Aici am umflaturi in asfalt pe care le stiu pentru ca ma uitam in jos de fiecare data cand ieseam din bloc, aici stiu copaci pe care m-am chinuit sa-i urc pana am cazut si m-am julit, aici exista strazi, bancute, garduri, statii de autobuz carora le sunt iremediabil atasate intamplari si oameni. Cum sa nu-mi placa de Bucuresti? Si va zic un secret: plina de frici si cu ghiozdanul in spate, se intampla sa iau autobuzele pana la capat doar ca sa vad unde duc si pe unde o iau.
Dar sunt foarte-foarte multe fatete ale orasului pe care nu le stiu. Si nu pot sa zic ca il iubesc, nu-l cunosc atat de bine. Urmatoarea persoana m-a rusinat pe buna dreptate.
Cristian Vararu e un muzician care iubeste Bucurestiul in cunostinta de cauza. El a pornit acum cateva luni o pagina in sensul asta: Bucuresti minus 50. In primul rand, ca sa fie limpede pentru toata lumea: acel "minus 50" are sensul de "acum 50 de ani". Astea sunt cuvintele lui - cata lume l-o fi hartuit pana acum cu asta?
Cristian Vararu, muzician si iubitor de Bucuresti
Bucuresti minus 50 ne intoarce in timp nu numai in fata cladirilor emblematice, ci ne pune pe ecrane oamenii de atunci, alimentarele, targurile, zonele proaspat inaltate atunci si mai putin mandre acum. Pe scurt, gustam dintr-o perioada infloritoare a Bucurestiului sub comunism, din punct de vedere urbanistic, cel putin. Anii '60.
