Vulnerabilitatea. Un moment care durează foarte puțin, când omul din fața aparatului foto uită că este la un shooting și redevine el. Aceasta e trăsătura umană care îl fascinează cel mai mult pe Miluță Flueraș când se află în spatele obiectivului. Fotograf, DOP și Art Director, la 20 de ani de când a pus mâna pe aparat Miluță recunoaște că entuziasmul e încă acolo, chiar dacă ochiul critic s-a maturizat.
"Există perioade în care concertele umplu tot calendarul — vara, sezonul de festivaluri. Restul anului lasă spațiu pentru proiectele care cer altfel de prezență. Diversitatea asta mă menține treaz — și mă ferește de platoul pe care îl știm cu toții", spune Miluță.
Pentru a se menține în formă el își induce o teamă artificial, prin experiment, proiecte personale sau ieșirea din zona de confort. Recent a participat la expoziția Revelator din cadrul proiectului Artivist, iar pe 20 mai pregătește o expoziție solo în care va pune față în față cele două lucruri pe care le face de ani de zile în paralel - geodezia și fotografia. Povestea lui în cuvinte și imagini, mai jos.
20 de ani de fotografie. Ce s-a schimbat
La 20 de ani de la prima cameră, perspectiva s-a schimbat complet — dar există un lucru care a rămas intact: entuziasmul. Bucuria aproape frenetică de a fotografia, de a fi acolo, de a ridica camera. Dacă pierzi asta, pierzi totul.
Ce s-a maturizat e ochiul critic. La început ești mulțumit că iese ceva. Apoi înveți să fii exigent. Apoi înveți să fii exigent fără să te blochezi sau autocenzurezi. E un proces lung și nu se termină niciodată cu adevărat.
Am dezvoltat în timp un mecanism activ împotriva plafonării — experimentul. Când simți că lucrezi pe pilot automat, că știi prea bine ce vei obține înainte să apeși declanșatorul, este un semnal că trebuie să depășești ceva; că este nevoie de unghi diferit, o tehnică nouă, un gen pe care nu l-ai mai abordat. Acest gen de disconfort este productiv - esențial.
Cel mai fin echilibru pe care l-am căutat — și pe care îl caut în continuare — e cel dintre tehnică și emoție. Tehnica fără emoție produce imagini corecte și reci. Emoția fără tehnică produce intenții ratate. Stilul pe care mi l-am construit stă exact în tensiunea dintre cele două.
Ce intervine odată cu experiența
Experiența aduce în primul rând viteză de decizie — și nu mă refer doar la setările camerei. Mă refer la decizia creativă: știi instinctiv ce merită și ce nu, ce imagine va rezista și ce va părea banal a doua zi. Filtrezi mai rapid, mai precis, cu mai puțin zgomot interior. Optimizarea timpilor reprezintă un câștig real și concret. Acolo unde la început petreceam ore în selecție și editare, acum există un mecanism intern care funcționează aproape înainte să descarc cardul. E eficiență câștigată din mii de ore de practică.
Dar dacă sunt complet sincer — și cred că orice fotograf cu experiență recunoaște asta — există ceva care se uzează puțin în timp: miza emoțională a fiecărui cadru. La început fiecare fotografie conta enorm. Fiecare selecție era o dramă. Azi știi că vei obține ce trebuie — și asta e liniștitor; însă uneori îți lipsește tensiunea respectivă. Teama sănătoasă de la început te ținea hiperconcentrat într-un mod pe care experiența nu îl mai reproduce automat. Trebuie să ți-o induci artificial, prin experiment, prin proiecte personale, prin ieșirea din zona de confort. Câștigul net este clar. Dar prețul constă în lupta conștientă împotriva comodității.
Ce înseamnă fotografia pentru tine acum
Fotografia rămâne, după optsprezece ani, singurul loc unde nu trebuie să explic nimic. E refugiul meu, dar și cel mai sincer mod pe care îl cunosc de a construi ceva real între oameni — o emoție transferată dintr-un cadru pe ecranul cuiva care n-a fost acolo. Dacă reușești asta, ai construit un pod invizibil.
Momente memorabile. De la AC/DC la Bon Jovi și Metallica
AC/DC în 2010 a fost primul contact real cu o scenă mare — și a rămas formator tocmai prin paradoxul pe care l-am trăit atunci: ești fan, ești emoționat, ești copleșit de ce se întâmplă în fața ta, și totuși trebuie să fii rece, prezent, tehnic. Să te bucuri și să lucrezi în același timp constituie o abilitate care se câștigă greu.
Teama principală nu era să nu ratez cadrul. Era să nu ratez experiența în goana după cadru. Limitările de timp în photopit, restricțiile de echipament, lumina imprevizibilă — toate astea existau, dar frica mai adâncă era să nu devin un robot cu un obiectiv. Cred că am câștigat ceva important acolo: am rămas om și în mijlocul meseriei.
Experiența unui concert, în timp ce fotografiezi
Există acest mit cum că fotografii de concert sunt cumva în afara experienței — că stau cu ochiul lipit de vizor și muzica trece pe lângă ei. Nu e adevărat. Sau cel puțin nu e adevărat pentru mine.
Fotografia nu mă scoate din concert — ci mă adâncește mai tare. Când asculți și fotografiezi în același timp, muzica nu mai e ceva ce auzi pasiv. O urmărești. Știi că după break-ul ăsta vine explozia, că bateristul ridică brațul înainte de lovitură, chitaristul se întoarce spre public fix la refren. Începi să anticipezi muzica vizual, să o simți în mișcări, în lumini, în reacțiile oamenilor din fața scenei.
Se constituie un alt nivel de ascultare — mai activ, mai fizic, mai alert. Uneori, la sfârșitul unui concert bun, realizezi că ai trăit show-ul mai intens decât cei care stăteau pur și simplu în fața scenei.
Cum s-a transformat fotografia de concert în ultimul deceniu
Evoluția e reală și vizibilă — estetic, stilistic, comunitar. Există acum o masă critică de fotografi excepționali, resurse de formare, și o competiție sănătoasă care ridică permanent ștacheta. Tehnologia a eliminat multe bariere tehnice care existau acum zece ani.
Ce nu e mai bine? Accesul și relația cu industria. Restricțiile din photopit s-au înmulțit, managerii artiștilor au devenit mai protectivi și mai puțin colaborativi, iar social media a creat și o presiune spre conținut rapid și vizual ușor — ceea ce nu e întotdeauna același lucru cu fotografie bună. Se produce mai mult și se arhivează mai puțin.
Cum te-a schimbat momentul Colectiv
Să ai o a doua șansă la viață îți reașează prioritățile fără să fie nevoie să te gândești prea mult — se întâmplă de la sine. Unul dintre lucrurile la care nu mă așteptam a fost să văd cât de mulți oameni din comunitatea muzicală din România îmi sunt aproape. Solidaritatea aceea m-a marcat.
Paradoxal, anul care a urmat a fost cel mai activ din cariera mea. Am fotografiat enorm, au început colaborările cu câteva festivaluri mari — și undeva în mine era cu siguranță și o nevoie să mă întorc în locurile care mă defineau, să fiu prezent, să-mi regăsesc ritmul.
Dar schimbarea cea mai adâncă a fost mai subtilă: am devenit mai atent la oameni, la trăiri, la momente. Nu în sensul tehnic al cuvântului — ci în sensul că le-am acordat mai multă greutate. Știi că un moment trece și nu se mai întoarce, și asta nu mai e doar o idee abstractă despre fotografie. Devine ceva pe care îl simți fizic când ridici camera.
Expoziția „Taking my time to pay an homage"
Mi-aș fi dorit ca toți cei din imagini să fie la vernisaj. Să le celebrăm activitatea pentru valoarea ei intrinsecă — nu din cauza a ceea ce s-a întâmplat. Asta e poate cea mai grea parte: că o tragedie a fost cea care a dat greutate publică unor fotografii care ar fi meritat să existe oricum.
Sindromul supraviețuitorului funcționează în feluri pe care nu le anticipezi. Unul dintre ele e această responsabilitate față de imagine — sentimentul că fiecare cadru cu ei trebuie tratat cu o atenție aparte, că nu îți permiți să fii neglijent sau superficial cu ce ai în față. Că datoria față de momentul respectiv e mai mare decât orice decizie estetică.
A pune fotografiile pe print a însemnat să le dai o permanență pe care ecranul nu o oferă. Și a însemnat, pentru mine, un pas pe care l-am amânat tocmai pentru că știam cât cântărește. Nu era o expoziție obișnuită — era un act de responsabilitate față de oamenii din imagini și față de ce am trăit împreună în seara aceea.
Povestea documentarului din 2014: „Insight. An Eye on Bucharest's Art Galleries"
Insight a pornit de la o observație simplă: Bucureștiul avea o scenă de artă contemporană activă și interesantă, dar nu exista nicio resursă care să o prezinte coerent, atractiv, și accesibil unui public larg. Era un gol real — și am decis să îl umplem.
Era un proiect de masterat la CESI (Centrul de Excelență în Studiul Imaginii), împreună cu Edina Berbescu și Simona Carapet, dar a depășit rapid cadrul academic. Timp de patru luni am filmat și fotografiat vernisaje, expoziții de pictură, sculptură, design de obiect, artă stradală, instalații video, performance, concerte — 18 galerii, fiecare cu o contribuție distinctă la scena culturală a orașului.
Ce și-a propus? Să construiască o punte. Galeriile închid distanța dintre artă și public, aducând oamenii din lumea virtuală să trăiască arta în mod autentic. Asta era miza — nu un document academic, ci ceva care să ajungă la oameni care poate nu intraseră niciodată într-o galerie.
Ce a reușit să dezvăluie? Că există un public constant și fidel scenei de artă din București, că galeriile au o abordare modernă și deschisă spre experimentare, și că orașul are o energie culturală reală — dar prost cartografiată. De aceea am creat și o hartă fizică tipărită a galeriilor, care a circulat separat de documentar.
A fost prima mea experiență în regia de film — și a venit dintr-o nevoie de experiment, exact ca orice altceva din parcursul meu.
Fotografie de arhitectură, fotografie industrială și de eveniment corporate
2018 a venit natural, nu ca o decizie strategică deliberată. Fotografia de concert te formează extraordinar tehnic — înveți să lucrezi în condiții extreme, cu lumină imprevizibilă, sub presiunea timpului, cu subiecți în mișcare continuă. La un moment dat, realizezi că setul ăla de abilități se traduce foarte bine în alte contexte.
Arhitectura m-a atras pentru că e opusul concertului: ai timp, ai control, poți construi imaginea. Există o geometrie în spațiul construit pe care o poți urmări, o poți aștepta, o poți prinde în lumina potrivită. E o altă formă de răbdare.
Fotografia industrială a venit parțial din background-ul meu în geodezie și inginerie. Am lucrat ani buni cu infrastructuri tehnice, cu procese de producție, cu utilaje — înțeleg fascinația din spatele lor și știu să o fac vizibilă. Nu fotografiez o fabrică ca pe o clădire, ci ca pe un organism care funcționează. Asta face diferența.
Corporate-ul a apărut din cerere reală — clienți care mă cunoșteau din festivaluri și voiau același simț al momentului aplicat în contexte de business. Evenimentele corporate sunt subevaluate fotografic în România — se tratează adesea ca documentare, nu ca storytelling vizual. Eu am ales să le abordez diferit.
Cum am timp de toate? Nu întotdeauna. Există perioade în care concertele umplu tot calendarul — vara, sezonul de festivaluri. Restul anului lasă spațiu pentru proiectele care cer altfel de prezență. Diversitatea asta mă menține treaz — și mă ferește de platoul pe care îl știm cu toții.
Ce trăsătură umană te fascinează cel mai mult în fața obiectivului?
Vulnerabilitatea. Nu în sens dramatic — ci acel moment foarte scurt în care omul din fața ta uită că e fotografiat și devine pur și simplu el. Când garda coboară fără să știe.
La concert e mai ușor — muzica face asta pentru tine. Oamenii sunt absorbiți de ce trăiesc și nu mai gestionează imaginea pe care o oferă. Exact acolo e fotografia pe care o cauți. Nu cea în care subiectul pozează emoția, ci cea în care emoția scapă necontrolată.
În portretistică e mai greu și mai interesant. Trebuie să creezi tu contextul în care omul uită de cameră. Uneori durează minute, alteori jumătate de oră. Dar când se întâmplă, îl recunoști instant — și știi că ai imaginea.
Cursul Art Direction la ELVTR
Cursul de Art Direction de la ELVTR m-a ajutat să înțeleg că tot ce am construit ca fotograf — simțul pentru compoziție, lumină, timing, storytelling vizual — nu e doar o meserie tehnică, ci o fundație reală pentru gândirea de art director. Joy Li De Meulemeester mi-a arătat că diferența dintre a face o poză bună și a gândi o campanie stă în capacitatea de a porni de la un adevăr despre produs, de a-l transforma într-o idee și de a-l duce pe mai multe canale, nu doar pe unul singur.
Am realizat că de fapt eu deja gândeam ca un art director pe set — alegeam unghiuri, construiam mood-uri, spuneam povești prin cadru — doar că nu puneam eticheta asta pe ce făceam. Cursul mi-a dat vocabularul strategic și procesul: brief, concepting, pitch, craft. Case study-urile cu Heinz, Burger King sau Xbox m-au inspirat să nu mă mai limitez la livrabilul final, ci să gândesc ideea mai întâi și execuția după. Acum văd fotografia nu ca destinație, ci ca unul dintre instrumentele prin care pot aduce la viață o viziune creativă mai amplă.
Ce trupă ai vrea să pozezi și nu ai avut încă ocazia
PRIMUS, Melvins
Programul de AI & Machine Learning la McCombs School of Business, University of Texas at Austin
Sunt la al treilea modul din programul Post Graduate în AI & Machine Learning de la McCombs School of Business, University of Texas at Austin — termin în septembrie. Șapte luni de Python, Deep Learning, Computer Vision, NLP și Generative AI McCombs School of Business, cu mentorat live și proiecte aplicate.
Am pornit de acolo că deja construiam instrumente cu machine learning în geodezie — GeoVeil folosea algoritmi de detecție a anomaliilor în rețeaua GNSS — și voiam să trec de la utilizator la înțelegere reală. Ceea ce am aplicat imediat: vizualizările algoritmice din „700 de Milioane de Puncte", felul în care înțeleg uneltele AI din editarea foto, abordarea mai structurată a datelor în general.
Programul mi-a schimbat perspectiva nu prin ce am aflat nou, ci prin faptul că am pus ordine în ce știam deja intuitiv.
Cum te raportezi la revoluția AI
Nu privesc revoluția AI din exterior — sunt în mijlocul ei, din unghiuri diferite. GeoVeil, platforma pe care am construit-o pentru detectarea interferențelor GNSS, folosește machine learning în producție. Studiile de la McCombs pe AI mi-au dat înțelegerea mecanismelor, nu doar a aplicațiilor. Și în fotografie, uneltele AI din Lightroom și Photoshop sunt deja parte din fluxul de lucru.
Ce nu se schimbă e decizia. Când apeși declanșatorul, de ce, față de cine — asta rămâne uman și probabil va rămâne mult timp. AI-ul îmi ia munca repetitivă și îmi lasă mai mult timp pentru ce contează.
De la ce a pornit Artivist Records
Artivist Records e proiectul Teodorei Moroșanu, lui Doru Trăscău și Florin Marica — eu particip la lansarea lor cu fotografiile mele, alături de Cristina Oltean, Theodor Tudose și Năluca.
Ce m-a atras în acest proiect e tocmai miza lui. Artivist Records pornește de la convingerea că arta trebuie să rămână a artistului — construind infrastructura care lipsește din muzica independentă românească: educație, resurse profesionale, comunitate. E un răspuns la ceva ce am văzut de aproape în 18 ani de fotografie de concert — artiști care creează valoare reală și rămân fără pârghii, fără drepturi, fără suport structural.
Expoziția în sine, Revelator, are un concept care mă reprezintă: aduce împreună fotografia documentară și tehnologia audio imersivă, explorând atât prezența scenică a artiștilor, cât și dimensiunea lor profund umană, dincolo de lumina reflectoarelor. Exact ce am căutat mereu cu camera — omul din spatele artistului.
Expoziția solo la Muzeul Hărților
Expoziția a venit dintr-o întrebare simplă: ce se întâmplă dacă aduc față în față cele două lucruri pe care le fac de ani de zile în paralel — geodezia și fotografia?
ROMPOS, rețeaua națională de poziționare pe care o coordonez, a acumulat în opt ani 700 de milioane de puncte GNSS — date tehnice, invizibile, fără valoare estetică aparentă. Când le-am vizualizat prima dată ca imagine, am văzut altceva: România desenată de intenții, orașele pulsând în densitate, infrastructura apărând organic din activitate umană. Nu mai era un set de date. Era un portret.
Lucrările expuse la Muzeul Hărților pe 20 mai sunt printuri fine-art generate din aceste date reale, cu o componentă AR prin Artivive — când îndrepți telefonul spre o lucrare, datele prind viață, punctele se animă, înțelegi că privești opt ani de activitate comprimați într-un cadru. Printul și AR-ul nu sunt separate — unul dă adâncime, celălalt dă timp și mișcare.
Muzeul Hărților e contextul firesc: și o hartă clasică e o traducere a teritoriului în imagine. Expoziția face același lucru cu un alt tip de date, dintr-un alt secol.
