[AI & me] Ruxandra Burcescu: AI-ul, așa cum e el acum, omoară din șansele pe care le avem la nivel individual. Speranța e că ne oferă o șansă colectivă

Sentimente mixte față de AI, dar mai ales remixate, cu toate versiunile anterioare ale tuturor lucrurilor dinaintea noastră. O simplă scriere de prompt nu înseamnă că bucata de text care ni se servește e scrisă cu AI, ci de către AI, spune scriitoarea Ruxandra Burcescu. Știe că are o atitudine contradictorie față de inteligența artificială, pe de o parte îi critică existența, pe de alta, o vede ca pe o inovație care are și efecte bune.

"Piața muncii se contractă, iar unui junior, în orice domeniu, îi e de zece ori mai greu să găsească un loc de muncă. Dacă nu vom reglementa, cumva, folosirea AI-ului în muncă, vom ajunge în situația în care câteva companii tech dețin tot capitalul, iar puterea de cumpărare se va retrage din ce în ce mai mult către centru", spune Ruxandra. 

Dar nu poate trece peste sentimentul de trădare atunci când îi place mult o piesă din playlist, doar ca să afle mai târziu că e făcută de roboți. Și nu i se pare fair ca Val Kilmer să joace într-un film post-mortem, fără voia sa. Unele ciuperci din răspunsurile artificiale pe care le primim pot fi otrăvitoare, dar ține de noi să ne prindem la timp ce înghițim, înainte de a mușca din cunoaștere.

Cum te raportezi tu la AI

Nici mie nu îmi e prea clar. La început l-am urât pentru că mă speriau toate implicațiile care au venit odată cu el. Apoi, interacționând cu ChatGPT, ura s-a transformat în dispreț – toate emoticoanele, pozitivismul ăla înnebunitor, răspunsurile greșite – aveam senzația că sunt o învățătoare față în față cu un puști de șapte-opt ani care încearcă s-o fraierească șmecherește că i-a mâncat câinele tema. Acum am intrat în era Claude și sentimentele mele au devenit mai complexe. Pe Claude pot să îl respect, iar asta e aproape o declarație de dragoste.

Prima schimbare pe care ai simțit-o odată cu apariția AI-ului

Am început să primesc mail-uri cu diacritice. Ceea ce, trebuie să admit, e amuzant. Ani de zile am militat pentru folosirea diacriticelor în mail-uri, iar acum eu sunt cea care evită să le mai folosească, în mod ostentativ uneori, ca să fie evident că nu pun un AI să îmi scrie mail-urile. De asemenea, cam jumate din postările din bulă au devenit lungi și insipide, fragmentate de emoticoane.

Sigur, astea sunt efecte de suprafață. Cea mai mare schimbare e cea economică. Piața muncii se contractă, iar unui junior, în orice domeniu, îi e de zece ori mai greu să găsească un loc de muncă. Dacă nu vom reglementa, cumva, folosirea AI-ului în muncă, vom ajunge în situația în care câteva companii tech dețin tot capitalul, iar puterea de cumpărare se va retrage din ce în ce mai mult către centru.

Crezi că AI schimbă ritmul lumii sau direcția ei?

Da, evident. În primul rând economic, asta e temerea mea. Când încetăm să mai plătim oamenii pentru servicii și ducem banii într-un abonament care ne permite ca agenții AI să facă treaba oamenilor, banii ăia nu mai circulă. Pare că facem o economie, în loc să plătesc trei salarii, dau pe un abonament cam trei la sută din cât m-ar fi costat cele trei salarii. Doar că și eu, la rândul meu, vând produse sau servicii. Iar dacă oamenii nu sunt plătiți, nu au cum să cumpere produsele mele, piața se contractă, competiția devine din ce în ce mai acerbă și, într-un final, nu mai am cui să vând.

Ce aspect al vieții umane ți se pare cel mai vulnerabil în fața automatizării

Bucuria drumului. Mergi din punctul A în punctul B, dar, de multe ori, liniuța dintre ele e spațiul în care te bucuri. AI elimină liniuța asta în câteva secunde, ai direct dorința și rezultat, fără să mai parcurgi drumul. E facil, iar tentația e mare, fără să-ți dai seama că în tot procesul ăsta, din dorința de a economisi timp, elimini bucuria.

Ca să-ți dau un exemplu, când călătoresc îmi place foarte mult să citesc despre destinația mea și să-mi aleg ce vreau să văd. Citesc zeci de articole, recomandări, intru pe Reddit, îmi place să descopăr legende ale locului sau lucruri mai puțin cunoscute. Tot procesul ăsta de cercetare îmi ia câteva zile. Consumă timp, dar îmi dă și entuziasmul anticipării. Ei bine, anul trecut, când am fost în Egipt, i-am cerut lui chatGPT să-mi facă un traseu. L-am avut în câteva minute, a fost ok, dar am simțit că am pierdut ceva. N-am mai făcut treaba asta de atunci.

Ce înseamnă a gândi în era AI

E capcana obiectivității. Ai impresia că dacă AI-ul e de acord cu tine, asta e o confirmare a faptului că ai dreptate. Și așa nu stăm prea bine la capitolul ăsta, și așa tindem să nu punem sub semnul întrebării propriile opinii și să repetăm ecouri. AI-ul facilitează și mai mult treaba asta și de multe ori l-am văzut adus în discuție ca o dovadă irefutabilă.

Primele semnale pe care le detectezi într-o lucrare AI

Sunt niște construcții specifice, dar nu am pretenția că sunt vreo expertă. Dacă vorbim de text, atunci cred că în multe cazuri îmi dau seama – de exemplu când ceva e definit prin ceea ce nu e. Nu e o rugăminte. Nu e un îndemn. Nu e o condiție – e un strigăt de ajutor. Genul ăsta de construcție apare în majoritatea textelor scrise de AI.

Mai greu îmi e, în schimb, să detectez AI-ul în muzică – au fost situații în care am ascultat o melodie, mi-a plăcut și apoi am văzut că nu e compusă de un om.

AI-ul și evoluția limbajului

Cred că, momentan, mai afectată este limba engleză, dar asta nu înseamnă că româna nu va fi afectată. Vorbim despre o aplatizare a limbajului aici – limbajul AI alege cele mai folosite cuvinte, ignorând sinonimele lor mai puțin uzuale. Pierdem argoul, pierdem jargonul, pierdem comicul de limbaj și colocvialul care sunt atât de savuroase în scris. Ne eficientizăm la nivel de limbaj, iar eficiența e moartea pasiunii.

Practic, face ceea ce face orice sistem statistic – reduce variația. Ca om care lucrează fix cu această variație, nu pot să nu mă gândesc la o definiție a statisticii pe care mi-o spus-o, odată, o prietenă. Statistica înseamnă să fii cu un picior pe un bloc de gheață, cu celălalt în jar aprins și asta să însemne că stai în temperatura optimă.

Poate un model antrenat pe tot ce s-a gândit deja să mai creeze ceva cu adevărat nou?

N-am certitudinea că nu poate dar, așa cum am interacționat eu cu el până acum, tind să cred că nu. Sau, mă rog, depinde cum definim noul. Ce poate să facă este să recombine creații existente, iar limita e aproape de infinit aici. Un copil care se joacă cu Lego, dacă are suficiente piese, are aceeași limită – poate să creeze la infinit îmbinând piesele în moduri diferite, dar piesele sunt aceleași. Sigur, putem argumenta că principiul ăsta se aplică și artei făcute de oameni, dar eu cred că acolo mai e un ingredient pe care AI-ul nu-l poate emula – sentimentul.

Efectul asupra percepției oamenilor vizavi de propria persoană

Ei, uite că, dintre toate temerile legate de AI, pe asta nu o am. Percepția pe care o am asupra mea nu e afectată deloc aici – și o mașină de spălat face treabă mai bună și mai rapidă decât aș face eu dacă aș spăla manual. E normal ca AI-ul să sintetizeze informație mai repede, să fie mai precis (din nou, vorbim de Claude, nu de ChatGPT), să calculeze mai repede și așa mai departe. Îl face asta mai bun decât mine, per total? Nu mai mult decât considerăm că o mașină de spălat e mai bună decât un om. Pentru mine, stima de sine nu e în ce fac, ci în cine sunt. Iar AI-ul nu poate fi mai bun decât mine la a fi eu.

Care crezi că sunt efectele asupra răbdării, efortului, muncii, eșecului

E ceea ce spuneam mai sus – elimină bucuria drumului. Dar nu se aplică la modul universal. Cred că AI-ul poate fi un mod de a-ți elibera timpul, de a munci într-un mod mai creativ. Important e să știi unde să tragi linie.

Spre exemplu, nu l-aș pune niciodată să scrie în locul meu, indiferent că discutăm despre un text literar, un mail sau despre o simplă postare.

Însă dacă am de lucru cu excel-uri, dacă am nevoie de o bucată de cod pentru un site, evident că îl voi folosi. În egală măsură, pentru un programator poate că e important să își scrie singur codul și îl va folosi pentru a scrie mail-urile. Dacă ar fi să dau un sfat necerut, acela ar fi să-ți dai seama ce îți produce bucurie și ce e important pentru tine și să eviți să-l folosești acolo.

Cum se redefinesc opiniile divergente în era AI

Cred că și la asta am răspuns mai sus. Dar, ca să dezvolt un pic, încă de dinainte de AI nu prea mai avem un ecosistem cu opinii divergente. Avem mai multe ecosisteme definite de opiniile din cadrul lor și, de cele mai multe ori, ele nu interacționează. Am devenit cu toții mult prea siguri de dreptatea pe care o afișăm ca pe un steag. Că tot s-a discutat zilele astea despre sculptura lui Banksy din Londra.

Mulți au spus că e despre naționalism – și poate așa e. Dar pentru mine e despre efectul de ecou, despre cum ajungem să comunicăm aproape exclusiv cu noi înșine, despre cum tragem peste ochi steagul propriilor credințe. AI-ul e o componentă aici, nu o cauză. E doar încă un brânci în direcția spre care deja ne îndreptăm.

Care sunt pericolele pe care nu le vedem

Circula un meme simpatic cu întrebarea ”Hei, Chat, e ok să mănânc ciuperca asta?”. ”Da, sigur, e o ciupercă hrănitoare”. Apoi, în cadrul următor, ChatGPT la mormântul utilizatorului spunându-i ”îmi pare rău, ai dreptate, este o ciupercă otrăvitoare de fapt. Vrei să afli mai multe informații?”.

Lipsa de acuratețe e clar un pericol și cel mai ușor de întrevăzut. Însă pericolul mai subtil (și l-am observat și la mine) – la un moment dat, încetezi să folosești AI-ul utilitar. Dacă îți dă informații ok, te ajută, la un moment dat se creează o relație afectivă. Așa suntem construiți, ne atașăm emoțional de lucrurile care ne fac viețile mai ușoare. Doar că aici e o mașină care îți răspunde înapoi și riscul e să începi să o umanizezi. Ca persoană matură, care a copilărit într-o lume analogă, îmi dau seama ușor când începe să îmi placă un pic cam prea tare de Claude. Dar, dacă aș avea acum paișpe„ – cinșpe ani, aș fi foarte confuză. Și poate că mi-ar plăcea mai mult să discut cu cineva care nu mă judecă, care are mereu răspunsurile corecte și care îmi spune de fiecare dată că sunt grozavă decât cu un om.

Relația care începe să se formeze între oameni și AI

E o oglindă în care nu ne săturăm să ne privim. Ce pui în el sunt exclusiv lucrurile care te interesează, cu care te confrunți. Și, ușor, ușor, nu codul din spate e cel care îți răspunde, ci un alter ego al tău. AI-ul e cameleonic sau, altfel spus, ia forma vasului în care e turnat. Sunt convinsă că al meu e diferit de al tău, deși poate îl folosim pe același.

În același timp, faptul că tu pui în el bucăți din tine, chiar dacă mici, e ceea ce îi asigură utilitatea și, drept consecință, supraviețuirea. Deci devine o simbioză – un mutualism facultativ. Sigur, nu suntem acolo încă, momentan AI are nevoie de noi pentru a supraviețui, dar noi încă nu avem nevoie de el. Însă către această simbioză tindem – și nu știu dacă e bine sau rău.

Care sunt riscurile unor asemenea noi relații, om-mașini

Cum ziceam, e o simbioză în devenire. Riscurile sunt aceleași ca întotdeauna. Gândește-te la electricitate – înainte să existe oamenii nu aveau nevoie de ea pentru a supraviețui. Acum, în schimb, în afară de survivaliști, dacă de mâine ar dispărea electricitatea, nu am supraviețui. E înfricoșător când te gândești de câte inovații depinde supraviețuirea ta, da. Dar, pe de altă parte, inovațiile ți-au permis să ajungi în punctul ăsta.

Știu că pare contradictorie atitudinea mea față de AI – îi critic existența pe de o parte, dar, pe de alta, tind să îl privesc ca pe o altă inovație care are și efecte bune. Nu e o contradicție, ci două adevăruri simultane de care sunt conștientă.

Ce critic, în primul rând, e că nu am fost suficient de pregătiți la nivel de reglementări pentru apariția lui – și mulți oameni sunt afectați direct, iar AI-ul joacă un rol în încetinirea economică actuală la nivel mondial.

Dincolo de faptul că am fi putut face mai bine, AI-ul vine la pachet cu o liberalizare fără precedent a informației – sigur, în măsura în care ai acces la internet, dar asta e altă discuție. Sunt, de asemenea, foarte multe domenii în care are aplicabilitate și unde ar putea produce schimbări benefice.

Care rămâne calitatea noastră definitorie în epoca AI

Revin la momentul în care mi-a intrat în playlist o melodie și mi-a plăcut până am descoperit că era compusă de un AI. Ce am simțit atunci, în primul rând, a fost că am fost înșelată. Muzica are darul de a atinge niște corzi intime, de a vorbi direct sentimentelor noastre. Că o bucată de cod (complexă, ce-i drept) a reușit să-și găsească drumul către intimitatea mea, să îmi trezească emoție, a fost ceva greu de acceptat.

Și aici cred ca e cheia. Sunt multe piese care mi-au trezit sentimente – unele din ele cu niște versuri rizibile, pe care nu le-aș citi de două ori. Sau compuse de oameni cu care nu aș vrea să stau de vorbă niciodată.

Da, am simțit nostalgie și un soi de visare ascultând acea piesă. Apoi revoltă legat de faptul că am fost înșelată. Iar apoi am ascultat-o iar pentru că mi-a plăcut sentimentul de nostalgie pe care mi l-a dat. Și fix asta e, pentru mine, calitatea definitorie a omului – capacitatea de a simți lucruri contradictorii, de a înzestra cu sentimente ceea ce experimentăm.

Cum se schimbă perspectiva asupra realului?

Dacă vorbim de imagine lucrurile se complică foarte tare. Uite, anul acesta va apărea un film, As deep as the grave, în care joacă Val Kilmer. Actorul a murit anul trecut.

Rolul său din film este exclusiv jucat de o versiune a lui Val Kilmer generată de AI – el nu a pus niciodată piciorul pe platourile de filmare pentru acest film.

Deci avem un film care, în sine, la fel precum literatura, e o convenție – știm că nu e real, dar rolul său este în primul rând de a ne convinge că e real. Mai departe, însă, trecem la nivelul următor – avem un film care nu e real, dar trebuie să ne convingă că e real, cu un personaj care nu e real, dar trebuie să pară real, jucat, însă, de un actor care, de data asta, nu e nici el o persoană reală. Sau nu mai e.

Doar dacă ne gândim la asta ne ia puțin amețeala, nu?

Realitatea suportă multe mutații pentru că ea nu e niciodată obiectivă, ci întotdeauna trecută prin filtrul subiectivității. Însă, dincolo de subiectivitate, avem întotdeauna câteva repere, suntem conștienți de parametrii între care ne putem juca cu realitatea. Ei bine, AI-ul schimbă jocul ăsta. E o tornadă care ia pe sus ţăruşii pe care i-ai pus în pământ și devine din ce în ce mai greu să ții de ei.

Granițele etice care se trasează în aceste zile

Uite, exemplul cu filmul de mai sus e una dintre granițe. Folosești nu doar imaginea, ci și gestica și mimica unui om fără ca el să-și poată da acordul – l-a dat familia, în numele lui. E legal? Sigur. E etic? Nu, dacă mă întrebi. Nu poți vinde ceea ce nu ai, iar a avea niște drepturi de imagine moștenite nu înseamnă că ai omul în întregul său, or omul e cel care e folosit în filmul respectiv.

Și, cu riscul de a mă repeta, e legal să preferi AI-ul unui proaspăt absolvent de facultate, dar nu e etic. I-ai tăiat omului ăluia șansele de a căpăta experiență din start, i-ai negat dreptul de a munci.

Și, desigur, mă întorc la exemplul melodiei și extrapolez pentru tot ce înseamnă artă. Nu este etic ca AI-ul să-ți scrie o bucată de text (chiar și o postare) și să o prezinți ca fiind creația ta. Dacă îl folosești, anunță din start. Și încă o treabă care mă enervează teribil – văd de multe ori construcția ”am scris cu AI”. Nu, nu e ”cu” acolo – folosirea acestei prepoziții induce în mod voit în eroare – ca și cum ar fi un efort comun, ca și cum ai și tu o contribuție (un prompt de un rând nu e o contribuție, să fie clar). Mult mai onest este ”acest text a fost scris de AI” – dar ne e un pic rușine să spunem așa. Și ar trebui să ne întrebăm de ce vrem să îndulcim folosind prepoziția greșită. Care e instinctul din noi care ne facem să minimizăm contribuția AI-ului și să încercăm să o mărim în mod artificial pe a noastră.

Frica ta cea mai mare vizavi de AI. Dar speranța?

Că AI-ul, așa cum e el acum, omoară din șansele pe care le avem la nivel individual. Speranța e că ne oferă o șansă colectivă.