Ca să nu-ți vină să fugi de-acasă e esențial să-ți placă oamenii cu care trebuie să conviețuiești. Că nu-ți place administratorul de bloc e una, dar trebuie să-ți placă vecinii - și ăia cu care schimbi două vorbe, și ăia care nu-și plătesc întreținerea la timp, și ăia cu care te cerți de la bormașini și alte acareturi. Dar întrebarea e ”de ce să nu fugi de-acasă?”. Că acum poți; și poate că fuga-i sănătoasă.
Pentru Claudiu Dobriță, Executive Creative Director WOPA, rămasul în țară este o alegere, pe cât de firească, pe atât de testată. Și nu vine din dorința de confort, ci din nevoia de a construi un viitor aici - pentru el, pentru familie, pentru generațiile tinere care îl obligă, prin puterea exemplului, să mai încerce. Iar încercarea în România pare că se simte uneori ca un proces nesfârșit de adaptare, ca un troc între țară și cetățeni, în care ea le cere răbdare și multe taxe, iar ei trebuie să aibă un sac fără fund cu toate astea.
Dar încă e bine aici, pentru că încă avem cum să sperăm. Încă avem cum să facem, încă avem voie să spunem, încă avem roșii și brânză, încă putem să punem totul pe pauză, într-o vineri seara, la 2 Mai. Claudiu spune că avem o românească în felul în care trăim - și nu-i o chestiune peiorativă, ci e mai degrabă despre principiul descurcatului, chiar și atunci când ițele problemei sunt atât de înnodate, că doar foarfeca pare a fi soluția. Înainte să ne apucăm de tăiat, mai stăm puțin, mai povestim oleacă și mai găsim motive bune să rămânem. Despre motivele lui Claudiu, mai jos:
Ce te leagă de România
Felul în care mă simt responsabil de viitorul fiicei mele de 12 ani, pe care încerc să îl văd aici, în țară. Încă. De aceea sunt mai atent la ce fac în România și cu România în prezent.
Cu bune și cu rele, cum te-a format?
Având în vedere că m-am format exclusiv în România, nu puteam să mă formez decât cu bune și cu rele și da, m-a influențat 100%, pentru că România are talentul ăsta de a nu te lăsa în pace, n-ai cum să te plictisești aici. Uneori e distractiv, alteori e deprimant, dar nu te lasă indiferent.
Educația formală e un subiect în sine, dar ce e cu adevărat formativ e educația informală la români, felul ăsta de a ne descurca noi cumva, iar asta ne ajută de la business la gospodărie la relațiile interumane la, iată, publicitate. Suntem și am fost creativi de cele mai multe ori de nevoie. Ce-i drept, am avut, românește de paradoxal, norocul și deopotrivă ghinionul de a prinde comunismul, revoluția, tranziția, europenizarea și inteligența artificială în tot acest timp.
Convenția de a fi român
Nu știu ce înseamnă convenția de a fi român, n-am o definiție pentru asta, oricum fiecare înțelege sau investește diferit în treaba asta. Dacă te referi la patriotism, prefer să cred că e ceva ce ține de responsabilitate, bun-simț, educație, implicare socială și curaj.
Cum e viața ta aici
Un amestec de “s-a scumpit benzina” cu “și ce dacă?” foarte specific nouă.
Ce a însemnat să te naști în România
Ne naștem unde ne naștem, n-am avut niciodată frustrarea că nu m-am născut în altă parte. Și de ce să o fi avut? Faci ce poți cu ce îți e dat. Slava Domnului, ni s-au dat de toate, am avut de unde învăța. Am avut, da, un soi de nostalgie socio-culturală indusă, aceea care se manifesta prin senzația că aș putea fi american, dar asta în adolescență, de la supradoza aceea derivată din trauma transgenerațională a unui popor care i-a așteptat pe americani și apoi ei au venit sub formă de HBO la finalul anilor ’90.
Ce îți (mai) place în România
Îmi plac oamenii, mai ales oamenii tineri, care seamănă din ce în ce mai puțin cu noi, ăștialalți. Au curaj, sunt tranșanți, sunt deștepți, înghit mai greu bullshit. Îmi place și spiritul antreprenorial al noii generații, în care se amestecă “descurcăreala” moștenită cu pragmatismul “de import”.
Ce îți place cel mai puțin
Felul în care politicienii din generația nouă preiau metehnele celor din “establishment”.
Ce îți oferă România
Inspirație.
Ce îți cere
Taxe din ce în ce mai mari.
Ce îi dai tu
Încredere.
Omul face locul sau locul face omul
Montesquieu spunea că “mediul cauzează națiunea”, în sensul că există o observație sociologică în stare să parieze științific pe “locul face omul”, dar sună sforăitor și oarecum eugenic, așa că o să răspund neutru cu alt proverb, ceva ce spunea maică-mea apropos de generațiile care se depășesc una pe cealaltă: “Capra sare masa, iada sare casa”.
Cum vezi România în prezent
Ca întotdeauna, în fața unor alegeri. Până și să se numească “România” a fost tot o chestiune de alegere la momentul respectiv. Dincolo de orice glumă, trebuie să acționăm foarte românește și să ne descurcăm și de data asta. Dar senzația mea e că avem cu ce, mai mult decât în alte dăți.
Aici: creștem sau doar ne adaptăm
Depinde la ce te adaptezi. Noi acum trebuie să ne adaptăm la creștere. Și asta vine cu niște “growing pains”. În principiu, adaptarea are în ea o formă de creștere.
O Românie perfectă?
O țară în care oamenii merg mai mult pe jos către teatru sau discotecă, se opresc să mângâie o pisică sau un câine și să stea mai mult de vorbă unii cu alții în timp ce fac mai mult mișto de falși profeți.
Speranța în România
Speranța e aia care la noi chiar moare ultima. Și are și vieți cât o pisică.
Dar libertatea?
O seară de vineri la 2 Mai.
O schimbare fundamentală
Când aveam 7 ani, am mers cu ai mei într-o excursie cu mașina, o bătrânețe de Dacia 1100, într-o excursie de la Vaslui la Berlin. Ne-am oprit la zidul Berlinului, era 1986 și cam atât se putea pe vremea aia. Am revenit în 1990 și am trecut claxonând pe sub Poarta Brandenburg. Am văzut că se poate.
Ce îți dă încredere
Fiica-mea.
Ce te face să te îndoiești
Eu însumi.
Cum forțezi optimismul
Mă uit la oameni ca la o gură de aer.
Ghid personal de supraviețuire în România
Un weekend în natură, din când în când. Sau mereu.
Ce te face să te simți acasă
Brânză cu roșii.
Dacă ai fi ghid pentru străini
I-aș duce la Obor. Best of both worlds. România veche și cea nouă într-un all-inclusive de care nu te poți plictisi.
Dacă ai pleca, de ce ți-ar fi dor cel mai mult?
Am lucrat aproape un an într-o agenție din Praga. Țin minte că nu găseai nicăieri fructe și legume proaspete, nu exista conceptul de piață. Iar eu voiam roșii cu brânză, era iulie și viața fără roșii cu brânză era de neconceput. După multe investigații, am aflat că se făcea o dată la două săptămâni un târg la marginea capitalei, unde producătorii locali de prin zonă veneau cu de toate de la țară în ceea ce se voia o piață volantă. Ne-am trezit devreme, am condus vreo oră și am ajuns într-o parcare unde nu era nimeni. Am plâns de nervi. Greșisem săptămâna.
De ce rămâi?
Am fost, am văzut, mi-a fost dor, iată-mă-s.
Un cuvânt O imagine pentru România (ta)
Gaura din steag.























