Nikita Dembinski a făcut pian clasic 12 ani la Colegiul Național de muzică George Enescu, dar tot ce-și aduce aminte e că a urât muzica clasică, partiturile și nuanțele premeditate ale acesteia. Însă de mic se juca de-a compozitorul, iar asta face și acum, în proiectul Kadjavsi. A trecut ceva timp de la prima piesă lansată, Each Day, iar acum Nikita spune că e total asumat în ceea ce scrie, și, cel mai important, și-a depășit frica de a cânta cu vocea.
"Mi-e mai clar ce vreau să spun și despre ce vreau să cânt. Iar acum nu-mi mai e rușine cu vocea mea, ăsta e clar cel mai radical lucru diferit față de începuturi. Nu-mi prea mai e rușine cu nimic, de fapt, zoinks!", spune Nikita.
"Above Albatross" este cel de-al doilea album lansat de Kadjavsi anul trecut, după care au urmat show-uri live de promovare. Kadjavsi se simte bine ca artist indie, pentru că are control asupra drepturilor, în același timp, sunt costuri mari de întreținere. A ajuns într-un punct în care greu se lasă convins de inițiativele artistice din cauza imposturii. Povestea toată în cadre lungi, cu o ureche pe muzică, mai jos.
Cum începe un ghid de supraviețuire al unui creativ în 2026
Începe așa cam cum începe „Fitter Happier” de la Radiohead. Fă sport, mănâncă sănătos, etc. Nu te aștepta să devii faimos pentru arta ta (de fapt nu te aștepta la nimic, mai bine). Tratează-ți munca la fel ca pe un proces infinit care nu *trebuie* să aibă niciodată finalitate, decât poate aia materială din când în când. Ca un rollercoaster care doar urcă și nu coboară. Și du-te la cât mai multe evenimente culturale, filme, concerte, spectacole de teatru, dar plătește bilet :)) E important să vezi ce fac your peers.
Începuturi și primele aventuri muzicale
A fost cât se poate de random și neașteptat. Aveam 4 sau 5 ani când eram cu părinții la mare, la 2 Mai. Eram cazați într-un complex de 3 căsuțe mici și vecine una alteia. Într-una din zile am intrat fără niciun fel de rușine în una din acele case (in my defense, ușa era larg deschisă și nu părea să fie nimeni înăuntru). Imediat cum am intrat, pe stânga, era o pianină acustică. Era prima pe care am văzut-o în viața mea, și-am început să cânt la ea. După câteva clape apăsate, iese de undeva din spatele casei un domn în vârstă, aranjat, cu miros de parfum puternic, care a venit să deducă sursa sunetului. Long story short, acel domn era Dan Mizrahy, unul din cei mai mari pianiști români (primul român care a interpretat integrala Gershwin). Nu mulți oameni mai știu de dânsul azi, deși are una din cele mai interesante povești de viață pe care le știu.
În fine, dl. Mizrahy a devenit primul meu profesor de pian la scurt timp după, pentru că a insistat să fac școala de muzică, spunând că am talent, lucru pe care ai mei nu l-au contestat și-așa am ajuns la colegiul național de muzică George Enescu, unde am făcut pian clasic 12 ani. Nu-mi aduc aminte mare lucru decât c-am urât muzica clasică, partiturile și nuanțele premeditate ale acesteia. Mi s-a părut boring și inutil să mă prefac că înțeleg sau că știu sau că pot să cânt muzică clasică. Dar mi-am iubit colegii și prietenii și nu regret nicio secundă anii aceia. Sunt încă și acum prieten cu 2 amici din școală. Iar pe partea de aventuri muzicale, îmi aduc aminte că încă de mic îmi plăcea să mă joc de-a compozitorul și sa scriu muzică și mă bucur că, printr-un miracol, și astăzi fac același lucru.
Cum s-a schimbat perspectiva asupra rolului pe care îl ai ca artist
Hmm, cred că acum câțiva ani aveam exigența aia tipic tinerească. Bine, și acum o am, dar parcă acum sunt importante alte chestii pentru mine. La începuturi, aveam naivitatea că poți schimba lumea mai ușor decât se poate, de fapt. Înainte de 2021, când m-am dedicat complet muzicii, am avut vreo 5, 6 ani în care am făcut fotografie, adică din asta trăiam și asta era viața mea de atunci. Aveam destul de multe expoziții și tot soiul de apariții prin online și atunci credeam foarte tare în rolul imaginii, al fotografiei, al expozițiilor.
Acum, not so much. Cred că acum imaginea înseamnă mai puțin decât acum câțiva ani, poate pentru că e atât de accesibilă. Sau poate doar mă înșel și încerc să-mi justific mie faptul că n-am mai făcut fotografie. Îmi place mai mult muzica, e mult mai mult efort în a scrie muzică și a cânta live decât în a face fotografie. Și îmi place să simt că muncesc, nu că fac ceva ce poate face cineva care-și ia o cameră la mișto și practic se auto intitulează fotograf. În orice caz, cred că lucrul pe care l-am învățat din experiența anilor recenți este că nu sunt de fapt atâtea motive de a avea emoții înainte de a intra pe scenă. Și că de fapt e mult mai fun și n-ar trebui să fie un stres (eram genul cu care înainte de un concert nu prea se putea vorbi din cauza emoțiilor). Dar acum sunt mult mai chill cu asta și simt mai mult decât niciodată că am ceva de spus prin muzica mea. Am pus rușinea la culcare, ca să zic așa.
Cum a pornit proiectul Kadjavsi
Kadjavsi a început ca o dorință a mea de a nu lăsa de izbeliște partea muzicală din viața mea, de care de fapt aveam mare nevoie, dar nu realizam. Ziceam mai sus că am făcut și fotografie - eu am tot avut acest on and off cu aceste două medii, muzica și fotografia. După 12 ani de muzică clasică în colegiul Enescu mă cam săturasem și-am decis că vreau să fac altceva. Acel altceva a fost fotografia. Vreo 5 ani de atunci numai asta am făcut, dar în spatele minții și în sufletul meu, ardea în continuare (sau mai degrabă licărea) nevoia de muzică. Doar că voiam s-o fac în termenii mei, nu în noțiunile semi-elitiste ale muzicii clasice. Și când mai aveam expoziții foto, mi se părea mișto și imersivă ideea de a avea și un fel de coloană sonoră. Așa că începusem încet-încet să fac niște peisaje sonice improvizate, lungi, mai ambientale, care să nu fie prea invazive în expoziții.
Primele casete Kadjavsi chiar cu asta sunt, cu acele coloane sonore. Și-am tot făcut asta până când mi-am dat seama că aș vrea să încerc să fac și mai mult, și mai bine. Am vrut să fac ceva de care mi-a fost frică și rușine cumva toată viața și-anume să cânt cu vocea. Ca vorba aia, you fear what you wish for. Și-așa am început o producție muzicală ușor mai stabilă și for the first time am încercat să scriu versuri. Și așa a venit prima piesă Kadjavsi, Each Day se numește. Care este din complet alt film față de ce scriu azi, dar până la urmă the only constant is change, deci… Cu siguranță acum mi-e mult mai clar spațiul mental din care vine Kadjavsi, adică sursa inspirației pentru versuri și liniile melodice. Mi-e mai clar ce vreau să spun și despre ce vreau să cânt. Iar acum nu-mi mai e rușine cu vocea mea, ăsta e clar cel mai radical lucru diferit față de începuturi. Nu-mi prea mai e rușine cu nimic, de fapt, zoinks!
Credit foto: Raluca Mărgescu
Scena locală. Trenduri
Scena locală acum mi se pare mai bine decât oricând de până acum. Sunt multe trupe mișto acum, e ca un nou val de muzică blană. Inevitabil trendurile din UK au ajuns și la noi și e foarte bine, că până la urmă cea mai bună muzică de acolo vine. Mock Surprise, Getchoo, Plant, Cardinal, to name a few. Sunt atent la versurile pe care le scriu și pare că generația asta e mult mai ok cu cine e. Nu mai aud lamentări și căderi în filozofii ieftine (mă rog, aud, dar nu în scena locală de alt-rock). Și pur și simplu muzical vorbind e mult mai complexă treaba acum. Acorduri mișto, linii melodice nice, intervenții neașteptate, sună bine overall. Dacă vreți o plajă largă de trupe cool pe care să le ascultați, aruncați un ochi la Straylights Community, o inițiativă a lui Vlad Ilicevici și Victor Dădaciu, prin care au format o comunitate de trupe foarte cool de la noi din țară.
Single sau album? Casetă, vinil sau streaming?
Single-urile merg mai bine, asta e clar. Înțeleg că lumea nu prea mai are răbdare acum de albume. Și oricum, felul în care funcționează acum social media, e cam croit totul în direcția asta, în care să bubuie o piesă și cam aia e. Cumva pentru mulți pare că e mai important asta. Eu personal sunt pentru albume, îmi place să văd ce face o trupă sau un artist când are timp și dedicare în spate. Să înțeleg așa, universul lui/ei/lor, câtă consecvență e acolo.
Mi se pare că numai printr-un album poți cunoaște un artist cu adevărat și ce vrea să zică. Și pentru mine, aspectele astea sunt importante. Iar physical media will always prevail. Casetele sunt cam outdated, deși sunt cute. Dar vinilul e still relevant. Noroc că avem și de unde să cumpărăm: shoutout to Bazar de Muzică și lui Costi, e cu adevărat specială pasiunea lor pentru ceea ce fac.
A fost vreun moment în care ai vrut să renunți la artă?
Cred că cel puțin o dată pe lună vreau să renunț la artă. Eu oricum am vrut să fac fotbal dar n-am avut condiție fizică pentru asta. Art is kind of overrated, anyways. Dacă cumva fac parte din ce se poate numi zona artistică, este pentru că doar asta știu să fac, more or less. Dar nu pretind că fac artă la modul ăla sau că sunt artist. Și asta nu înseamnă că nu-mi asum ce fac, dar încerc doar să fiu atent cu termenul ăsta de artist. Am ajuns oricum într-un punct în care greu mă conving inițiativele artistice, că e multă impostură în zona asta și destul de puțini care au un discurs consecvent și adevărat, un univers al lor.
Aici mă refer mai mult la zona asta de expoziții, artă expusă în spații, etc., dar se aplică și în muzică. Sunt de părere oricum că arta când se autoproclamă artă, devine altceva, ceva mai puțin. Pe mine cam asta mă supără, pretențiozitatea asta din spatele ei, în special a celor care o consumă. Și cam de asta pentru mine a ajuns ca real art să fie de fapt real life, unde tendința e să treci cu vederea și să iei ca atare. Pe principiul viața bate filmul. Adică pe bune cred că arta e în interacțiunea cu un taximetrist care vorbește prea mult, sau în cum se joacă doi câini în parc, sau în sunetul unui port din Scoția. Poate sună pretențios dar pentru mine personal e mai sincer așa, cred. Și cam de acolo îmi iau eu inspirația în mare parte. Cu câteva excepții, desigur, când chiar mă inspiră alți artiști. Se mai întâmplă…
Cel mai important lucru ca un concert să iasă bine
Cum se simte trupa pe scenă, adică unii cu alții. Chimia contează cel mai mult. Din asta mi se pare că pleacă tot. Dacă e chimie și trupa se distrează, inevitabil asta ajunge și la public. Este forța care poate răzbate orice obstacol într-un live. Și asta cred că vine din încrederea mutuală, unul în celălalt. Mă bucur atât de mult că am ajuns în punctul ăsta și cu trupa mea. Ne simțim foarte bine acum când cântăm și pare că asta ajunge și la public.
Când vine vorba de AI și intervenția în muzică
Again, pot vorbi doar în numele meu, deși tind să cred că trupa mea e de aceeași părere ca mine: sunt/suntem mostly fully against it :)). Eu și membrii trupei mele avem cu toții studii muzicale și ani de zile de studiu, cântări, teorie muzicală, lecții, teme, sute de repetiții (neplătite of course), concerte etc. Ani de zile și timp investit pentru a ne perfecționa meseria, a ne dezvolta stilul. Ca mai apoi să existe aplicații care fură din munca artiștilor și a interpreților și xeroxează pe loc o piesă sau melodie. Kind of unfair, I guess.
Pentru mine, cine o folosește pentru a replica muzică și o mai și uploadează pe net ulterior (fără să recunoască că e AI) e un incompetent netalentat care nu-și dă seama cât rău face de fapt industriei. Oricum, orice muzică făcută cu AI este până la urmă doar o copie, nimic mai mult, un xerox care va fi forever un xerox. Sigur, AI-ul poate fi folositor, în fact-base domains, în medicină, IT, în chestii logistice, sau pentru chestii de astea day-to-day. Summing up info etc. Până și în muzică poate fi helpful, dar tot așa, ca să scurteze procese care altminteri ar fi foarte lungi. Dau un exemplu: să zicem că la o coloană sonoră de film ai nevoie de o muzică de dans pentru o scenă de club. În loc să treci prin 7000 de procese cu artiști, label-uri, etc., să zicem că e cumva ok să bagi un prompt într-o aplicație și îți dă o tehnoasă de 2-3 minute pentru scena respectivă.
Să zicem, cu indulgență, că asta e ok și te salvează de extra stres, într-un domeniu în care oricum stresul deja e mare. Dar de la asta la Lălăita Cercel sau cine știe ce alte fake-uri, e cale lungă. Mie personal mi-ar fi rușine cu mine însumi să mă bag noaptea în pat știind că am 160.000 monthly listeners pe Spotify făcuți fără să știu unde e nota Do pe portativ. Și să mai și fur din stiluri muzicale și culturi cu care n-am treabă. Bine, asta spune mai multe despre oamenii care ascultă muzica aia decât despre creator. Dar ca să concluzionez, music made with AI is bad, I urge everyone to stop using it. Și așa, ca food for thought, sau ca perspectivă, atât zic: pentru fiecare piesă AI existentă care ar putea cuiva să-i placă, sunt minim 100 de alte trupe sau artiști care au piese mai mișto, cântate mai bine, reale. Mi se pare că there is no reason to listen to AI-made music.
Cum e mai bine în 2026: Indie sau artist semnat?
Depinde ce vrei și ce așteptări ai. Pentru mine e bine ca artist independent pentru că am drepturi totale asupra muzicii mele. În același timp neavând în spate un label, mă ocup singur de aspectul financiar al proiectului meu. Și nu e vreo ieftineală, adică în ultimii 4 ani de când am început Kadjavsi, cheltuielile totale au depășit niște zeci de mii de euro bune. Dacă îți asumi costurile, cu siguranță e cel mai bine să fii independent, părerea mea. James Blake spre exemplu, care nu e doar un artist extraordinar dar și un producător imens, spune că din muzica lui ca producător de până acum este în proporție de 95% neplătită. Bine, nu știu ce combinații a avut omul, dar important e că he went independent a while back și cred că asta spune multe.
Capitolul promovare, streaming și social media
Uf, sensitive topic:)) E esențială promovarea dar e și tare obositoare. Fiind independent, am tot făcut asta singur de-a lungul anilor și oricât ar părea din exterior că e o treabă ușoară, nu e, e chiar consuming. Adică na, de asta există social media managers care cu asta se ocupă, it is a real job. Așa, la nivel principial, mă deranjează goana asta după relevanță în online dar în timp mi-am schimbat perspectiva. Mi-am dat seama de mult că asta e ceva ce va trebui să fac for as long as I do music, așa că de la început am decis că for my own soul, orice postez sau cum mă exprim în online va fi cât mai apropiat de cum sunt eu IRL, ca să nu mă simt fake. De asta nici nu postam tiktok-uri, că mi se părea că orice aș face ar fi fals, că nu înțelegeam limbajul de acolo. In the end am început să mai postez și pe acolo, căci tiktok-ul are o putere imensă, oricât nu-mi place să recunosc asta.
Am ales să privesc toată chestia asta ca pe un exposure therapy, și așa am ajuns să nu mai urăsc așa mult conceptul de promovare și social media, din simplul motiv că nu-l mai iau în serios, ci mai degrabă îl iau ca pe ceva necesar. Mă rog, încă îmi displace, viața mea ar fi mai frumoasă fără, dar acum e tolerabil:)) Iar cu streaming-ul, ce să zic, mă așteptam s-o duc mai bine, dar nu-s genul care să cumpere boți, așa că deocamdată nu mă îngrijorez atât de tare cu asta.
La ce întrebare te întorci mereu atunci când creezi
Nu prea am întrebări în cap când creez, mi-am dat seama că dacă mă chestionez în timpul creației, mă sabotez și nu mai iese nimic. Chestionarea vine după, după ce prima etapă de creație e gata. Și de obicei întrebarea (care însumează de fapt mai multe întrebări, dar nu vreau să plictisesc pe nimeni) este is this any good? Riff-ul ăla, sau versurile alea, sau imaginea aia, sau orice o fi. Is it any good for me? în primul rând. Abia apoi dacă e any good for the public. Sunt mai multe layere, I guess.
Ce urmează
Momentan nu avem niciun concert stabilit în viitorul apropiat, pentru că lucrez la ceva foarte big de care încă nu pot spune mai nimic, dar recent m-am apucat să scriu o piesă nouă. Deci probabil că în următoarele luni o să scot un single.
