[De urmărit] Maria Zavate: Există multă voință, putință și bine în lumea asta, chiar dacă nu pare

Dacă aveați impresia că internetul, cu precădere Instagramul, a devenit o lume în care nu mai vedem altceva în afară de pozici frumoase, sketchuri și reeluri-reeluri-reeluri (bogdaproste, TikTok, ce să zic), să știți că aveți dreptate, dar până într-un punct. Oricât de uniform pare feed-ul, unde acum niște ani cel mai mare flex artistic era să ai gridul amenajat, all is not lost. Când vrem să găsim conținut real, dar din ăla care să nu ne crească tensiunea fără rost, putem oricând să poposim pe contul Mariei Zavate, respectiv @zavatos. De menționat este că o bună bucată din conținutul ei se întâmplă în Stories, așa că ori sunteți pe fază, ori ”you’d had to be there”.

Dacă ar fi să spun pe scurt care sunt lucrurile care o preocupă pe Maria, aș zice: natura, oamenii și moștenirea pe care o lasă în urma lor. Contul ei abordează deseori probleme sociale, aspecte care țin de patrimoniul cultural, atât de la sat, cât și de la oraș, dar lasă loc și pentru conținut care nu ne pune pe gânduri, ci pur și simplu ne pune un zâmbet pe față. Fotografiile ei din satul natal - unde natura nu pozează, ci pur și simplu există, unde oile sunt girls that just want to have fun, iar casa părintească compune cadre de o sinceritate și grijă pentru obiectele care o decorează cum nici nu mai știai că există - toate sunt, într-adevăr, o gură de aer proaspăt. Așa spune comunitatea ei, ”satul lui Zavatos”, și are dreptate.

Dar dincolo de conținut, povești și inspirație, există și informații documentate - despre ce înseamnă recondiționarea corectă a unei case, de exemplu -, dar și campanii sociale în care Maria facilitează, responsabil și transparent, implicarea oamenilor care o urmăresc. Dintre toate caracteristicile pe care le veți descoperi la Maria, simțul responsabilității este, cu siguranță, piatra ei de temelie, și fiecare lucru care iese din mâinile sau mintea ei izvorăște de acolo.

Bine ați venit în satul lui Zavatos. Citire plăcută:

Background

Salut! Maria e o tipă care trăncănește mult pe Instagram de vreo 10 ani. În afara lui sunt designer grafic semi-treaz la The Drunk Wolves, un colectiv de prieteni designeri, care facem design așa cum vrem noi, după regulile noastre. Deci nu e freelancing ce fac eu. E mai degrabă un shift dinspre agenție, care inevitabil vine cu anumite coerciții, spre libertate creativă și o disciplină de lucru adaptată pe personalitatea mea.

Proiectele The Drunk Wolves

Mă bag unde simt că omu-i decent și vorbim aceeași limbă. Singurele rezerve sunt la imobiliare și păcănele. Ca să facem branding pentru un dezvoltator trebuie să fie ceva foarte special, cum sunt proiectele Cumulus, de ex. Nu luăm nimic ce n-am putea băga în portofoliu. În rest luăm orice considerăm că ne oferă oportunități creative și e făcut de oameni dedicați și entuziaști, mânați de aceleași principii de bază care ne alimentează și pe noi. E drept că avem multe proiecte pe o nișă care face horeca din pasiune. Am intrat pe zona asta printr-un prieten arhitect (Alex Dabija) și apoi s-a tot dus vorba.

O mică selecție din ce am făcut anul trecut găsiți pe site-ul nostru. Nu am simpatii aparte pentru unele proiecte. Tot ce am făcut e făcut cu drag. Dar vă informez că în curând vom lansa brandingul permanent pentru bine-cunoscutul Slow Coffee Festival, care va intra într-o nouă etapă odată cu această aniversare de 10 ani. A fost un proiect foarte challenging și mare, dar suntem suuper entuziasmați de ce a ieșit.

Cine e Zavatos

Zavatos e persona mea de pe net. E o poreclă din facultate. E greu să descriu ce fac, fiindcă nu am o nișă. Și n-am o nișă pentru că n-am pornit cu ideea de a deveni “cineva” pe net. Am zis și am arătat oamenilor ce mi-a trecut prin cap. De la poze din grădină și videos cu oi până la x groapă de pe y trotuar din cartierul cutare. Zise cu umor, de obicei. Acum vorbesc des despre fondul deja construit: cum să-l observăm, cum să-l salvăm, cum să dăm o șansă nouă vechiturilor, fie că vorbim de case burgheze sau de blocuri socialiste.

Firul comun în anii ăștia, indiferent de preocupare, a fost cultivarea, fără a da lecții, a unui soi de atenție pentru ce e în jurul nostru: de la cum cade lumina pe un acoperiș la problemele sociale care ne afectează. Pur și simplu le arăt oamenilor că-s atentă și asta-i împinge și pe ei mai tare să nu treacă prin viață ca Vodă prin lobodă, ci mai conștienți de sine și de ce ne înconjoară.

Relația cu Instagramul

Când m-am apucat eu, în 2015, nu exista Meta. Adică nu trebuia să te prostituezi cu reel-uri montate la 3x speed, fraze cârlig și rage bait ca să ajungi la oameni. Am avut noroc. Am crescut super organic, din share în share.

Dar din momentul când Instagram a fost înghițit de un gigant, lucrurile au început să se degradeze sistematic. Ne-au intrat în cap și-n suflet și știu ce să gâdile ca să stăm lipiți de telefoane, într-o goană nesfârșită după sens și validare ca ei să facă bani, bani și iarăși bani. Cu orice cost. Au distrus proiectul inițial, care era fun, era creativ, era pentru a aduce oamenii împreună, nu a-i sparge într-un miliard de bule radicalizate. Totul e ideologizat și contaminat de gâlceavă nesfârșită. Și din păcate asta se reflectă și la urne și ne ducem dracu ca societate. Nu văd cum putem avea o societate dacă nu avem un bun simț comun. Nu-s așa fatalistă cum par, n-am renunțat, dar sunt foarte supărată. Internetul era, în general, o minune pentru mine, care ar fi putut transforma lumea într-un loc mai bun.

AI-ul a înrăutățit totul, pentru că a distrus componenta cea mai importantă dintr-o comunitate (fie ea și doar online): încrederea. Pentru mine ca utilizator experiența a devenit alienantă, iar ca creator de conținut a devenit din ce în ce mai greu, pentru că ești îngropat de material infinit, care urlă după atenția oamenilor. Ori eu nu-s omul care să urle după atenție.

Nu mă văd părăsind platforma, dar nu mai e fun. Mă rog, nici eu nu mai am 20 de ani, am dureri de spate și responsabilități, dar entuziasmul de a povesti creativ în 10 de stories ceva ce am văzut sau mi-a trecut prin cap, nu a dispărut. Încă am speranță. Am văzut un video cu domn Mosseri, șefu’ la Insta, care, spre șocul tuturor, a zis că e conștient de problemă. Poate asta înseamnă ceva. Sper la o schimbare și la niște reglementări dure pe contentul ce nu-i produs de oameni, măcar.

Responsabilitate

Faptul că 1000-10.000 de oameni se uită-n gura ta când vorbești într-un story mi se pare în continuare un privilegiu și ceva ieșit din comun (în sensul că nu e ceva firesc, natural, pentru creierul nostru) și e un tool foarte puternic.

Eu simt o mare responsabilitate, dar nu simt presiune fiindcă mă ghidez după niște principii de la care nu fac rabat. Unul dintre ele fiind: dacă nu ești specialist pe un domeniu, fie taci, fie verifici de 10 ori ce scoți pe gură. Și când greșești zici “sry man” și mai dezumfli pipota aia. Părerologi suntem toți, dar unii dintre noi avem un impact ce poate fi dăunător. Ego-ul mai jos și etica “meseriei” mai sus ar face mediul online actual mai suportabil.

Onestitate vs. oversharing

A zice tot ce faci sau gândești nu e onestitate, e poluare și un pic de sindromul buricul pământului. Eu, una, am devenit alergică, dar am făcut și eu asta. O consider o etapă din care poți ieși dacă ai maturitatea necesară. Altminteri doar pierzi timpul oamenilor ca să-ți validezi opinii și decizii sau să umpli goluri nasoale din viața ta. De vanity posting nu scăpăm, dar se poate cu moderație.

Am făcut oversharing într-un moment foarte vulnerabil. Regret acel moment. De atunci am redus drastic tot ce înseamnă expunerea vieții personale, intime. Când postez ceva îmi pun câteva întrebări: Ajută pe careva? Face oamenii să râdă? Contribuie la zgomot sau aduce niște liniște?

Implicațiile rolului de influencer

Influencer are o conotație negativă pentru mine fiindcă a apărut ca alternativă la vedetismul clasic (deja cu problemele lui), cultivând narcisismul inerent ființelor umane. Iar brandurile au început să folosească oamenii ca persoane (nu ca personaje) pentru a vinde. Într-un final, tu însuți devii un produs. Dar spre deosebire de un sportiv de performanță sau un actor, pe un influencer în sine nu-l recomandă nimic decât capacitatea de a vinde. Dacă ești specialist pe ceva, pasionat de ceva și devii faimos online pt asta e altă poveste.

Ești doar un profesionist/amator pasionat care folosește platforma ca portavoce. Revenind la influenceri, pe scara capitalistă, desigur, e o ocupație legit, care poate fi făcută într-un mod decent și chiar moral pe alocuri. În orice caz, e o etichetă pe care ți-o pun oamenii și ulterior brandurile care te bagă într-un tabel în funcție de cifre, nu ceva cu care să te identifici. Cel puțin așa e în cazul meu.

De responsabilitate am zis mai sus. Când audiența ta nu mai îs trei vecini de pe uliță și câțiva colegi din liceu, devii responsabil. Că nu ne place să ne asumăm, e altă poveste. Dacă n-am mai încerca atât să le arătăm altora cum ar trebui să-și trăiască viața și cum alegerile noastre îs mai bune decât ale lor, am avea vieți mai ușoare.

Ce devine conținut

E 3 noaptea, mă chinuie un gând, mă ridic în fund, îl descos în notițe, verific diverse informații și apoi îl bag pe stories și-l defalchez. Dacă e o postare în feed I sleep on it și îi dedic mai mult timp fiindcă nu-mi permit să greșesc. Gândul ăla poate veni de oriunde, din toate locurile menționate de tine - observații, experiențe personale sau reacții emoționale.

O comunitate implicată

Satul meu virtual, cum îi zic eu, m-a impresionat în nenumărate rânduri. Am strâns sume foarte mari de bani pentru cauze foarte diverse: de la copii bolnavi de cancer la bătrâni imobilizați la adăposturi pentru căței la studenți cu nevoie de sprijin pentru studii etc. Am învățat de la oamenii care mă urmăresc că nevoia de a-i ajuta pe alții și de a face lucruri cu sens este mare. Există multă voință, putință și bine în lumea asta, chiar dacă nu pare. Oamenii au nevoie de facilitatori care să facă legătura între ei și cauză, între ei și cei vulnerabili. Uneori eu joc acest rol și mă bucur că pot să fac asta.

Țin să menționez și Avizierul Satului, care este opera lor, un spațiu la mine pe stories, unde donează bilete la spectacole, filme, concerte etc. Rare sunt cazurile când nu-și găsesc alt consătean care să se bucure de ele. E un mic avantaj din a face parte dintr-o gașcă reală, prezentă.

Viața la sat, patrimoniu și obiecte de epocă

M-am născut la sat. Dragostea pentru poezia vizuală de la sat (nu mă refer la romantizarea sărăciei, ci la natură) vine din nevoia de a mă refugia într-o copilărie pe care mi-o amintesc ca fiind ruptă din povești.

Cât despre vechituri, la fel, am crescut printre ele. Părinții mei recondiționau chestii, le adunau. Îmi place vechiul pentru că, obiectiv vorbind, e de calitate, a trecut testul timpului, e interesant și e făcut cu grijă și atenție la detalii. Fără a cădea în sentimentalism și nostalgie toxică, multe dintre lucrurile care se făceau nu se mai pot face astăzi pentru că s-a pierdut craftul respectiv și răbdarea nu mai e o virtute.

Vă dau cel mai simplu exemplu: lemnul de la cerdacul unei case putea sta 3 ani la uscat ca să poată fi prelucrat și procesul de frezare necesita măiestrie. Lucrurile astea nu mai sunt posibile astăzi pentru că trăim în alt ritm și valorificăm alte lucruri. Dar astea-s argumente pentru ceilalți. Pentru mine e pur și simplu un entuziasm natural pentru ce-i vechi. N-am stat să descos firu-n 14 de ce. Nu contează. Când ceva îți place nu contează decât că-ți place și te face fericit.

Între „chill cu oile”, muncă, content și activism. Cum e?

Haos.

Documentarea recondiționării propriei case

Așa am simțit. Acolo eram în acel punct al vieții. N-am intenționat să-l transform în proiect, dar a durat așa mult că a devenit unul:)). 

Am învățat să verific bine ce vecini am înainte să mă apuc de o renovare :)). Mai în serios a fost un proces foarte educativ pentru mine. Acum știu ce merită păstrat și ce nu dintr-un spațiu, știu să fac o diagnoză a clădirii și la ce specialiști să apelez când e cazul, știu să integrez istoria locului în amenajare, ce-s alea vicii ascunse și la ce înălțime se pun întrerupătoarele. Pe scurt pot să fac un plan de amenajare cu sens și pot să țin un șantier.

Fotografia rurală

Poveste clasică. Mi-a luat tata o cameră pe la 14 ani. Am tot pozat. De la buruieni la nunți. Acum fotografiez în principal natură fiindcă ea are răbdare și sinceritate. Nu încearcă să fie altceva în fața obiectivului și eu mă simt confortabil.

Nu mă mai simt confortabil să pozez oameni pentru că nu-i mai pot posta fără să am probleme de ordin etic. La polul opus fotografiilor cu mânuța aranjată pe talie și photoshoparea porilor stă fotografia raw, nefiltrată, dar care a devenit un soi de fetiș al utilizatorilor de social media ahtiați după #realness. Mie îmi pare problematic fiindcă transformi oamenii în date, de cele mai multe ori fără voia lor. E o problemă de drept la imagine și mai nou, o problemă de antrenare a inteligenței artificiale cu imaginea oamenilor. Problema se intensifică când vorbim de copii. Încă mă bucur de fotografie cu oameni, dar nu mai sunt la fel de relaxată ca atunci când răsfoiam albume și nu exista nicio inchiziție care să se folosească de imaginea ta.

La oi e mai safe :)). Iată 3 imagini, care-s și printuri de calitate muzeală by the way. Cine e curios le găsește în prăvălia de aici.

Colaborări comerciale fără ajustări personale

N-ai cum. Pe Instagram, ipocrizia transformării tale în spațiu publicitar vine la pachet cu activitatea obișnuită și trebuie să găsești o cale să trăiești cu asta. Justificarea pe care ne-o spunem e că sistemul e gândit într-un fel care te obligă să pui pâine pe masă. Ca adult, ca să poți face content de calitate pe internet, ai nevoie de timp și de scule și de educație perpetuă, lucruri pe care nu le poți face dacă n-ai un acoperiș ok deasupra capului, hrană bună și acces la tot felul de facilități.

Desigur, ai niște decizii de luat și unele sunt mai bune decât altele. Eu încerc să am puține colaborări, dar de lungă durată, cu branduri ok (pe grila mea de valori nenegociabile), care fac proiecte de impact și care, în genere, au niște echipe de marketing foarte umane și faine. Am foarte multe reguli autoimpuse, dar reclama e reclamă.

În schimb, trebuie să recunosc că singura reclamă care mie-mi pare integrată super bine și onest e aia a creatorilor de pe YouTube. Ei n-au nevoie de șpagat creativ ca să evite inadecvarea. “Azi vorbim despre cutare și video-ul e sprijinit de cutare care face cutare chestie”. Simplu. Fără perdele de fum. Youtuberii îs niște privilegiați :)). Îi invidiez. Mai ales pentru faptul că fac conținut lung și reușesc să aibă succes în ciuda climatului actual cu attention spanul unei muște într-un borcan.

Maria. Încotro?

Mai puțină frică de viitor, mai mult curaj să acționez. Mai calmă, mai disciplinată cu timpul și mai dedicată oamenilor pe care-i iubesc.

Zavatos. Încotro?

Aș vrea ca activitatea mea din online să rămână o gură de aer proaspăt (cum mi se spune deseori). Să fie sursa ta tzutz de informație șmecheră, atent selectată, pe care n-o găsești niciunde, fiindcă-i foarte personal construită.

Pe zona mai pragmatică, aș vrea să cresc baza de subscriberi la Newsletterul lunar. Momentan îs aproape 6000, dar mi-ar plăcea să migrez aproape tot satul acolo, unde ritmu-i altul și informațiile curg altfel. E un trend și ăsta din ce-am văzut, dar e pornit dintr-o nevoie reală a creatorilor de conținut, care simt că pierd legătura cu audiența din ce în ce mai tare. Spre mai bine. ^^