In weekend, am fost la o nunta. La masa mea a fost plasata o domnisoara frumoasa, intr-o rochie portocalie. Ca accesoriu, purta la gat un aparat foto putin mai micut decat cocul din crestetul capului. Asociatia Femeilor cu Coc au desemnat-o pe ea sa-mi fie colega de masa.
Rugasem chelnerul sa lase sticla de vin, dar a devenit limpede curand ca avea sa fie o noapte mai grea de-atat. Garcon, Jack pls! Fata a pozat intr-o veselie somonul, branzica si escalopul de porc. Invitatii n-au scapat nici ei.
Pasiunea pentru fotografie si accesul la aparatura buna au creat o retea tot mai vasta de oameni care fac poze. Poze la tot, poze la orice. Poze la poze!
Am atatia prieteni care pot conversa cu usurinta despre arta fotografiei, incat raman surprins uneori. Pe la petreceri, cand mai raman agatat, fara voia mea, intr-o discutie pe tema fotografiei, sunt intrebat: tu ce lentile folosesti? Raspund mereu cu aceeasi glumita care nu duce nicaieri: “Plus doi. Si la stangu’, si la dreptu’.”
E drept, unii duc fotografia in derizoriu, dar altii o cococoata sus de tot, unde nu aratatorul, ci creierul hotaraste cat si cum. Voicu Bojan este unul dintre acest fotografi care gandesc.
A fondat Diafragma9, “un proiect care incearca sa ajute fotografii sa treaca la un nivel superior de intelegere, gandind mai mult si declansand mai putin”. Ii plac cartile, cauta lumi noi, face fix ce-i place. Invidiati-l si cititi-l mai jos.
Prezentul lui Voicu
Imi place sa povestesc despre ceea ce fac, dar nu si despre mine. Pe scurt, la aceasta ora traiesc din singurele lucruri care imi plac cu adevarat pe lume: scris si fotografie. Impreuna cu o mana de oameni, am initiat acum un an proiectul PressOne. Urmele mele se regasesc undeva in josul paginii, la o rubrica intitulata Pe drum.
Scenariul referitor la inceputurile mele fotografice e atat de clasic, incat trage a crasa banalitate. In 1979, ca sa ma mai linistesc, tatal meu mi-a facut cadou un aparat foto pe film - Vilia.
Dupa aproape 10 ani, cineva mi l-a furat din valiza de lemn, in armata. Am dezvoltat impreuna o relatie foarte sfioasa, de iubire. Or, se stie: nu e bine sa te apuci sa descrii iubirile fiindca risti sa le ucizi misterul si vraja.
Diafragma9 e departe de a fi un business de succes. De fapt, am stiut de la inceput ca nici nu va fi. Nu avea cum, cata vreme fotografii care mai si gandesc ceva inainte de a umple hardul de imagini sunt, oricat de arogant si cinic ar suna, destul de putini. As zice, de ordinul catorva sute. Si sa fie cateva mii, tot putini ar fi. Ori, aceasta cifra raportata la o tara intreaga, e usor ridicola.
Pe scurt, Diafragma9 a combinat un soi de scoala de fotografie de reportaj cu o serie unica de carti menite sa-ti deschida mai degraba mintea despre ingredientele unei imagini bune decat sa-ti ofere un retetar al succesului.
Fotografia este o mare lectie despre ratare uzuala si repetata. Arunci, mental cel putin, la gunoi 98% din fotografiile pe care le faci. De aceea, pentru mine cel putin, succesul in fotografie e mereu ceva foarte dubios.
Asta daca nu esti un fotograf de genul celui pomenit de Ufo: NBC – nunti, botezuri, cumetrii, unde succesul e obligatoriu, asta daca vrei sa fii platit. Iar el inseamna poze clare si colorate cu copii rozalii, matusi hatre si unchesi abtiguiti.
Serios vorbind, cand prea multa lume iti admira imaginile, inseamna ca nu esti tocmai pe calea cea buna. Ai inceput sa ratacesti pe caile intortocheate ale kitschului. Cineva care te iubeste trebuie sa te traga de maneca si sa te scoata de acolo.
Diafragma9
Am initiat Diafragma9 in 2007. E un proiect modest, tinut anume mai low profile, in care am invitat exclusiv oameni care imi plac si pe care ii respect atat de mult, incat le invidiez pe fata fotografiile: Gicu, Ufo, Mircea sau Cosmin.
Ei pot fi regasiti pe site sau in atelierele tinute impreuna, la pagina de Istoric.
Am incercat impreuna sa cream o scoala informala, sa invatam sa construim povesti in imagini si in general, sa privim lumea atat de repetat si intens pana cand, la un moment dat, nu se mai stia cine pe cine invata.
Asa-zisii invatati s-au amestecat cu invataceii, devenind un fel de familie. Or acest lucru e la fel de frumos ca si iubirea pomenita mai sus. Descriind-o, ii anulezi din savoare.
Ce se vrea, ce nu se vrea
Noi nu vrem sa ajutam pe nimeni sa treaca strada cu orice pret. Nu vrem sa convertim pe nimeni. Nu ne adresam vreunui target audience anume, chestiile astea ma lasa absolut rece. Noi, astia cativa adunati in jurul acestei idei, facem doar lucruri in care credem. Daca cuiva i se par interesante, pana la urma ne va gasi.
Sau, daca nu ne va gasi fizic sau in paginile noastre aiurea pe net, poate va citi odata o pagina din cele 7 volume publicate pana acum si va cadea o clipa pe ganduri. Asta mi se pare suficient: sa reusesti sa incetinesti pe cineva in asemenea hal, incat sa cada pe ganduri, sa aiba o mica revelatie.
Ideea asta de a gandi mai mult si de a declansa mai putin intr-o lume isterizata de-a dreptul de a face clic cu orice pret oriunde, oricand spre orice, cu orice mijloc de inregistrare a imaginii, e destul de contra curentului, ca sa nu spun tupeist-nebuneasca.
Text + foto = love?
Pai, cuvantul scris si pozele nu se prea imbina. Sunt medii diferite, puternice, geloase. Cu toate acestea, bine dozate, pot deveni complementare. Prost folosite, pot strica tot.
Cand mai vad in expozitii foto - care oricum ma plictisesc de moarte - cate o fotografie adanc-poetica cu vreun drum de tara intortocheat pe care se taraste in praful inserarii vreo caruta trasa de o gloaba coborata direct din Fefelaga si sub ea se rasfira titlul ‘Destin frant’ ma apuca o tristete bacoviana cersind o lamaie.
Fotografia e un limbaj. Daca e buna, va vorbi limpede, raspicat, deschizand sensuri chiar daca sta stramb agatata deasupra unui pisoar intr-un wc public. Nu are nevoie de vernisaje sforaitoare, fursecuri si vin.
Ansel Adams a zis ceva frumos pe acest subiect: „Cand cuvintele vor deveni neclare, voi incerca sa folosesc fotografii. Cand si imaginile se vor dovedi inadecvate, ma voi multumi cu a tacea.”
Dar cum, in era social media, a tacea e sinonim cu a muri, alegerea apartine fiecaruia.
O varza fotogenica: volum de “texte orfane”
Fotografii se declara de obicei, cu un soi de mandrie, persoane vizuale. Deci, nu se prea omoara cu cititul. Mai ales cu cititul cartilor fara poze.
Cartile noastre contin doar litere. Vanzarile relativ modeste ale cartilor din seria Diafragma9 marturisesc apetenta fotografilor pentru lectura, desi cateva titluri s-au reeditat, ceea ce e surprinzator de incurajator.
In ciuda profiturilor mici, sunt in continuare bucuros pentru ca aceasta serie exista. E un omagiu discret adus fotografiei de calitate.
Adevarul e ca tara toata - cu o medie de o carte si un pic citita pe an, in schimb cu o medie de 6 ore de privit la TV - pare ca a luat o optiune serioasa pentru voluntariat in spalarea pe creier de catre o media tot mai degradata, mergand in pasul strengarului spre tampire colectiva.
Eu nu am televizor, dar de fiecare data cand vad unul, chiar si stins, ma ia cu frig, fiindca imi imaginez cam cata iluminare poate oferi imediat ce-l pornesti.
“Varza” mea e o varza a la Cluj: o colectie de texte despre ideile, subiectele si autorii care imi plac. E o carte fara miza, e un moft. Daca ar fi sa o recomand pentru ceva anume, nu stiu care ar fi acel lucru.
Cred ca, totusi, cartea ridica o intrebare subliminala: Oare de ce e frumoasa fotografia, de ce iubim clipele astea inghetate in timp, ce ne place noua la aceasta non-agresivitate vizuala tacuta?
E e o carte simpla, in care declam ca prostul un fel de oda acestui lucru simplu si fascinant, care este pentru mine fotografia.
In acesta stridenta de informatie din toate directiile, o carte ca aceasta seamana cu gestul de a te chinui sa filmezi, chircit in genunchi, in slow motion, un melc trecand strada. Si nu, cartea nu e nici pe departe un best-seller.
India, Cuba, Kyrgystan, Sulina, etc
Sigur ca exista subiecte incitante in orice lume noua. Sigur ca exista stimuli noi in orice spatiu diferit de iarba ta verde de acasa. Insa aceasta idee e si o pacaleala, o simpla perdea de fum.
Un fotograf bun nu trebuie sa fuga la capatul lumii pentru a produce imagini memorabile. Stiu cel putin 5 fotografi pe care ii poti inchide linistit in casa cu un aparat in mana si iti vor produce fiecare cate o poveste frumoasa si diferita in imagini.
Andre Kertesz, exilat intr-un apartament din New York isi traduce tristetea fotografiind o lalea melancolica aplecata peste o vaza. Joseph Sudek vine de la bacanie, pune pe masa branza si painea si le fotografiaza intr-un mod nemaivazut. Edward Weston pune pe masa un ardei si il fotografiaza puternic si senzual. Ii spune Pepper #30.
Dupa el, lumea s-a apucat de pozat legume, crezand ca astfel va fi in trend, dar nimeni n-a mai facut-o ca Weston. Toate aceste 3 fotografii pomenite sunt alb-negru, pe film, facute in casa.
Atelierele Diafragma9
Tocmai am incheiat o Trilogie India. A fost pe cat de greu, pe atat de frumos. E aproape imposibil de pus in cuvinte aventura vizuala, culturala si umana a acestor calatorii.
Atelierele se termina de obicei cu o carte electronica, unde poate vedea oricine ce portofolii au produs oamenii. Ele spun totul, fiindca fotografia are talentul de a a-si trada autorul.
Privindu-le cu un ochi critic, realizezi implicarea, pasiunea participantilor pentru subiectele alese. Acolo se termina orice iluzie.
Deocamdata nu mai avem de oferit nimanui nimic in afara de cartile noastre. Si atelierele vor lua o pauza. Pana cand, nu stiu. Probabil pana ceva va declansa ceva, ca in fotografie. Avem fiecare proiecte personale pasionante care ne halesc mai tot timpul. Diafragma9 e un proiect deschis, surprinzator. Chiar si cand tace.
Diferente foto: romani vs. altii
Nu ma bag sa dau verdicte, fiindca nici nu ma intereseaza, nici nu ma pricep. Sunt destul de rupt de trenduri, cluburi sau festivaluri de fotografie. Am fost intotdeauna pe langa, in afara de Grupul 7 Zile, care a fost o aventura incredibila, finalizata cu un album de colectie intitulat ‘7 ani in Maramures’, editat la Humanitas.
Mainstream-ul
Traim un moment de democratizare a imaginii fotografice, ceea ce e frumos. Acest lucru insa nu garanteaza neaparat o crestere exponentiala a imaginilor bune. Fiindca imaginile bune se fac de catre oamenii care gandesc bine.
Iar in mod ciudat, in marea graba e vremurilor, in inflatia de mijloace tehnice, acesti oameni dispusi sa-si asume o intelegere ceva mai profunda a fotografiei, par sa scada in loc sa creasca.
Fotografia ca job. Sau ceva
Ca job? Daca asta vor, sa gaseasca un patron care sa-l plateasca, ceea ce azi e destul de greu. Si daca poate sa incerce sa nu i se faca sila pe veci de fotografie, ca unui prieten care e fost pozar pe un vas de croaziera, de-ala cu babe bogate.
In rest, imi vine in minte o adaptare a unei vorbe a Sfantului Augustin: ‘Iubeste (fotografia) si fa ce vrei.’
Practic vorbind, l-as sfatui pe acel tanar asa: sa caute sa inteleaga mai intai ce e aia o fotografie buna si mai ales, de ce.
Problema azi e ca nu mai ai scuze: gasesi resurse oriunde si oricand, daca te intereseaza ceva cu adevarat.
Apoi sa ia orice aparat sau telefon si sa faca 50 de fotografii pe zi timp de o saptamana la orice lucru care ii trezeste o minima emotie. Sa le puna undeva si 3 zile sa incerce sa uite de ele. Apoi sa se apuce de editat si sa aleaga 35 din cele 350.
Dupa 3 zile sa mai treaca odata prin ele si sa aleaga maxim 15. Apoi sa le arate cuiva care nu sunt mama, tata sau prietenii, ci cuiva care stie. Cuiva care tine la el suficient de mult ca sa-i spuna ca-s niste porcarii si mai ales, de ce. Sa accepte verdictul, sfaturile si sa ia totul de la capat.
Si s-o tina tot asa vreo cativa ani. Apoi, intr-o buna zi, va afla despre el insusi ceva ce nici macar nu ar fi banuit vreodata.
