[România reală] Alina Băsu: Cât din ce credem că știm vine din cunoaștere și cât din senzația de a fi informat pe care ne-o dă un feed?

Nu a fost niciodată mai simplu să ai acces la informație și niciodată mai complicat să faci diferența între ce știi și ce crezi că știi. Avem răspunsuri la orice întrebare, explicații pentru orice fenomen și opinii despre aproape orice subiect. Unul din cinci români nu este dispus să-și schimbe convingerile nici atunci când i se aduc dovezi care le contrazic. Unul din trei trage concluzii fără să caute dovezi sau să ia în calcul mai multe perspective. Doar câteva din rezultatele cercetărilor realizate de Signal & Noise, prezentate de Alina Băsu, fondatoarea companiei.

Alina conturează imaginea unei Românii împărțite în bule care comunică tot mai greu între ele, fiecare cu propriile surse de informare și propriile adevăruri. O societate grăbită, în căutare permanentă de scurtături, în care consumul rapid de conținut și folosirea inteligenței artificiale pot deveni, uneori, înlocuitori ai gândirii. 

Datele arată că oamenii care folosesc zilnic mai multe platforme tind să se considere pricepuți în mai multe domenii, de la politică și economie la sănătate și AI. De ce ne este atât de greu să ne schimbăm părerile, cum ne modelează platformele sociale percepția asupra propriei competențe și ce se întâmplă când AI-ul începe să gândească în locul nostru? Răspunde Alina Băsu, founder Signal & Noise, în interviul de mai jos.

Informații despre România care te-au surprins în ultimii ani

Prin natura studiilor mele sunt pasionată de zona socială, așa că la Signal & Noise încercăm să strecurăm astfel de întrebări în studiile noastre, chiar și atunci când nu publicăm datele. Într-un sondaj recent am vrut să vedem cât de deschiși suntem, de fapt, în felul în care evaluăm informațiile (Actively Open-minded Thinking) și cât de ușor ne lăsăm impresionați de fraze pompoase, dar fără conținut (Bullshit Receptivity Scale).

Rezultatele ne-au pus pe gânduri. Unul din cinci români este inflexibil în gândire: chiar și atunci când i se aduc dovezi, nu e dispus să-și reconsidere convingerile. Mai mult, unul din trei nu are reflexul de a căuta dovezi sau de a lua în calcul mai multe variante înainte de a trage o concluzie. Iar când vine vorba de pseudo-profunzime, mai mult de jumătate dintre respondenți fie se lasă impresionați de ea, fie au un discernământ redus în fața ei. Un exemplu: fraza „Dincolo de limitele minții, vibrația universală definește dinamica existenței noastre”, care sună profund, dar nu înseamnă nimic, a fost considerată o idee profundă de aproape jumătate dintre respondenți.

Interesant este să privim puțin și profilul demografic. Cei cu cel mult studii liceale tind mai des să tragă concluzii rapid, fără să caute dovezi sau să ia în calcul alte variante: aproape 4 din 10, față de un sfert dintre cei cu master sau doctorat. Doar 17% dintre ei reușesc să facă clar diferența între o idee profundă și una care doar sună profund.

Prejudecăți

Trebuie să recunosc că mare parte din cercetările noastre din ultimii ani au fost făcute pe alte piețe, în special în Statele Unite. Așa că mi-e greu să vorbesc despre prejudecățile pe care le au alții față de România pornind de la studiile noastre. Tind să cred ca în general așteptările exterioare față de români sunt mai joase și de multe ori surprindem colaborării străini pentru că o mare parte din români sunt muncitori și extrem de implicați în activitățile profesionale.

Cum e de fapt România

Din punct de vedere social, vedem o Românie împărțită în două bule care comunică rar între ele. Fiecare are propriile surse de informare, propriile rețele sociale și propriile adevăruri. Iar comunicarea dintre ele e îngreunată și de ce am văzut în studiile noastre: o parte importantă a populației nu e dispusă să ia în calcul dovezi noi, mai ales atunci când acestea îi contrazic convingerile. Când nu mai cântărești argumentele celuilalt, bulele nu mai au cum să se întâlnească.

A doua concluzie e că trăim într-o criză de timp și suntem permanent în căutare de scurtături. Consumăm conținut scurt, pe TikTok sau în Reels pe Meta, și vrem răspunsuri rapide. Iar inteligența artificială a devenit scurtătura supremă. Vedem oameni care folosesc ChatGPT pentru absolut orice: de la rețeta pentru cină, mesajul de la mulți ani pentru un prieten sau CV-ul pentru un job, până la interpretarea analizelor medicale sau sfaturi juridice. Nu e neapărat ceva rău, AI-ul e un instrument extraordinar. Riscul apare atunci când scurtătura înlocuiește complet gândirea. Iar asta se leagă direct de discernământul pe care l-am măsurat: dacă nu ai reflexul de a verifica o informație, nu îl vei avea nici atunci când răspunsul vine de la un AI care sună foarte convingător.

Cum pot ajuta aceste informații oamenii de marketing

Oamenii de marketing cred că trebuie să ia in calcul că consumatorul de azi are puțin timp și puțină răbdare, așa că brandurile trebuie să-i ofere scurtături. Asta înseamnă decizii care nu încarcă cognitiv: mai puține opțiuni, mesaje clare, beneficii evidente, recomandări și dovezi sociale care îl ajută să aleagă rapid. Iar o parte tot mai mare din aceste scurtături va veni din inteligența artificială.

Într-un studiu recent i-am întrebat pe cumpărătorii online în ce măsură ar fi interesați ca un sistem AI să preia diferite etape ale procesului de achiziție în numele lor. Interesul cel mai mare apare la comparare și evaluare: aproape jumătate și-ar dori ca AI-ul să compare alternativele și să le argumenteze recomandarea. Pe măsură ce ne apropiem de momentul plății, interesul scade. Doar unul din patru ar lăsa AI-ul să finalizeze achiziția. Cu alte cuvinte, vrem ca AI-ul să ne ajute să gândim, dar decizia și plata vrem să le păstrăm pentru noi. Pentru branduri, asta înseamnă două lucruri. Pe de o parte, trebuie să fie vizibile pentru AI în etapa de evaluare, cu informații clare, comparabile și argumente solide. Pe de altă parte, nu trebuie să grăbească automatizarea momentului de cumpărare, unde consumatorul încă vrea să aibă controlul.

Foarte important e și ca brandurile să-și caute consumatorii acolo unde sunt ei de fapt. Datele noastre arată că profilul celor care folosesc intens TikTok e diferit de al celor de pe alte rețele, așa că nu poți comunica la fel peste tot. Aș adăuga și o responsabilitate: faptul că o parte a publicului e mai ușor impresionată de mesaje pompoase nu ar trebui să fie o invitație de a le folosi. Pe termen lung, încrederea se câștigă prin claritate, nu prin cuvinte mari.

Pentru societate și factorii de decizie politică, cred că principala lecție ține de educație. Gândirea critică ar trebui predate în școli, nu lăsată la voia întâmplării. Recent am participat la un program la Copenhagen Business School și m-a impresionat că nu a existat nicio teorie predată de profesor fără un capitol dedicat criticilor: care sunt limitele ei și ce spun cei care nu sunt de acord. Abia atunci mi-am dat seama că eu nu am crescut cu această practică. În școala românească efectiv am învățat teoriile ca pe niște adevăruri, nu ca pe niște idei care pot fi puse sub semnul întrebării. Așa că da, mi se pare vital, mai ales în contextul acestui boom de informatii și tehnologie, să îi învățăm pe cei din generațiile urmatoare să (își) pună întrebări. Întrebările nu trebuie să fie considerate incomode!

Piața de cercetare în 2026

Eu aș împărți cercetarea de piață în pre-Covid și post-Covid. Pandemia a mutat aproape peste noapte cercetarea în online. Interviurile față în față s-au transformat în discuții online, iar focus grupurile s-au mutat și ele pe Zoom. Partea bună a fost că am putut ajunge mai ușor la oameni din orice colț al lumii, mai repede și cu costuri mai mici. Provocările au venit însă din zona respondenților. Acasă, oamenii răspund cu televizorul pornit, cu copiii în jur, cu telefonul în mână. Atenția lor e mult mai fragmentată. Iar în acest nou context anumite categorii, cum ar fi persoanele în vârstă sau cei din mediul rural, au devenit și mai greu de atins.

Cred însă că piața de cercetare actuală trece prin una dintre cele mai interesante perioade din ultimii ani, mai ales din cauza inteligenței artificiale. Partea bună este că lucruri care până acum durau săptămâni, de exemplu analiza unor volume mari de date sau raportarea, se pot face acum mult mai repede și mai ieftin. Asta face cercetarea accesibilă și pentru companii mai mici, care până acum luau decizii doar pe intuiție. La polul opus vine și provocarea, pentru că și respondenții au descoperit că pot folosi AI atunci când completează un sondaj, astfel încât curățarea datelor este mult mai complexă astăzi decât în urmă cu 3-4 ani.

Însă, tocmai pentru că datele sunt tot mai ușor de obținut, există și foarte mult zgomot în ele. Cercetarea de piața s-a democratizat într-o oarecare măsură, dar asta nu înseamnă mereu date mai bune, ci doar date mai multe. Astfel încât valoarea se mută spre interpretare, spre întrebările bune și spre capacitatea de a livra clienților datele care contează cu adevărat.

Provocări

Personal consider că în momentul de față avem două mari provocări în cercetare.

Prima ar fi scăderea încrederii oamenilor în sondaje. Și aici îmi e greu să nu mă gândesc la sondajele politice, care, realist vorbind, au cam generat această neîncredere în România. Nu vreau să intru în cauzele rateurilor acestor sondaje politice, dar în ultimii ani de multe ori am auzit oameni spunând „nu cred în sondaje”, iar asta se simte și în disponibilitatea lor de a răspunde.

Mi-ar plăcea ca oamenii să înțeleagă că un sondaj onest, făcut corect, cu o metodă bună de eșantionare, poate fi de încredere. Dacă facem o analogie, atunci când gătim o oală de fasole, gustăm câteva boabe ca să ne dăm seama dacă mâncarea a fiert, nu? Deci extragem din oală un eșantion și dăm un verdict privind întreaga populație de... fasole. La fel și sondajele: extragem din populația generală anumite grupuri reprezentative de respondenți și prin intermediul lor putem emite niște generalități care, bineînțeles, se încadrează în anumite marje de eroare.

A doua provocare este cu bătaie mai lungă din punctul meu de vedere și nu este neapărat specifică României, ci este realmente o provocare în research la nivel global. Lucrez la o analiză a unor metadate din sondajele pe care le-am cules în ultimii ani, unde am observat un tipar foarte interesant.

Generația Z nu mai are răbdare să răspundă la întrebări și petrece, în medie, cu 30% mai puțin timp decât ceilalți respondenți pe fiecare întrebare din sondaj. Nu cred că asta înseamnă că tinerii „nu au răbdare”. Mai degrabă, aș merge pe ipoteza că formatul clasic al chestionarului nu mai e construit pentru felul în care consumă ei informația. Provocarea pentru cercetători este să găsim metode care să le capteze cu adevărat atenția: chestionare mai scurte, gândite pentru mobil, și, mai ales, metode care nu se bazează doar pe ce declară oamenii. De aceea am început să lucrez cu metode din neuroștiințe și încerc să aprofundez în cadrul studiilor doctorale cum le putem combina cu metodele tradiționale de cercetare. Ce spun respondenții e doar o parte din adevăr, iar comportamentul și reacțiile lor completează imaginea. Nici aceste metode nu sunt fără provocări, dar împreună cu cele clasice ne dau o imagine mult mai aproape de realitate.

Date recente despre România care ar putea naște o conversație necesară

Aș încheia cu un rezultat care m-a pus pe gânduri și care ține de impactul rețelelor sociale. În sondajul nostru i-am întrebat pe respondenți cât de bine consideră că se pricep la cinci domenii: politică, economie, tehnologie, inteligență artificială și sănătate. Am observat că, pe măsură ce crește numărul de rețele sociale folosite zilnic, crește și numărul de domenii în care oamenii cred că se pricep bine sau foarte bine.

Ce mi s-a părut cel mai interesant este că relația nu ține doar de vârstă. Ea apare în toate grupele de vârstă, dar este cea mai puternică la două generații aflate la capete opuse: tinerii de 18–24 de ani, care au crescut cu feed-uri, și cei de peste 55 de ani, care au ajuns pe rețelele sociale mai târziu în viață.

Surpriza a venit când am privit fiecare rețea în parte. Cea mai puternică legătură apare în cazul Instagramului, mai ales la tinerii de 18–24 de ani. În cazul TikTok, legătura dintre intensitatea utilizării rețelei și numărul de domenii la care declara utilizatorii că se pricep e mult mai slabă. Asta m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva, în timp ce stăm cu ochii pe TikTok și vorbim despre potențiale manipulări, Instagramul are o influență mai discretă, dar la fel de importantă. Instagramul are potențialul de a introduce idei, de a forma opinii și de a le da oamenilor senzația că înțeleg un domeniu, nu întotdeauna în sensul bun.

TikTok pare să joace un alt rol. E rețeaua preferată de cei cu studii medii și pare mai degrabă o sursă de divertisment decât una din care oamenii simt că învață. Totuși, printre utilizatorii zilnici de rețele sociale, inclusiv de TikTok, găsim mai des oameni cu o gândire mai puțin flexibilă, adică mai puțin dispuși să-și reconsidere convingerile în fața dovezilor.

Nu putem spune că rețelele sociale îi fac pe oameni să creadă că știu mai mult; poate fi și invers, iar cei interesați de mai multe subiecte urmăresc mai multe surse. Dar mi se pare o întrebare pe care merită să ne-o punem ca societate: cât din ce credem că știm vine din cunoaștere și cât din senzația de a fi informat pe care ne-o dă un feed?  Unele platforme ne pot face să credem că știm mai mult decât știm, altele par că ne închid în propriile convingeri. Iar o societate în care mulți se simt experți, dar puțini sunt dispuși să-și schimbe părerea, e o societate foarte ușor de manipulat.