O preocupă intersecțile dintre formate, acolo unde teatrul poate prelua structuri din alte medii fără să-și piardă esența și unde spectatorul nu mai este doar prezent, ci implicat în construcție. Dramaturga și regizoarea Iulia Grigoriu explorează creativ atât în formule teatrale convenționale, cât și în proiecte experimentale, și o face mult în afara României.
Spune că în România i se vânduse ideea că teatrul înseamnă sacrificiu, iar în Berlin a descoperit o altă perspectivă, fiindcă acolo a simțit teatrul ca pe o profesie firească, lucru care i-a dat mai mult curaj, mai puțină frică și libertatea de a lucra pornind de la o idee bună și o echipă potrivită.
„Cred că idealismul meu s-a mai cizelat, fără să dispară de tot. Sunt puțin mai conștientă de lumea în care trăiesc și poate mai curioasă de ce se întâmplă în jur, poate e și normal ca un tânăr creator să fie preocupat mai mult de sine, iar acest lucru să se modifice pe parcurs”, spune Iulia.
Iulia a revenit în peisajul artistic local cu „Ora Zero”, spectacolul de gaming theatre conceput și regizat la Teatrelli. Acesta vine cu o propunere diferită pentru publicul de teatru. Pornind de la logica game design-ului, spectacolul mută o parte din control către spectatori, care sunt invitați să ia decizii ce influențează direct evoluția poveștii. Alegerile lor nu rămân la nivel simbolic, ci modifică atât comportamentul personajelor, cât și direcția acțiunii.
Povestim în cele ce urmează cu Iulia Grigoriu despre creația de teatru și despre procesul de lucru la ultimul spectacol montat la București – „Ora Zero”.
Etape formatoare și cariera ta în teatru
E straniu să mă gândesc la carieră, pentru că am început viața în teatru cu destule hâc-uri și simt că îmi tot încep cariera de ani buni. E posibil însă ca sentimentul veșnicului debut să mă urmărească toată viața și să fie de bun augur. Ca etape formatoare, am organizat o trupă de teatru în liceu, unde scriam/regizam/jucam și am experimentat curajul, apoi am dat la regie la UNATC, unde am făcut licență și master. Pregătesc un doctorat în Germania. Formarea s-a petrecut adeseori în afara structurii academice, în întâlninirile cu oamenii cu care am lucrat.
Înapoi la începuturi: ce te-a făcut să alegi teatrul și nu altă formă de expresie
M-am tot întrebat de-a lungul timpului, și adevărul este că nu am un răspuns concret. Alegerea vine de când eram foarte mică, de prin clasa a treia. Văzusem un spectacol la teatrul din Brăila și mi s-a întipărit undeva, foarte profund. Am simțit că sunt atrasă ca într-un vortex de magia asta a faptului că stăteam într-o sală în fotolii roșii alături de niște oameni, și ne uitam înspre alți oameni vii care creează o lume. Și a venit ca o formă de escapism, de fapt din scris. Acolo m-am refugiat mereu, în scris și citit, dar se pare că scriam exclusiv în dialog încă de mică, deci exista o sămânță acolo.
Ce căutai în primii ani de creație și ce cauți astăzi diferit în teatru
Prima mea piesă era despre trei surori care locuiesc într-o casă din pădure, iar într-o seară cu furtună se trezesc singure, părăsite de părinți. Trebuie să decidă dacă înfruntă necunoscutul sau rămân într-un loc pe care îl cunosc, dar nu le mai oferă siguranță.
A doua piesă era despre niste artiști săraci cărora le furau operele niște oameni bogați, dar netalentați și le vindeau sub propriul nume.
Mai departe am scris Școala de nebuni, o piesă despre cei care nu se mai regăsesc în societate și în betoanele orașului, așa că se regrupează în pădure unde învață să fie nebuni. Ascultam și multă Vama Veche pe vremea aia.
Ultima mea piesă este despre un subsol din București plin de oameni cinici.
Cred că idealismul meu s-a mai cizelat, fără să dispară de tot. Sunt puțin mai conștientă de lumea în care trăiesc și poate mai curioasă de ce se întâmplă în jur, poate e și normal ca un tânăr creator să fie preocupat mai mult de sine, iar acest lucru să se modifice pe parcurs. În esență însă, lumile din mine nu s-au schimbat prea mult, doar au căpătat - sper - o formă mai articulată.
Misiunea unui regizor în vremurile noastre
Cred că într-adevăr misiunea unui regizor se schimbă în funcție de vremurile în care trăiește. În comunism, creatorii de teatru căutau libertatea pe care societatea nu o oferea, iar oamenii veneau la spectacole și pentru aceste guri de aer. Mă întrebam adesea ce rol ar mai avea teatrul într-o societate utopică, adică una ideală, cu pace în lume și în sufletele oamenilor. Poate atunci ar deveni derizoriu, dar n-o să prindem acele vremuri. Azi, într-o libertate haotică informațională, este foarte greu să discerni între ce este adevărat și ce este fals. Poate asta ar fi una dintre misiuni, să poți oferi oamenilor în acele două ore de spectacol, un sens, un mic adevăr al personajelor care este atât de greu de obținut azi în viața de zi cu zi.
Ce zone explorezi în prezent ca regizor
Mă interesează din ce în ce mai mult zonele de intersecție între formate - cum poate teatrul să împrumute structuri din alte medii fără să-și piardă esența. Gaming theatre e un exemplu, dar nu e singura direcție. Mă atrage ideea de participare reală a spectatorului, nu doar ca prezență, ci ca factor care poate modifica sensul sau parcursul unei povești.
În același timp, mă întorc constant la lucruri foarte simple: la actor, la text, la relația directă dintre oameni în spațiu. Cred că mă interesează tocmai tensiunea dintre aceste două direcții - între structuri complexe, aproape mecanice, și momente de adevăr foarte fragile și imprevizibile.
Formal, sunt curioasă de sisteme deschise, de spectacole care nu sunt fixe, care pot respira diferit de la o seară la alta. Nu neapărat pentru efectul de noutate, ci pentru că mi se pare că se apropie mai mult de felul în care funcționează realitatea - instabilă, contradictorie, în continuă negociere. Cred că, în esență, caut forme care să nu închidă sensul, ci să-l țină în mișcare.
Ai lucrat în formule teatrale convenționale, cât și în proiecte experimentale. Ce îți oferă fiecare tip de spațiu artistic
Forma convențională îmi dă posibilitatea de a-mi exersa meșteșugul și de a lucra cu actorii în fibra textului. Îmi e dor să lucrez pe îndelete, la microexpresii, la microcosmosuri. Proiectele experimentale în schimb, îmi dau libertatea de a căuta în anumite zone fără presiunea produsului final care să se încadreze în anumite norme, de ritm, de structură fixă a poveștii. Mă simt liberă în ambele, dar în moduri diferite. Pentru un spectacol am nevoie de control, să știu că pornesc din punctul A pentru a ajunge în B, la un performance sunt alte priorități, și adesea este vorba de niște descoperiri care țin de moment în sine.
Cum recunoști un context viu de teatru
Încerc să creez acest context, mai degrabă decât să-l recunosc. Mă refeream la noua premieră, la Ora Zero, unde fiecare reprezentație depinde de deciziile spectatorilor și atunci actorii sunt conectați la prezentul fiecărei scene, pregătiți ca mai departe să joace mereu altceva, în cadrul aceluiași spectacol. Totuși, este redundant să spui în teatru că îți dorești să fie viu, căci el este viu în esența lui. Se creează de fiecare dată momentul irepetabil și care arată diferit de la un spectacol la altul. Mă bucur că am ocazia acum să nuanțez puțin această afirmație, unde mă refeream strict la noul nostru spectacol de la Teatrelli și la acest concept de gaming theatre, care vine cu un strat extra de viu.
Credit foto: Andrei Gindac
Raportarea la regia de teatru odată cu anii și experiențele din afara României
O să zic un lucru foarte sincer: în România mi se indusese că este o valoare în a te sacrifica pentru scândură. În mod eronat, ni s-a transmis că actorul trebuie să sufere și să se retraumatizeze, petrecând ore nejustificate în teatru și fiind mereu cu burta goală, la propriu și la figurat. În Berlin mi s-a schimbat ușor percepția, căci acolo am simțit teatrul ca pe o profesie obișnuită, fără presiunea sacrificiului pentru artă. Lucru care a fost refreshing. Am lucrat cu mai mult curaj și cu mult mai puțină frică a opiniilor din jur. Dar foarte concret, acolo am lucrat mai mult. Am simțit că e suficient să am o idee bună și o echipă alături, iar celelalte lucruri vin de la sine.
Ce fel de povești te interesează să spui prin spectacolele tale
Observ în ultima vreme că o umbrelă, o temă care mă urmărește este liberul arbitru. Cât există el și cum îl putem folosi în interesul nostru și al celor din jur. Câte gânduri/acțiuni sunt predeterminate de felul în care am crescut și de societate, și cât putem alege real cum ne construim propria viață. Mai concret, pornesc mereu de la un personaj care mi se pare interesant, el capătă o istorie, i se adaugă alte personaje, iar povestea se creează în jurul lor. Dar sunt atentă la fiecare alegere și la consecințele ei, întrebându-mă cum putem modifica narativa pe parcurs.
Un bilanț subiectiv al spectaolelor tale
Anul trecut pe vremea asta aveam premiera cu Billie & Maria la Volksbuhne Gruner Salon, un spectacol despre o întâlnire imposibilă dintre Maria Tănase și Billie Holiday. Am lucrat studențește, cu două scaune și câteva lămpi, am redescoperit simplitatea și frumusețea din simplitate. Tot anul trecut am scos Der elefant im Raum, la Fritz Theatre, în Chemnitz, unde am experimentat cu formă și culoare, bucurându-mă de o echipă foarte profesionistă a teatrului.
Dacă vine vorba de dramaturgie, de puțini ani am curajul de a-mi monta propriile texte, iar acest lucru nu s-ar fi întâmplat fără încrederea celor din jur. Am multe texte în sertar și aștept să li se ivească un context potrivit. O altă experientă despre care pot povesti a fost instalația și performance-ul Red Exit, de pe o insulă din Marea Nordului, în cadrul rezidenței ZeltplatzResidenz, iar acolo întâlnirea s-a produs mai degrabă cu mine însămi. În completă izolare ies adevărații monștri. Dar dacă mă gândesc cum m-au ajutat să evoluez anumite proiecte, de fapt atenția se schimbă pe întâlnirile cu alți creatori. Revenind la întrebarea de mai devreme, cu de ce teatrul și nu altă formă de expresie, cred că asta ar fi: îți prilejuiește întâlniri directe și foarte intime. Nu poți să faci singur.
Interesul pentru gaming theatre și ce te-a făcut să simți că acest limbaj merită adus și în România
Alături de game designerul cu care am lucrat la ultimul spectacol, am participat la un workshop de gaming theatre la Deutsches Theatre în Berlin. A fost o întâlnire cu sens care mi-a deschis niște ferestre în creier și mi-a lărgit un spectru de posibilități scenice. Teatrul e joc, e joacă în sine, și orice adăugare a încă unui strat de joc mi se pare foarte interesantă. Nu am avut gândul de a aduce în România conceptul, sau nu atunci, imediat, ci asta a venit în urma unei discuții cu Liviu Romanescu, directorul Teatrelli, în care îi povesteam cu mare entuziasm de noua jucărie descoperită, și mi-a propus să facem ceva în acest sens.
„Ora Zero”- la intersecția dintre dramaturgie, teatru și game design. Provocările
Pot spune acum, după ce am dat premiera și a trecut ceva timp, că a fost cel mai greu proces de lucru din viața mea. Inclusiv actorii mi-au transmis, mai în glumă mai în foarte serios, că le-a plăcut foarte mult, dar nu mai fac niciodată. Ca să răspund la întrebare, a fost dificil tocmai asta: să îmbinăm dramaturgia cu regia și cu game designul. Cele trei elemente se supărau des unele pe altele și se înodau niște ițe, pe care stăteam cu orele să le dezlegăm cu toții. Dacă se joacă într-un fel, o replică a unui personaj de mai târziu devine derizorie. Dar dacă se joacă altfel, un alt personaj nu mai poate face o anume acțiune. Am lucrat chirurgical și a venit la pachet cu un stres în plus, dar am avut și noroc de o echipă care a intrat cu totul în conversație și au fost alături până s-au dezlegat toate ițele.
Alegerea distribuției
De când am luat decizia să scriu textul, aveam deja un actor în minte, pe Carol Ionescu. În momentul în care personajul Dora a început să capete o formă, în mintea mea s-a alăturat la procesul de scris și actrița Nicoleta Hîncu. Pentru Ștefi, am intuit de la un punct încolo că mi-o doresc pe Cosmina Olariu, dar am verificat cu ea la câteva lecturi dacă e posibil, căci îi propuneam o chestie complexă: patru personaje foarte diferite. Niko Becker s-a alăturat ultimul, și chiar pe rolul avatarului, care este esențial. Nu îl cunoșteam și a fost o mare surpriză plăcută.
Sunt foarte recunoscătoare pentru cum s-a desfășurat procesul cu actorii și pentru nesfârșita lor răbdare. Carol e un actor-locomotivă care propune, care călărește munți și dealuri când lucrează; Nicoleta Hîncu are o forță pe care o întâlnesc rar, de a exista pe scenă cu totul și de crea câmp în jurul ei; Cosmina e foarte ludică, dar se joacă lucid, mă uitam la ea și mă miram cum îi ies patru personaje distincte și puternice, fiecare cu istoria lui; Niko Becker e colegul pe care l-aș recomanda oricui, lucrează metodic, la finețuri, experimentează orice îi propui, merge cu capul înainte și apoi reia procesul cu mare atenție și acuratețe.
Cum se schimbă pentru tine ideea de autor atunci când spectatorul devine participant activ în spectacol
În spectacol publicul explorează spațiul, alege cum se interacționează cu celelalte personaje și decide noduri narative. La final, e pus în fața unei decizii destul de dificile moral. Noi însă controlăm toate variantele care pot fi alese și, deși există loc pentru improvizație, nu pe asta ne bazăm. Publicul devine, desigur, co-autor, dar tot în cadrul celor nouă variante posibile de spectacol. Acesta a fost pariul cel mare, cum se va adăuga acest strat în timp real. Până acum colaborarea s-a desfășurat armonios, și m-am bucurat că toată lumea este foarte implicată în joc. Eu evit ca spectator teatrul interactiv, de aceea mi-am dorit să găsesc o formă în care spectatorii să poată participa fără să simtă vreo intruziune sau obligație sau anxietate.
Scrierea unei piese de teatru cu mai multe variante, fără să pierzi tensiunea dramatică
Textul l-am scris, cum obișnuiesc, dintr-o suflare. Și am fost foarte mândră de asta, până să descopăr câte lucruri vor trebui modificate pe parcurs. Varianta finală s-a arătat cu câteva zile înainte de premieră. Am modificat încontinuu, și nu expresii sau topică, ci scene întregi, în funcție de posibilitățile jocului. Am renunțat cu toții, cu greu, la anumite scene pe care le lucraserăm și de care apucaserăm să ne atașăm, dar deveneau derizorii în joc. De fapt lucrurile s-au limpezit când a început efortul comun de simplificare. Totuși, ne-am asigurat că păstrăm esența și poveștile de bază ale personajelor, iar apropos de tensiune dramatică, deși nu a fost un scop în sine, cred că a fost menținută de actori foarte bine, indiferent de ce variantă alegeau spectatorii să vadă mai departe.
Cu ce întrebare sau neliniște ai vrut să lași publicului prin „Ora Zero”
Sunt personaje în spectacol asemănătoare cu oameni pe lângă care trecem și pe stradă fără să le dăm nicio atenție. E o formă de autoprotecție și foarte de înțeles, dar ei în spectacol iau o voce comună prin care cer să li se dea dreptul să dispară de tot, lucru foarte trist, dar nu departe de realitate. Societatea construită pe capitalism, vine și cu un individualism pronunțat. Mi-ar plăcea ca poate spectacolul nostru să creeze un mic reflex în oameni de a arunca și o a doua privire înainte să judece.
Ce urmează pentru tine
Deși am spus și eu că o să fac o pauză lungă de gaming theatre, următorul meu proiect mare va fi la Teatrul de Stat din Jena, Germania, o adaptare după Hamlet pe structură de gaming theatre. Altfel, mai am proiecte în Berlin, din care mentionez Micro M, un spectacol despre micromanagement, ucigașul lent de suflete. Aici textul strânge mărturii de la femei imigrante care au suferit micro agresiuni la locul de muncă, și descopăr în proces povești despre care cred din ce în ce mai mult că trebuie spuse. În România revin cu drag și dor oricând se ivește ocazia, căci simt aici o revenire la esență, și o întâlnire cu creatori pe care oricât i-ai căuta în lumea întreagă, tot acasă îi găsești.
