etnia tătară. E vorba despre părinți și copii, despre unde se întâlnesc și unde se despart lumile lor.
Ce parcurs speri să aibă acest film odată lansat în cinematograf
Am vrut ca acest film să vorbească onest despre adolescență. Iar perspectiva Seldei, fata de 16 ani care își dorește cam ce își dorește orice tânăr de vârsta ei: libertate, aventură, distracție, prieteni - perspectiva ei să fie mai importantă decât orice discurs venit din partea părinților. Un mesaj relevant atât pentru cei de vârsta ei (care, poate, încă nu au curajul să își afirme propria personalitate), cât și pentru părinții care încă oscilează între a-i da drumul puiului să zboare liber, sau a continua micro-controlling-ul.
E un film serios, dar și funny - Tudor Chirilă și Judith State sunt părinții pe care, probabil, orice adolescent visează să îi aibă. Iar actorii adolescenți sunt caterinca rău - „top de tot”, ca să o citez pe Anastasia Udrea (Eliza din film).
Avem o coloană sonoră mișto, cu Dragonu, Noua Unșpe, Killa Fonic și Nosfe.
Se mănâncă chipsuri, nu tocănițe.
Și e film din ăla cu multe cadre montate, la care nu cred că te plictisești.
Și e și cu Amuly, care chiar e foarte bun!
De ce la cinema? Pentru că nu știu când și cum prinzi filmul ăsta pe vreo platformă, nu se însoară nimeni, n-avem influenceri, nici corporatiști. Hai la cinema, că e mai caterincă acolo!
