[Obsesii part-time] Alina Sin (Fabrica de PR) și multele ei feluri de a spune o poveste

Alina Sin, Managing Partner Fabrica de PR, creează povești prin cuvinte și prin imagini. Și prin ele a descoperit oameni, a învățat lucruri despre ea însăși, a aflat că se poate vindeca și îi poate bucura pe ceilalți. Alina a absolvit Facultatea de limbi străine, a lucrat ca PR în televiziune (TVR, PRO TV, Antena 1) și apoi, din 2017, a pornit alături de Camelia Cavadia, Fabrica de PR. În paralel cu drumul ei în comunicare, desenează și fotografiază. 

Sunt pasionată de tot ce ține de artele vizuale, îmi place să pictez și să desenez, să fac fotografii, îmi place să gătesc și să fac food styling

Experiența a toate aceste descoperiri e păstrată pe blogul ei, www.tasteofsin.ro. Alina povestește despre pasiunile ei diferite și în rândurile de mai jos. Despre copilărie, desenele tatălui ei, fotografia mamei, experimente, încercări, PR și drumul care le conduce.

În marcom

În televiziune am intrat în 2004. Abia terminasem facultatea, mă întorceam din Italia, acolo unde am urmat ultimul an de facultate (am terminat Limbi Străine) și am văzut un anunț într-un ziar legat de un post pe comunicare în TVR.

Nu aveam niciun fel de experiență în domeniu, nu știam cum se face o prezentare de PR, însă mi-am încercat norocul și am trimis un mail. Am rămas acolo să fac un internship, apoi după câteva săptămâni m-au angajat ca PR Executive pentru TVR Cultural. Drumul m-a purtat, la fel de nebănuit, către Pro TV, anul următor. În 2005 am intrat într-o echipă de suflet, în cadrul căreia aveam să petrec ani buni din viață, aveam să leg prietenii, aveam să învăț mare parte din ceea ce știu azi. Am fost o norocoasă să pot lucra pentru proiecte de televiziune care mi-au adus experiență și cu care am învățat meserie. Am stat apoi trei ani în Antena 1, iar în 2017, alături de Cami Cavadia, am pornit pe un drum nou odată cu deschiderea agenției Fabrica de PR.

Context & inspirație

Mi-e greu să identific un moment anume. Dacă stau bine să mă gândesc, am fost mereu înconjurată de desene. Eram foarte mică – probabil că la vremea aceea abia puteam să țin un creion – și-mi amintesc că cel mai mult îmi plăcea să petrec timp cu tatăl meu rugându-l să-mi deseneze diverse.

Am și acum în fața ochilor un carnețel cu foi albe și copertă neagră, în care tatăl meu îmi desena, la cerere, diverse personaje de basm, peisaje sau mai știu ce dictau capriciile mele de copil. De la tata am moștenit „mâna”. Apoi, la fel de clară îmi este în minte o hartă cu cele 4 anotimpuri pe care tatăl meu o pictase – atât de frumos – pentru bunica mea, ea fiind învățătoare. Avea nevoie pentru o oră specială la școală. Parcă văd și acum harta aceea cocoțată pe peretele clasei, mândră că-i frumoasă și provocându-mă cumva să ajung și eu să desenez așa. Nu e nimic neobișnuit în asta, de fapt – Picasso a spus asta – fiecare copil este un artist, problema este cum să rămâi un artist după ce ai crescut.

Ce a urmat

A urmat o foarte lungă perioadă în care mi-am petrecut tot timpul liber desenând. În copilărie, atunci când nu ieșeam la joacă, e tot ce făceam. De la prințese și cavaleri, la peisaje, la desen după model, colecții de haine sau portrete, de la creion, la acrilic, pastel, ulei, fiecare și-a găsit loc, pe rând, într-o anumită etapă a vieții. Mama păstrează și acum desenele mele acasă, în dosare mari, grupate pe ani. Cred că s-au strâns sute, câteva rafturi din bibliotecă sunt pline de imaginile copilăriei mele.

N-am dat la Arte, deși mi-ar fi plăcut. Probabil am ținut la „confortul psihic” al părinților  – Kurt Vonnegut spunea că dacă vrei să-ți enervezi părinții la maximum, poți să dai la Arte, nu e ceva din care poți să-ți asiguri traiul.  

Am continuat însă să desenez și încă o mai fac, deși nu atât de des pe cât aș vrea. Nu am pictat niciodată ușor sau repede, pânza mi-a cerut mereu mult, nu numai timp, ci și bucăți de suflet. Pânza nu mi s-a deschis întotdeauna ușor.

Iar pasiunea pentru fotografie cred că are mare legătură cu această înclinație către estetic. Odată cu telefoanele smart am descoperit că-mi place mult să fac fotografii, apoi mi-am luat un aparat care mă însoțește acum în toate excursiile și vacanțele sau atunci când vreau să gătesc și să pozez asta. Mama e un foarte bun fotograf.

Cum ai învățat

Am învățat de la tatăl meu, apoi singură, exersam zilnic. A venit ulterior și rândul cărților care-mi explicau proporții, apoi albumele de pictură ale marilor artiști ai lumii, care sunt printre cărțile favorite pe care le am în bibliotecă. La un moment dat prietenii mi-au făcut cadou un curs de desen, nu am ratat nicio oră.

Mi-ar plăcut să studiez, cu siguranță aș fi avut acces mult mai repede la anumite tehnici.  Nici la capitolul fotografie nu am luat cursuri, m-am documentat însă singură. De cele mai multe ori simt cadrul, văd o poveste într-o fotografie, sunt elemente care comunică cu mine. Am fost extrem de bucuroasă și flatată când un amic de-ai mei, fotograf de meserie, mi-a spus, când ne-am revăzut la distanță de câțiva ani, că are în telefonul mobil un folder cu numele meu și fotografii culinare făcute de mine. A fost genul acela de moment „wow”!

Transformări

Sunt pasionată de tot ce ține de artele vizuale, îmi place să pictez și să desenez, să fac fotografii, îmi place să gătesc și să fac food styling (deși nu îmi reușește atât de des pe cât aș vrea – dar e și asta o alegere, până la urmă – fac asta la locul meu de joacă, blogul www.tasteofsin.ro ).

Visez să fac o expoziție cu tablourile mele – dar mai am de lucru mult la tehnică și concept, să realizez ilustrația pentru coperta unei cărți și să adun undeva fotografiile culinare. Cum spunea Picasso, „everything you can imagine is real.”

Timp și efort

Când vine vorba de un tablou, cea mai grea parte este terminarea lui. Pentru că mereu am impresia că mai pot fi aduse niște tușe noi poveștii. Am învățat însă în timp că atunci când privesc la tablourile mele trebuie să le văd ca bucăți ale unui anumit timp, am învățat că e ok să simt că poate acum le-aș fi făcut altfel; ele sunt povești despre o emoție simțită cândva, despre un „mine” trecut.

Cea mai frumoasă parte sunt momentele despre care vorbeam mai sus, când oameni pe care îi apreciezi și respecți te complimentează, când în casele prietenilor tăi stau expuse tablourile tale, când un coleg îți spune „hei, am fost la restaurantul acela și am văzut un tablou pe care era numele tău; e făcut de tine?!”. Sau când îți pictezi nepotul pe față și „ca prin minune” se transformă într-un tigruț și e cel mai fericit din lume!

De ce e nevoie

Cred că e nevoie de lucru cu tine. Eu nu prea funcționez într-un program de rutină, ceea ce nu e neapărat ok, pentru că un orar disciplinat te ajută să faci mai multe. Știu că sunt scriitori, de exemplu, care își impun să scrie un număr de ore pe zi și fac din asta un program de respectat cu religiozitate. Probabil că altfel nu ai cum să „produci” constant și bine. Eu exersez când apuc, fac schițe, consum artă și pictez când simt. 

Momente în care ai vrut să renunți

Nici măcar nu cred că există această variantă. Nu, nu am cum să renunț la ceva ce e parte din mine. Și dacă ar trece 10 ani fără să pun mâna pe pensulă sau creion, cred că reîntâlnirea ar fi una extrem de firească. E ca atunci când te vezi cu un prieten bun după ani de zile și ai sentimentul că nu v-ați mai văzut de ieri, iar conversația curge atât de cald și normal.

Surprize. Descoperiri

Am descoperit oameni. Și povești. Am învățat lucruri despre mine. Am învățat că te poți vindeca. Și că poți să-i faci pe alții bucuroși.

Punctul de intersecție

Păi, e tot un fel de comunicare. Doar că nu prin cuvinte, ci prin imagini. E doar un alt fel de a spune o poveste.