E important ca artiștii să facă spectacole prin care să spună povestea altor artiști. Și e important să ne jucăm prin teatru și să susținem arta înaintașilor noștri, este de părere Alexandra Zamfir (Zametheea). Zam a absolvit Artele Spectacolului - Regie de Teatru la Facultatea de Teatru și Televiziune UBB Cluj, iar în prezent este artist și producător, regizor și antreprenor. Folosește scrisul de ani buni ca formă de escapism, așa că i-au venit mănușă numerele de spoken word poetry. A fost finalistă în sezonul 12 la „Românii au talent”, precum și în sezonul 13 de la „iUmor” cu nici mai mult, nici mai puțin decât uno vero manifesto.
Din pandemie, și-a pus toată încrederea și resursele în Atelierele Viziunea și Grădina Popânzoc din Otopeni, orașul în care a copilărit, iar după un parcurs anevoios, pare că e gata oricând să își suflece mânecile și să pună umărul la proiecte de diverse facturi.
Povestim cu ea în rândurile următoare despre începuturi, piedici, topuri și ce o animă să continue în labirintul alunecos al sectorului cultural-artistic românesc.
Chemarea spre teatru
Când eram eu în clasa a V-a, la noi în Liceul Teoretic „Ioan Petruș” Otopeni se organiza un concurs anual de teatru numit „De-ale lui Otopeanu”. Inițiativa (din ce mi-aduc eu aminte) aparținea doamnei director Luminița Ungureanu, profesoară de română și franceză care coordona foarte frumos activitatea în școală prin multe proiecte culturale. (Cred că tot a ei a fost și inițiativa în baza căreia avem noi azi acea revistă care se distribuie lunar tuturor gospodăriilor din oraș.) În cadrul acelui concurs s-a deschis multor tineri apetitul pentru teatru. Pot să-i enumăr măcar pe Simona Maican, Cătălin Asanache, Vlad Marin. Noi toți am studiat apoi la Facultatea de Teatru și Televiziune UBB Cluj, asta știu sigur. Sunt destul de sigură că au mai fost mai mulți inspirați atunci să studieze arte și prin alte orașe, dar din păcate nu îi cunosc nominal.
În ce mă privește pe mine, eu știu că am jucat IEPURAȘUL din Alice în Țara Minunilor - Ceaiul Nebunilor (spectacol coordonat de Dima Silvia) și chiar dacă am iubit acel rol, pot spune că am râvnit și la cel al Pălărierului. Poate de aceea peste ani am ajuns să fiu recunoscută ca „fata cu joben”.
Cam ăla a fost T0. Apoi au urmat mulți ani în care am căutat cum m-am priceput să mă infiltrez în medii care „cochetau” cu scena.
Etapele de formare
Mi-aduc aminte că prin 2012/2013 mă cam săturasem de teatrul bucureștean, tot mergeam pe la spectacole și plecam de-acolo mai mult tristă, plictisită și frustrată… apoi au avut turneu cei de la Teatrul Național Cluj-Napoca și au ajuns și la noi la Otopeni, iar cazarea le-a fost asigurată la TaxiHostel Otopeni, loc în care eu atunci lucram part-time ca recepționer. Am stat atunci de vorbă cu Cristian Grosu și Cristi Rigman cărora le-am destăinuit că deși îmi place teatrul, nu prea mă mai regăsesc și ei m-au invitat la „Insula” după Gellu Naum (spectacol construit și coordonat de Ada Milea), care se juca la Centrul Cultural „Ion Manu” Otopeni, a doua zi. Mi-au spus: „dacă nu-ți place un stil anume, nu înseamnă că nu-ți mai place teatrul. Hai să ne vezi pe noi și poate o să-ți schimbi părerea!” și au avut dreptate! M-am îndrăgostit! Spectacolul era filozofic, comic, cu muzică live și cu o armonie scenică pe care nu o mai întâlnisem până atunci. Mi-am dat seama atunci că „ĂSTA E GENUL DE TEATRU PE CARE VREAU SĂ-L STUDIEZ!” și așa a început o nouă etapă din parcursul meu, una în care munceam ca să strâng bani, să fac naveta la Cluj pentru a vedea cât mai multe spectacole. Și au fost multe, foarte multe și foarte buneee!
Primele proiecte
Printre primele mele proiecte de suflet, cel care a ajuns să-mi și definească lumea artistică, se numără „Capul de rățoi” de George Ciprian. Puțină lume cunoaște povestea acestui autor și faptul că el a scris un tip de teatru ATIPIC. Un fel de Comedie Eroică. Mi-e îmi place să spun că este primul (la noi cel puțin) care a scris un TEATRU VIZIONAR. Știi că există cele 3 tipuri consacrate de teatru: Comedie, Tragedie și Dramă. Eu aș mai adăuga la această categorisire și Viziune. Ciprian face un teatru care inspiră speranță. Eu așa l-am simțit și pe asta mi-a plăcut să merg mai departe în proiectele mele.
„Capul de rățoi” vorbește despre 4 tineri cu pălării pe creștet, care opresc oameni pe stradă făcându-le farse care să-i determine pe aceștia să nu mai fie cu nasul pe sus, să le reamintească că toți suntem oameni și că suntem mai fericiți/împliniți atunci când ne vorbim unii altora cu jovialitate. Tot în povestea asta se mai vorbește despre un copac. Un copac pe care băieții îl cumpără de la proprietar fără a cumpăra însă și pământul pe care este plantat, invocând că ei au nevoie de o casă și că acel copac este potrivit pentru ei și le oferă tot ce au nevoie - lucru demonstrat mai departe în poveste.
Cred că mult (dacă nu tot) din ce am făcut mai departe în lumea mea artistică a fost ghidat de această filozofie.
Când faci lucruri asumate și extraordinare poartă pălărie, iar dacă vrei să construiești o scenă și întâmplător acolo se află un copac - FOARTE BINE - lasă-l acolo!
De fapt, scena nu este scenă până la capăt dacă nu este și un copac acolo. O să vezi asta și în Popânzoc. Avem multe scene și oricum ai da-o… pe fiecare este și un copac. Evident, fructifer.
Pentru că roadele se culeg din scenă, iar scena e vie. Iar noi ne hrănim din scenă. Respirăm în scenă. Înflorim și creștem pe scenă. Suntem conectați cu natura noastră și ne lăsăm fulgerați de inspirația divină a lemnului care conduce energia din cerurile conștiinței universale până în rădăcinile ancestrale de sub picioarele noastre. Toate scenele adevărate sunt făcute din lemn. Deci din copac. Dar de multe ori uităm... (mare păcat) sau nu lăsăm asta să se vadă.
Acestea fiind spuse, la scurt timp după întâlnirea cu Ciprian a luat naștere VIZIUNEA, mișcarea socială pe care am pornit-o în Cluj, pentru că ne-am dat noi seama (o mână de studenți) că ce lipsește României ca să ne bucurăm de ce este pe aici este Viziune pe Termen Lung.
Atelierele Viziunea & Grădina Popânzoc din Otopeni. Drumul de la idee la realizare
Îți spuneam mai devreme că prin facultate, la Cluj-Napoca, lua naștere VIZIUNEA. Viziunea venea și ca o intervenție pentru clădirea monument istoric din centrul orașului CLUJ - Hotel Continental (cunoscut local sub denunirea de CONTI). Prima finanțare pe care am obținut-o cu mișcarea noastră a fost pentru un proiect care se numea ACTIV-CULTUREL și ne propuneam prin acesta să atragem atenția publicului și autorităților asupra faptului că acest CONTI ar putea să găzduiască un mare HOTEL CULTURAL - adică o instituție pe care o inventasem noi, care ar avea ca scop:
- protejarea drepturilor artiștilor
- găzduirea unui mare teatru viu cu ateliere ale asociațiilor/firmelor culturale sau ale artiștilor independenți deosebiți care activează în Cluj și care ar putea prin arta lor să promoveze turismul cultural în România. Ne gândeam noi atunci (și încă susținem ideea) că o astfel de instituție ar putea crea o nouă piață de desfacere a artei românești pentru turismul local și internațional, ar putea promova produsele inovative și totodată găzdui pe cei care vor să trăiască experiența de a petrece măcar 24 de ore într-un mare TEATRU sau HUB cultural-artistic românesc.
Așadar, ca să popularizăm ideea, am făcut un mare bal mascat cu personaje din cultura românească în cadrul căruia i-am pus pe oameni să voteze dacă vor ca această clădire să ajungă în proprietatea primăriei, iar primăria să ne-o dea nouă ca să facem asta din ea. Ce crezi? Participanții la bal au votat în UNANIMITATE - PENTRU! Doar că la nici o săptămână de la eveniment, lock-down-ul și pandemia ne-a azvârlit pe toți în orașele de origine, ne-a despărțit, ne-a împrăștiat și ne-a închis glăscioarele privighetorice în lumi din care vocile noastre nu s-au mai auzit cum o făceau odinioară…
Ajunsă la Otopeni, într-o casă „bântuită” - așa cum era considerată cea din strada Belgrad 32 A - unde-am găsit loc pentru un spațiu de depozitare al recuzitei noastre, după ce am depășit marea frustrare de a o lua de la 0 într-un loc de în care nu mai cunoșteam (aproape) pe nimeni, unde nu aveam nimic, decât un acoperiș - prin care ploua, unde erau mai mulți munți de gunoaie decât pereți. Ne-am apucat să privim și să… visăm.
Acolo așa, dincoace așa, cum ar fi dacă, dacă acolo așa?! Apoi cum, d-apoi cu ce? D-apoi unde? D-apoi de unde? Și tot așa, și pe dincolo. Și ce vorbim atât, hai să facem curat aici, hai să aruncăm astea, astea hai să le păstrăm și să le refacem! Ia uite că donează cineva o canapea! Hai că donăm noi asta! Ia, că vine cineva să ne ajute. Ia că mergem noi să ajutăm… și uite așa… și tot așa… într-un an avea 2 camere. Apoi o factură la gaz de 80.000 lei, apoi dă-i să construim o sobă, că e mai ieftină decât gazu’. Apoi ne-am dat noi seama că aveam și-o curte pe care n-o vedeam de gunoaie și moloz… și-am început să o golim. Apoi 3.600 lei factura la gunoi. Vai de capu’ și de sufletele noastre! Hai să ne oprim și să mai facem și ceva din care să trăim! Și-am început să facem cursuri de ce știam noi: Teatru, Dans, Manufactură, Public Speaking, Colinde etc. etc.
Și tot așa și tot așa… mai mult pentru copii, că la Otopeni nu-i cultura ca la Cluj să vină toți adolescenții sau adulții să facă dezvoltare personală. DAR aici e tare că după vreun an așa apare un puști Patrick Pătrașcu care zice: „Da’ de ce nu faceți teatru și pentru d-ăștia mai mari?”, eu zic „păi noi vrem dar ăștia nu-și dau ei banii pe cursuri” și la care el „no, hai că-i conving eu pe câțiva, voi pregătiți-vă!”. Și uite așa eu am vorbit cu George Olar care a venit să-i coordoneze pe voinici! La sfârșit, după ce au făcut ei un spectacol de care erau tare mândri, cursanții noștri zic: „bun, dar noi unde ne chemăm familiile/prietenii să ne vadă? că aici în sală nu e loc…” și eu am zis „ păi dacă ne-ajutați să facem curtea, îi chemăm în curte!”. Și uite așa, 6-8 băieți de aproximativ 20 de ani și-au dedicat 2-3 luni din viața lor studențească să își facă un loc în care să se poată face teatru sub cerul liber, chiar aici, la OTOPENI. Și ce e minunat e că nu l-au făcut doar pentru ei! Ci pentru toți cei care au nevoie de un astfel de loc.
Apoi sigur, după peripeții mai sunt și momente de filozofie, de „ce e bine”, „ce păstrăm”, „ce schimbăm”. Cum facem mai bine? Ce vrem de fapt? Unde ne ducem?
În fapt, ce am făcut a fost să creăm pas cu pas un mic prototip a ceea ce ne-am fi dorit să fie CONTI, dacă rămâneam în Cluj. Planul a rămas, dar momentan ne concetrăm aici - să finalizăm acest proiect - căci TOATE LA TIMPUL LOR se fac.
În cele din urmă Atelierele Viziunea au devenit un spațiu în care artiștii care vor să-și predea arta mai departe o pot face în condiții foarte bune, legal, cu suport artistic, materiale și mentorat gratuit din partea noastră și doar din ce vând, ei lasă un procent și pentru susținerea spațiului, plata taxelor și eventual contribuție la promovare (aproximativ 35% din ce încasează prin noi).
În ce privește Grădina Popânzoc, ea a devenit o grădină minunată de vară, o grădină comunitară care creează atmosfera unei insule plutitoare, tropicale, în care organizăm aniversări, găzduim spectacole și în care oamenii pot veni pentru a merge desculți prin iarbă verde, a aduna fructe proaspete din copaci, a citi în hamac, a face grătare sau a se juca sub cerul liber alături de cei dragi.
Sunt cu siguranță mult mai multe de povestit, interviul tău mă face să-mi dau seama că ar trebui să scriu o carte cu poveștile astea pe care cred că lumea trebuie să le afle pentru a-și da seama:
- că orice este posibil
- că mână de la mână se poate construi nu doar o grădină, ci și o țară
- că nimeni n-o să facă pentru noi ceea ce putem face noi cu mâinile noastre și împreună cu cei dragi!
- că există Speranță
- că „nu pot ei să fure, cât putem noi să producem!”
- că întotdeauna vor exista rezultate
- că „dacă muncim, n-are cum să nu iasă”
Cui sunt dedicate atelierele?
Vezi tu, spațiul a trecut prin mai multe dinamici și direcții diferite. Uneori am făcut cursuri pentru copii, alteori pentru adolescenți, adulți, studenți, profesioniști în diverse domenii. Uneori am găzduit oameni ca să-și nască propriile proiecte, alteori am creat noi cu comunitatea noastră artistică diverse proiecte în care ne-am investit tot timpul.
În mare, atelierele sunt dedicate TINERILOR artiști care doresc să crească independent, care nu doresc să se angajeze full-time în domeniu, ci doresc să dezvolte propriul lor curs/proiect sau doresc să co-creeze la un proiect comun cu noi.
Pe de altă parte, activitățile cu public/cursanți sunt dedicate persoanelor care doresc să se dezvolte personal, caută re-creație, activitate artistică filozofică, socializare, o comunitate din care să facă parte sau chiar să învețe aptitudini specifice, dar și un spațiu în care se simt liberi să… respire!
Tot clienți de-ai noștri sunt și cei care au nevoie de suport artistic: firme/instituții/persoane individuale care vor să producă evenimente/festivaluri/expoziții/spectacole/aniversări sau care au nevoie de filme, materiale de promovare, animatori, artiști pe diverse specializări. Ne mândrim cu o rețea frumușică de artiști harnici și talentați care sar în ajutorul celor care vor să ridice la următorul nivel activitatea de care s-au apucat!
Care sunt impresiile de până acum
Clar nu e ușor să lucrezi cu artiști. Sunt persoane talentate, dar extrem de sensibile. Și merită protecție. În România, artistul este mega-abuzat. Am făcut tot ce am făcut și fac în continuare pentru că mi-am dorit și îmi doresc să țin abuzurile departe de mediul meu lucrativ. Marile case de producție dețin monopolul. Este greu să crești și să te dezvolți independent când cineva care are mai mulți avocați, mai multe structuri și mai multe strategii testate la nivel internațional pe care le folosește ca să acapareze piața, să condiționeze artiștii prin contracte de exclusivitate și care nu se ocupă nemaipomenit de mult să aducă lucruri la nivel de performanță, ci doar cât să livreze „ceva” consumatorilor.
În ce privește activitatea noastră internă, activitățile sunt precum e marea pe tot parcursul anului. Uneori viața noastră e foarte liniștită, alteori tulbure, uneori în valuri pe care ne urcăm și alteori pe sub valuri de pe unde încercăm să ne salvăm. Nu-i glumă. Statul a schimbat niște legi fiscale, deja era greu, a devenit și mai și… Nu am simțit ajutor din partea statului nici când am înființat firma și nici pe parcurs (deși de presupune că ar fi trebuit să primesc). A fost foarte complicat să obțin toate actele ca totul să fie legal. Pentru că nimeni nu-ți zice clar ce acte îți trebuie de fapt, cum trebuie completate, plătești nu pe taxa de înființare, cât pe consultanță sau uneori chiar ȘPAGĂ ca să ți se zică ce îți trebuie.
Am avut o situație gen: „Tu nu ai aia, deci eu acum pot să îți refuz dosarul. Nu e treaba mea să îți dau informația asta. Totuși, dacă îmi dai și mie acolo de o cafea, pot să-ți spun”.
Multe lucruri în țara asta funcționează încă pe genunchi și deși există proceduri pe care autoritățile le cunosc - mulți dintre noi nu le cunoaștem și nici măcar nu știm ce să întrebăm dacă nu avem pe cineva cunoscut în domeniu care ne poate ghida. Și e cumva o mafie a celor care știu cum se face și care îți vând la negru informație. NU INFORMAȚIE ILEGALĂ, ci informație legală pe care tu habar n-ai de unde să o iei pentru că statul o are pe undeva budită într-o formă nedigitalizată încă. Sau ceva gen. Asta e impresia mea.
Și dacă ți se încalcă drepturile ca artist, nici nu știi la cine să apelezi. Și nici nu-ți permiți (cred) dacă afli cine te poate ajuta… Adică eu n-am întâlnit încă avocați specializați pe drepturi de autor (poate nu am întâlnit eu), dar uneori am impresia că toți cei care au fost pasionați de așa ceva sunt DEJA angajați la o mare casă de producție românească sau internațională unde au semnat un contract de exclusivitate și deci MAI ALES dacă drepturile ți-au fost încălcate de ei, nu prea ai cum să-i dobori…
De aia visăm noi la instituția aia de care îți povesteam mai devreme. Ca să fie protejat și dreptul nostru, al celor care facem artă, direct de stat. Cred că dacă artiștii nu s-ar mai simți abuzați și exploatați ar avea mai multă motivație să dezvolte industria astfel încât ea să ajungă - PE BUNE - de renume.
Cum a evoluat teatrul românesc
Nu știu ce să zic… mie nu prea-mi place. Tot felul de proiecte cu proiecții și instrumente digitale care pe mine mă îndepărtează de teatru. Știu că altora le plac. Eu sunt mai pe stil vechi. Îmi plac mai mult spectacolele unde se vede sincronizarea actorilor, observi performanță fizică deosebită, replici legate foarte bine în ritmuri surprinzătoare, momente intense construite treptat, MUZICĂ LIVE, bine cântată și bine compusă… genul ăsta de lucruri mă impresionează.
Îmi place storytellingul în spații și contexte informale, unde nu știi exact dacă omul care-ți cuvântează e un actor sau un trecător inspirat, îmi place ca teatrul să mă surprindă. În ultima vreme nu prea mi s-a mai întâmplat asta. Am văzut multe spectacole și mai mult m-au întristat decât m-au motivat/ajutat în vreun fel. Simt teatrul care „se face”… cam sec pentru gustul meu. Dar poate nu m-am dus eu unde trebuie…
Recomandări din oferta recentă
Mi-a plăcut „Antiportret de familie” scris de Ștefan Iancu - nici nu mai știu ce mi-a plăcut, dar știu că am plecat de acolo mândră de puștiul ăsta. Chiar am plâns de bucurie că văd ceva așa de bun și de necesar, educativ, curativ… Frumos! Ceva frumos!
Și am mai văzut „Rostopasca”, care deși nu a fost completamente genul meu (are mult limbaj necenzurat), totuși mi s-a părut un spectacol important. Cred că e important ca artiștii să facă spectacole prin care să spună povestea altor artiști. Cred că e important să ne jucăm prin teatru și să susținem arta înaintașilor noștri. Eu am simțit despre acest spectacol că este o co-creație între adevărații creatori ai mișcării și creatorii spectacolului și am simțit că aflu informație, mă pot gândi la teme importante din viața mea, pot să râd și pot să văd oameni talentați care se simt bine prezentându-mi talentul de care se bucură.
Percepția asupra statutului actorului în România
N-are nimeni niciun drept. Nu s-a schimbat nimic.
Oamenii tot nu înțeleg că artiștii sunt… persoane cu nevoi speciale. La modul cel mai serios! Artiștii, prin natura meseriei lor și a felului în care sunt construiți psihic (de multe ori), au stiluri de viață/feluri de a trăi foarte diferite față de restul oamenilor.
Și ca să poată avea condiții de viață decente, emancipate, au nevoie de un cadru legal foarte specific și atent șlefuit de cei care lucrează de ani de zile în domeniu, mai ales în mediu independent, dar și în cadru instituțional. Faptul că legile sunt făcute mai mult de cei care au fost „directori” pe nush unde și au văzut viața doar din fotoliu cu bugete asigurate de stat, face ca ceea ce se legiferează să fie foarte departe de realitatea reală…
Și mai e un aspect care mi se pare că nu se discută deloc și e foarte important. Cum protejăm viața TINERILOR ARTIȘTI/COPIILOR ARTIȘTI. Mulți dintre ei par copii cu probleme, se diagnostichează cu ADHD, par copii agresivi sau din contră antisociali, dar dacă li se pune (vorba vine) un instrument în brațe - rămâi cu gura căscată la un micuț Mozart. Vreau să zic că de multe ori arta este vindecătoare și de multe ori firea creativă a unui om se poate transforma în „NEBUNIE” (dacă nu este susținută și apreciată de apropiați). Un copil care este hipercreativ și nu va fi îndrumat corespunzător s-ar putea să-și redirecționeze creativitatea către a face MARI și COMPLEXE prostii. Este o pierdere pentru toată lumea dacă nu se iau măsuri în această privință.
De asemenea, mă gândesc la copiii care sunt în plasament sau în centre de zi, școli de corecție, tot felul de astfel de instituții… oare își imaginează cineva că unii dintre ei ar putea fi viitori artiști? Oare donează cineva către astfel de centre instrumente muzicale/albume de artă/cărți de specialitate? FILME care merită văzute? Camere video vechi - dar încă funcționale ș.a.m.d.? Cred că toți am avea de câștigat dacă le-am da o șansă și în felul ăsta. Pasiunea este un lucru foarte valoros pentru om… mai ales pentru cei care au trecut prin mari suferințe/pierderi. E terapie curată. Din frustrare pot să dau în cap sau pot să urc pe-o scenă și să te fac praf din cuvinte bine alese. Pot să violez sau să-ți scriu cea mai dureroasă piesă de dragoste care să te facă să nu mai repeți niciodată felul în care m-ai tratat. Arta e o sabie/un scut de lumină - părerea mea.
Artiștii au nevoie de un cadru legal care să-i protejeze și susțină (cu adevărat) la orice vârstă și după plecarea dintre noi. Iar acest cadru necesită o dedicare pe care eu nu am observat-o încă… pe scurt, mi se pare că aproape nimeni nu vorbește serios despre acest subiect.
O piesă pe care să o revezi la nesfârșit
„Sânziana și Pepelea” de la Teatrul Național Cluj-Napoca, în regia lui Alexandru Dabija. Am văzut spectacolul de peste 20 de ori și l-aș revedea oricând cu toți cunoscuții mei, pe rând sau împreună. Este spectacolul pe care l-am văzut de cele mai multe ori și mi se pare așa de bine făcut încât se potrivește pentru toate categoriile de vârstă și pentru toate nivelurile de educație.
Și îmi place mult că este despre cultura noastră într-un fel atipic. Dar frumos și hrănitor!
Proiecte în pregătire
Am fost implicați în partea artistică a treasure-hunt-ului de vampiri FungLand în Pădurea Codlea și, de asemenea, pregătim pentru 2-4 octombrie primul nostru homemade festival de ForestFantasy, despre care veți afla mai multe în perioada imediat următoare de pe paginile de Instagram atelierele.viziunea & gradina.popanzoc.
Cea mai frumoasă amintire legată de teatru
Fiecare zi în care l-am făcut să se întâmple… în moduri în care ceilalți nu și-ar fi putut imagina. Fiecare perioadă în care am construit lucruri care au contat ENORM pentru cei implicați, chiar dacă ei nici nu mai știu azi cât de mult a însemnat pentru totul lor să fi fost parte din acel moment.
Fiecare clipă în care redescopăr cum teatrul mi-a modelat viața.
Și ce beneficii minunate îmi aduce asta!
