[Obsesii part-time] Camelia Cavadia: Aveam 44 de ani când m-am apucat să scriu cartea „Vina”

Cea mai grea partea a fost aceea de a-și face curaj, de a îndrăzni să trimită o parte a manuscrisului la editură, povestește Camelia Cavadia, co-fondatoarea Fabrica de PR. Frica de a ieși în față cu ceva atât de personal a împiedicat-o mult timp chiar și să ia în calcul ideea de a scrie, în ideea de a publica.

Și totuși, în 2015 a publicat Vina, cartea ei de debut (desemnată „Cel mai bun roman de debut” al anului 2015, în cadrul Festivalului Internațional de la Chambéry). Și apoi totul s-a schimbat și nu s-a mai oprit din scris. Și publicat. Anul trecut a lansat al treilea roman, Purgatoriul îngerilor, dupa ce, in 2016, a publicat „Măștile fricii”, lansat și în Anglia.

Am descoperit că abia acum sunt un om complet, că scrisul îmi dă curajul pe care nu l-am avut niciodată. Și nu greșesc deloc dacă spun că am găsit o lume întreagă înăuntrul meu.

Cum și-a adunat curajul și a publicat prima carte la 44 de ani, în ce fel s-a schimbat scrisul după ce a început să publice, cât contează cronicile și reacțiile cititorilor, despre tabieturi, literatură și ”ce a vrut să spună autorul”, povestește Camelia mai jos. 

Cuvintele

Aș putea spune că am o relație foarte strânsă cu cuvintele aproape dintotdeauna. Chiar din perioada în care foarte timidă fiind, „răspundeam” unor întrebări mai mult în mintea mea, tot acolo unde emiteam tot felul de păreri pe care nu aveam curajul să le rostesc în gura mare.

Datorită sau mai degrabă din cauza unei sensibilități exacerbate (deloc în sensul bun al cuvântului), am preferat o bună bucată de timp să pun în jurnale preaplinul pe care-l trăiam (sau mi se părea că-l trăiesc) și poate că de atunci și de acolo mi se trage înclinația asta a mea spre dramă, pe care mi-am descoperit-o mai târziu, mai ales scriind.

Așa cum spuneam mai sus, am scris în jurnale, apoi am scris aproape în fiecare zi la serviciu, am scris pe blogul meu de cărți, pe site-ul COOLturaMall (pe care l-am înființat împreună cu prietena mea, Alina Sin), însă abia târziu am început să scriu cu adevărat.

Până să mă apuc să scriu la prima mea carte, nu am avut niciun fel de altă încercare literară. Mi-a luat mult timp până să-mi fac curaj să îmbrac în realitate un vis pe care cred că l-am avut dintotdeauna, dar pe care l-am tot protejat înăuntrul meu.

Aveam 44 de ani când m-am apucat să scriu cartea „Vina”. 44 de ani și o dorință foarte mare de a scoate dinăuntrul meu poveștile pe care le purtam în mine. Atunci s-a întâmplat cu mine ceva uluitor pentru că din momentul în care m-am deschis, mi-am dat seama că scrisul este împlinirea mea ca om. Este, dacă vrei, ceea ce mă definește. Este cel mai sincer mod al meu de-a fi.

Ce a urmat

Aș putea spune fără să exagerez că scrisul mi-a revitalizat întreaga viață. M-a făcut să văd și să simt lumea și mai intens, mi-a dat un loc în care să pun toate slăbiciunile, toate vulnerabilitățile, toate fricile, dar și toată puterea mea.

Tot ceea ce am făcut de la publicarea primei cărți încoace a stat cumva sub semnul poveștilor, al celor croite în minte, al celor care ajung în cele din urmă pe hârtie. Chiar vorbeam zilele trecute cu un prieten scriitor care-mi spunea că uneori nu mai suportă „chinul” ăsta de a se gândi în permanență la personaje, la acțiuni, la cum o să închidă anumite situații, cum să găsească anumite soluții, la cărți, la scris, la cărți, la scris și pot să spun că-i împărtășesc multe dintre trăiri, dar exact așa cum vorbeam și cu el, pe lângă toate acestea, scrisul este și o mare bucurie, o eliberare pe care nimic altceva nu o produce la o asemenea intensitate.

Așadar, apariția primei mele cărți m-a făcut mai întâi să înțeleg că nu voi mai putea trăi fără scris. Multă lume m-a întrebat cum de-am reușit să public atât de repede „Măștile fricii”, la un an de la apariția primeia, iar răspunsul constă în nevoia mea de atunci de a-mi confirma că pot face lucrul acesta din nou.

Că nu a fost  o întâmplare, ci chiar un început de drum. Era extrem de important pentru mine să văd și încotro mă poartă scrisul, ce fel de scriitor urmează să devin. Pentru că, printre altele, scrisul este și o descoperire continuă a ta ca om (cel puțin, așa a fost în cazul meu). Niciodată nu sondez mai adânc în sufletul meu ca atunci când scriu, pentru că scrisul nu e numai întâlnirea cu ceilalți, ci, în primul rând, întâlnirea cu mine.

Murakami compară genul numit roman cu un ring de wrestling, în care oricine are chef poate intra cu ușurință (bine, aici l-aș contrazice puțin, pentru că nu e chiar așa de ușor să fii publicat la noi de o editură bună; selecția e destul de riguroasă). Provocarea e, spune Murakami, aceea de a te menține în ring. „nu-i atât de greu să scrii un roman sau două. Să scrii continuu, să-ți câștigi traiul scriind romane, să supraviețuiești ca romancier – abia asta este o treabă cât se poate de anevoioasă. Aș putea chiar spune că e ceva peste puterile omului de rând.” Și totuși acesta este lucrul la care visează orice scriitor. Să-și poată permite luxul de a scrie când se simte în formă, când e odihnit, când are pofta mai mare.

Scrisul a devenit una dintre bucuriile constante ale vieții mele, dar și cea care mă consumă cel mai mult, cea care mă depărtează pentru o perioadă de lume și mă apropie de mine, pentru ca mai apoi, să ies din experiența asta împuținată și îmbogățită în același timp.

Timp & efort

Cea mai grea partea a fost aceea de a-mi face curaj, de a îndrăzni să trimit o parte a manuscrisului la editură. Una dintre cele mai mari frici ale vieții mele este aceea de a nu mă face de râs, de a nu fi ridicolă, de a nu greși (flagrant).

Frica de a ieși în față cu ceva atât de personal m-a împiedicat mult timp chiar și să iau în calcul ideea de a scrie, în ideea de a publica. Greu, îngrozitor aș spune, a fost și așteptarea răspunsului, care, chiar dacă în cazul meu a venit repede, m-a consumat enorm. N-am avut somn nici zi, nici noapte până n-a sosit. Însă tot ceea ce a venit după aceea a fost inimaginabil de frumos. Am adunat multe momente intense, la care mă întorc de fiecare dată când mă simt puțin descurajată, clipe care nu seamănă cu nimic din ceea ce am trăit înainte.

Iar pentru asta trebuie să le mulțumesc cititorilor mei.

Ce ai simțit după ce ai publicat prima dată

Am avut toate temerile din lume. Îndată ce am depășit frica unui eventual refuz și am trăit extazul publicării, a urmat frica de părerile oamenilor. Pur și simplu atunci cînd am scris cartea, nu m-am gândit decât la un prim obstacol, acela al nepublicării, însă nu mi-am imaginat ce emoții vor urma după. Când știam că cineva citește cartea, indiferent că erau prieteni, cititori de pe FB, bloggeri, jurnaliști, colegi etc. mă simțeam paralizată de frică: dacă nu le place? Adevărul e că nu știi niciodată ce parcurs va avea cartea ta odată ce-i dai drumul în lume. Chiar nu cred că ai cum să prevezi asta, poți doar să speri că ea-și va găsi singură publicul. 

Cum s-a schimbat scrisul 

Nu pot spune că acum scriu mult mai ușor decât la prima carte. Pot spune doar că am căpătat o altă siguranță a scrisului (așa cum au spus cei care mi-au citit cărțile și așa cum simt și eu). Faptul că am trecut până acum prin trei experiențe de acest fel mă ajută să știu că în cele din urmă voi depăși momentele în care mă voi simți deznădăjduită. Nu mă mai sperie astfel de momente pentru că mi-am dat seama că sunt inevitabile. În plus, am mai fost acolo, am mai trecut și altădată prin blocaje, prin tot felul de neputințe, dar de fiecare dată am căutat soluții să merg mai departe. 

Tabieturi

Scriu când găsesc timp. De obicei, sâmbăta și duminica. Înainte reușeam să scriu câteva ore și dimineața, înainte de serviciu, dar acum îmi e din ce în ce mai greu să fac asta. Așa că, în timpul săptămânii îmi ordonez gândurile, iar în weekend scriu. De bază sunt însă concediile. Doar atunci pot scrie adunat. Așa cum fac acum, de exemplu. Mi-am luat o săptămână special pentru asta. M-am retras la țară, la liniște și încerc să scriu cât pot de mult.

Dacă am liniște și cafea cu lapte lângă mine, am tot ce-mi trebuie.

Cine citește prima dată

Prietena mea, Noni. Apoi soțul meu. La editor ajunge abia când consider eu că am dus cartea în faza finală.

Cât de mult editezi

Destul de mult. Și cred că dacă ar fi după mine, n-aș mai preda cartea niciodată, pentru că mai mereu am impresia că mai sunt lucruri care pot fi schimbate, îmbunătățite. Cu toate astea, o predau atunci când simt să n-o mai pot citi.

De ce nevoie

În primul rând cred că este nevoie de dorința de a te dedica acestei pasiuni (care e, de fapt, mai mult decât atât pentru mine), de a renunța la alte lucruri fără a avea sentimentul că te sacrifici, din contră, că faci ceva fără de care viața ta nu ar mai fi la fel.

În cazul meu, e nevoie de multă disciplină ca să pot duce la bun sfârșit cărțile pe care le scriu și asta pentru că am foarte puțin timp liber. Dacă nu-l folosesc eficient, chiar nu am cum să mă descurc. Uneori mă deranjează faptul că totul e oarecum planificat și că nu-mi permit de prea multe ori să fac ce mă taie capul, dar ăsta este drumul meu, asta e ceea ce am ales să fac și nu regret nicio clipă.

Momente în care ai vrut să renunți

Am deseori momente de deznădejde. Pe parcursul scrierii cărții trec prin tot felul de faze: ba mi se pare că nu e nimic interesant în ce scriu, ba că așa poate să scrie oricine, ba că nu reușesc să construiesc un personaj sau o situație așa cum mi-aș dori și câte și mai câte. Uneori am nevoie de o mica pauză pentru a mă depărta puțin de poveste și a o privi un pic din exterior. Se întâmplă ca uneori, după o astfel de pauză, la recitire să nu mai văd lucrurile la fel și să prind din nou încredere.

Ce mă motivează să continuu? Mesajele cititorilor și faptul că nu cred că aș mai putea sta fără să scriu. Uneori se întâmplă ca exact în zilele în care mă simt mai nesigură pe mine și sunt mai deznădăjduită să primesc câte un mesaj cald și bun de la cineva care mi-a citit cartea/cărțile. Iar asta mă remontează întotdeauna. În plus, atât de multe alte subiecte de cărți viitoare mi se învârt prin minte, încât nu pot să iau în calcul ideea de a renunța la scris. De când a apărut în viața mea, scrisul a schimbat multe lucruri înăuntrul meu și mi-a oferit perspective noi de a mă raporta la ceea ce vreau de la mine și de la viață. Visez să scriu o carte mare, o Carte cu C mare, așa cum spune și editorul meu și de fiecare dată mă străduiesc ca aceea să fie.

Cititorii din online

Caut să îmi iau din online exact ceea ce mă interesează și ce îmi face bine. Îmi place să interacționez cu oamenii care mă citesc și cu atât mai mare îmi este bucuria când ajung să-i și cunosc. Am fost la câteva lansări prin țară unde au ajuns și unii dintre oamenii cu care am legat conversații pe Facebook (de exemplu), iar lucrul ăsta m-a umplut de bucurie.

În plus, îmi place foarte mult „moda” asta de a pune fotografii cu cărțile pe care le citești pe Facebook și pe Instagram. Multe lecturi frumoase am descoperit de-a lungul timpului datorită acestor postări.

Urmăresc, de asemenea, blogurile de cărți (sunt cîteva foarte bune de unde mă inspir pentru lecturi), încerc să fiu la current cu lumea editorială.

Cronicile

Da, atunci când dau de ele le citesc și de fiecare data mă simt ca la examen. Mă bucură atunci când oamenii se regăsesc în poveștile mele, când îi emoționează.

Ce a vrut să spună autorul :)

Uite, de exemplu, Murakami nu răspunde niciodată întrebărilor cititorilor sau criticilor legate de mesajul pe care a vrut să-l transmită. Chiar recent am citit un interviu cu el în care spunea așa:

„Oamenii mă întreabă mereu despre romanele mele: „Ce-ai vrut să spui cu asta?”, „Ce-ai vrut să spui cu cealaltă?”, dar eu nu le explic niciodată nimic. Eu vorbesc despre mine, despre lume, în sens metaforic. Și nu poți exprima sau analiza o metaforă – trebuie doar să accepți acea formă. Un roman e o metaforă”.

Se întâmplă și în cazul meu să mă întrebe cititorii ce s-a întâmplat cu unele personaje, pentru că, e adevărat, toate cărțile mele au într-o mai mică sau mai mare măsură finaluri deschise. Chiar azi m-a „tras la răspundere” un cititor că nu știe ce s-a întâmplat cu două din personajele din „Măștile fricii” la final și m-a rugat să-i spun clar ce s-a ales de ei.

Eu cred că e important ca oamenii să înțeleagă mesajul tău, dar și mai important mi se pare faptul că aceeași carte poate avea un mesaj diferit pentru fiecare cititor în parte. Pentru că fiecare om pune preț pe altceva din ceea ce ai scris tu, îl atinge ceea ce poate raporta la el sau, dimpotrivă, îl atrage exact ceea ce nu înțelege. Așa cum am mai spus-o și altădată, eu consider că fiecare carte e un organism care se modifică de la un cititor la altul, capătă tot felul de valențe... 

Și consider că așa e și firesc. Odată publicată, o carte nu-ți mai aprține. Ea-și urmează propriul destin, propriul drum. Iar asta nu poți controla.

Descoperiri

Am descoperit că abia acum sunt un om complet, că scrisul îmi dă curajul pe care nu l-am avut niciodată. Și nu greșesc deloc dacă spun că am găsit o lume întreagă înăuntrul meu. O lume ce exista acolo poate dintotdeauna, dar care a avut și are nevoie să fie atinsă de scris pentru a se aprinde. E ca o coborâre undeva, în adânduri,  în salină, dacă vrei, într-un loc în care te aștepți să găsești ceva, dar în niciun caz nu te aștepți la un loc care să-ți depășească toate așteptările.

Și nu doar eu m-am descoperit altfel, ci și alți oameni. Sunt mulți prieteni care mă știu de-o viață și pe care, totuși, i-a surprins scrisul meu, pentru că, așa cum spuneam, în scris sunt ceea ce nu pot fi în lumea reală. Sub protecția ficțiunii, pot să-mi dezvălui întreaga vulnerabilitate, pot pune în pielea personajelor acele lucruri pe care altfel nu le-aș putea rosti niciodată. Scrisul e, dacă vrei, felul meu cel mai sincer, deschis și onest de a comunica cu lumea, de a mă dărui ei. Scrisul e tot ceea ce am eu mai bun.

Punctul de intersecție cu PR-ul

Eu cred că cele două se întâlnesc și se împletesc la tot pasul.