[România care ne place] Wanda Hutira: România este suficient de mare și diversă încât aproape oricine își poate găsi un colț care să i se potrivească

”Iarba verde de acasă să mă rătăcesc prin lume nu mă lasă”. Dar uneori parcă ne împinge un pic către marginea gazonului. În ultimul timp am tot vorbit cu oameni care și-au pus de multe ori întrebarea ”să rămân?” și, dintr-un soi de introspecție colectivă, am descoperit că încă avem suficient de multe motive să ne iubim pășunile românești.

Wanda Hutira, Muralist & Art Director, mai rămâne aici (după ce se întoarce) pentru oamenii din viața ei, pentru locurile atât de familiare, încât toate se simt acasă, pentru natură, pentru urbanul hectic, dar și pentru ruralul domol, pentru umor, dar mai ales pentru autoironie, pentru valorile reale, dar și pentru idealurile care trebuie distilate în acțiuni concrete, sau măcar în gesturi mici. De cele mai multe ori, chiar și o țară în stare malignă reușește să se vindece la timp, atunci când fiecare celulă a organismului societal contribuie cu o doză, cât de mică, de antidot.

Până una-alta, ne descurcăm cu ce avem și ce avem este un optimism care, și atunci când nu e forțat, vine sub sloganul „Hai că a mers”. Ea îl descrie ca:

”Momentul acela când lucrurile funcționează, dar nimeni nu e complet sigur de ce. Acea concluzie spusă după ce lucrurile s-au rezolvat mai mult prin improvizație, noroc și multă răbdare decât printr-un plan clar. Probabil cea mai realistă definiție a optimismului românesc”.

Despre venit, plecat și întotdeauna întors acasă, ne spune Wanda, în detaliu, mai jos:

Ce te leagă de România

Probabil libertatea de a veni și de a pleca. Relația mea cu locul acesta nu e una rigidă, ci mai degrabă una care se mișcă în timp.

În rest, sunt lucruri foarte simple: prietenii, câinii mei, locurile pe care le cunosc aproape instinctiv, dar și oamenii pe care îi întâlnesc în orașe diferite atunci când pictez. În același timp, încă există foarte multe locuri și lucruri de explorat aici — orașe, sate, dar și natură. Și de multe ori, exact când ai impresia că le-ai înțeles, ele se schimbă.

În timp am realizat că legătura cea mai reală nu e cu un concept abstract de țară, ci cu oamenii și cu micile rutine pe care le construiești într-un loc.

Cu bune și cu rele, cum te-a format?

Foarte mult. Dacă te formezi într-un context unde lucrurile nu sunt mereu simple, înveți repede să improvizezi, să te adaptezi și să găsești soluții. Asta vine cu frustrări, evident, dar și cu o anumită reziliență.

În același timp, România are și o doză de umor și autoironie care te ajută să nu iei totul prea grav.

Convenția de a fi român

Nu cred că identitatea mea poate fi redusă la o singură etichetă. Am crescut vorbind mai multe limbi deodată, româna fiind doar una dintre ele, într-un context destul de multicultural, așa că pentru mine apartenența e mai degrabă o combinație de influențe decât o definiție rigidă.

Sunt și destul de precaută cu ideea de mândrie națională sau locală. Din ce am văzut și din ce am învățat din istorie, aceste forme de mândrie colectivă au alunecat destul de des spre zone mai puțin onorabile. Prefer să mă raportez la oameni și la valori, nu neapărat la etichete.

„A fi român” e pentru mine mai degrabă o colecție de experiențe comune decât o categorie fixă. Un fel de limbaj tacit: aceleași frustrări cu birocrația, aceleași glume despre cum „merge sistemul”, aceleași nostalgii despre lucruri aparent mici.

O identitate elastică, dar foarte recognoscibilă atunci când o întâlnești.

Cum e viața ta aici

Un amestec de oboseală și afecțiune. Uneori e greu, dar există și o diversitate absurdă a vieții de zi cu zi care ajunge să îți devină familiară.

Probabil tocmai acest mic haos cotidian — situațiile neașteptate, improvizațiile, umorul involuntar — e ceea ce mă face, până la urmă, să îl apreciez.

Scenarii alternative?

Toți ne imaginăm, la un moment dat, cum ar fi fost să ne naștem într-un loc „mai bun”. Dar dacă aș pune aleator degetul pe o hartă a lumii, sunt șanse destul de mari să nimeresc un loc unde lucrurile ar fi fost mult mai dificile și libertățile mult mai limitate.

Până la urmă, locul în care te naști devine parte din structura ta mentală. România vine cu limitările ei, dar și cu un anumit tip de creativitate și adaptabilitate care apar tocmai din aceste limitări. Înveți să improvizezi, să te descurci și să găsești soluții.

Ce îți (mai place) în România

Îmi place energia oamenilor care încearcă să facă lucruri, chiar și când sistemele nu îi ajută prea mult. Îmi place că există încă loc pentru inițiative mici, independente, pentru oameni care construiesc ceva din nimic.

Îmi place și diversitatea — atât cea geografică, cât și cea culturală. Unele lucruri sunt moștenite, altele s-au format în timp, dar împreună creează un amestec complex și interesant. La asta se adaugă și natura, care în multe locuri rămâne surprinzător de prezentă și accesibilă.

Și există încă potențialul ca această diversitate să devină și mai vizibilă și mai acceptată în viitor.

Ce îți place cel mai puțin

Lipsa de responsabilitate la nivel sistemic. Și faptul că uneori ne-am obișnuit prea mult cu ea.

Mă mai îngrijorează și rigiditatea reactivă pe care o vezi uneori în societate — reacțiile foarte închise sau defensive față de schimbare sau față de lucruri diferite. Uneori poate fi chiar puțin înspăimântătoare și am senzația că această parte mai închisă și habotnică începe să crească, să domine conversația publică și să creeze tot mai multă segregare între oameni.

România: ce îți oferă, ce îți cere, ce îi dai tu

Îmi oferă un context în care pot lucra direct cu oamenii și cu orașele.

Îmi cere destulă răbdare.

Iar eu încerc să dau înapoi, prin munca mea, niște imagini sau idei care poate provoacă o mică reflecție.

Omul face locul sau locul face omul

E un schimb continuu. Locul te formează, dar în același timp oamenii sunt cei care îi dau direcția.

Aici: creștem sau doar ne adaptăm

Sunt ambele în același timp. Multă adaptare, dar și mici zone unde se întâmplă creștere reală.

Mi-ar plăcea însă să văd mai multă deschidere și sprijin între oameni din medii diferite — între urban și rural, între moduri de viață diferite, între niveluri de venit diferite. De multe ori aceste lumi coexistă foarte aproape una de alta, dar rămân destul de separate.

Poate că mi-aș dori ca zonele de creștere și cele de adaptare să nu mai fie atât de clar delimitate, ci să înceapă să se întâlnească mai mult.

O Românie perfectă

Mai responsabilă față de oameni, față de spațiul public, față de animale și față de natură. Uneori lucrurile mari se rezolvă printr-o sumă de gesturi mici făcute corect.

Speranța și libertatea: definiții

Speranța vine din faptul că încă există oameni care nu renunță.

Libertatea, pentru mine, înseamnă spațiul de a face lucruri fără să fii obligat să te conformezi complet unor sisteme rigide. Mai degrabă posibilitatea de a pune umărul la construirea lor sau la schimbarea lor. Iar asta, în sine, este o șansă destul de mare.

O schimbare fundamentală

Momentul în care am făcut tranziția de la lucrul în corporație la lucrul în spațiul public, pe stradă.

A fost o schimbare destul de radicală de context. Munca mea nu mai exista doar pentru mine sau pentru un spațiu controlat, cum ar fi o galerie, ci intra direct în dialog cu oamenii care trec pe lângă ea.

Încredere și îndoială

Îmi dau încredere oamenii care încă încearcă să facă lucruri bune, chiar și atunci când nu e simplu.

Mă fac să mă îndoiesc situațiile în care e mai ușor să stăm pe margine și să criticăm decât să ne implicăm sau să încercăm să schimbăm ceva.

Cum forțezi optimismul

Uneori nu îl forțez. Continui doar să fac lucrurile mici pe care le pot face eu.

Ghid personal de supraviețuire

Umor, răbdare și câini.

Ce te face să te simți acasă

O combinație de oameni, mirosuri, străzi pe care le recunoști fără să te gândești. Dar în timp am realizat că „acasă” nu este neapărat un loc geografic fix. Poate apărea oriunde există oameni apropiați, o anumită familiaritate și sentimentul că poți fi tu însăți.

De ce ai invita un străin aici și unde l-ai duce

Întrebarea nu ar trebui sa fie ipotetică, pentru că străinii vin aici din motive foarte diferite și caută lucruri diferite.

Important mi se pare să îi vedem și să îi acceptăm pe fiecare cu ceea ce caută. România este suficient de mare și diversă încât aproape oricine își poate găsi un colț care să i se potrivească — fie într-un oraș, fie într-un sat, fie undeva aproape de natură.

Dacă ai pleca mâine, de ce ți-ar fi dor

De haosul familiar al vieții de zi cu zi. De lucrurile care par dezorganizate, dar cumva tot funcționează.

De ce rămâi?

Nu cred că e chiar atât de liniar. Mai degrabă e un fel de vin, plec, mă întorc.

Uneori pleci pentru o perioadă, vezi alte locuri și alte contexte, iar apoi te întorci. Deocamdată, încă există motive să revin.

Un slogan pentru România (ta)

„Hai că a mers.”

Momentul acela când lucrurile funcționează, dar nimeni nu e complet sigur de ce.

Acea concluzie spusă după ce lucrurile s-au rezolvat mai mult prin improvizație, noroc și multă răbdare decât printr-un plan clar. Probabil cea mai realistă definiție a optimismului românesc.