[Act & play] Alex Călin: De multe ori nu se dorește ca spectatorul să fie deranjat, ci păstrat acolo, la loc călduț

Ce înseamnă viața unui actor tânăr în România? Ce este greu și ce este frumos? De ce este nevoie pentru a reuși? La început de drum, sau chiar după primii pași deja făcuți în această meserie, mulți actori tineri se zbat să joace. Să iasă într-un spectacol pe o scenă de stat sau independentă, să fie distribuiți într-un scurt sau lung metraj.

Teatrele sunt puține la număr, se fac doar câteva filme în fiecare an, despre castinguri nu se află întotdeauna și actorii au început deja să mai renunțe la reclame. Pe cât de fascinantă, liberă și nonconformistă pare de la distanță lumea actorilor, pe atât de dură se vede ea din interior, pe alocuri.

Începem o nouă serie astăzi pe IQads, cu actori români tineri și (încă) plini de entuziasm. Iar primul la linia de start este Alex Călin, un bucureștean talentat din Berceni. Care a trecut mai întâi pe la o altă școală până să ajungă la cea actorie, unde a dat de profesori inspiraționali.

Pe Alex îl vedem la TNB, Nottara sau Excelsior, dar și în teatre independente, la TV sau pe marile ecrane. Are un mic rol în serialul Umbre, a jucat in "Cap și pajură", "Selfie" și "Selfie 69", iar in curand poate fi văzut într-un lungmetraj nou, ”Înauntru”, debutul in film al lui  Eugen Jebeleanu. Cu Alex Călin dezbatem în continuare, sincer și deschis, ce înseamnă meseria de actor și vorbim despre roluri, spectacole de teatru și filme românești.

Istorie personală

Sunt Alex Călin și sunt din București, mai precis născut și crescut în cartierul Berceni. Îmi place să spun, însă, că am jumătate sânge de ardelean, datorită originilor și timpului petrecut acolo în vacanțe. :) Deși am auzit de prin generală îndemnul “Tu trebuie să dai la teatru!”, probabil datorită felului meu clovneresc de a mă comporta uneori și deși în liceu am avut un gând aproape serios de admitere la teatru, întâlnirea mea cu această artă s-a întâmplat ceva mai târziu.

Credit: Alex Gâlmeanu

A fost nevoie să trec prin altă facultate și prin mai multe joburi (care acum par din altă viață), pentru a ajunge în sfârșit la teatru. De fapt a fost nevoie doar să traversez bulevardul Magheru în timpul sesiunilor petrecute în sălile de la Bibioteca Centrală și să ajung să văd inițial câteva spectacole la Teatrul Nottara, iar apoi să vânez spectacole din cam toate teatrele. Așa că pasiunea s-a dezvoltat încet-încet și natural.

Apoi a urmat lucrul într-o trupă de amatori, câțiva ani petrecuți în Compania Passe Partout și întâlnirea providențială cu un om minunat, profesorul Virgil Constantin de la Palatul Copiilor. Omul acesta nu m-a privit ca pe un Gulliver (așa cum mă simțeam eu) când am intrat în sala mică în care se desfășoară încă activitatea Cercului de Arta Actorului, cu copii de la 5 la 18 ani. Apoi a urmat UNATC-ul unde m-am specializat, în urma întâlnirilor cu câțiva profesori (Alexandru Jitea, Mircea Rusu, Radu Gabriel, Gelu Colceag, ar fi unii dintre cei de la care am avut ce învăța) și cu colegi actori, regizori, coregrafi. Am început colaborările încă din timpul facultății, fie ca actor de teatru sau film, fie ca dans-actor și din fericire continuu să-mi fac meseria cu plăcere acolo unde este nevoie de mine. 

Gândindu-mă retrospectiv, simt că e mai bine că lucrurile s-au întâmplat așa, pentru că am apucat să experimentez și altceva înainte, cum ar fi o sesiune de 15 examene suuper grele, munca din fața calculatorului făcând traduceri sau diverse aplicații, ori într-o bancă sortând hârtii. Atunci când am descoperit teatrul așa cum se arată el doar celor care practică meseria asta, am simțit că e spațiul în care aș putea să mă descopăr, să aflu răspunsuri la niște întrebări care mă macină despre lumea asta și unde am simțit că prezența mea ar putea avea sens. 

Viața de actor în România

Având în vedere numărul mare de oameni care termină o facultate de actorie  comparativ cu numărul de joburi în teatrul de stat și în independent, pot spune că mă simt norocos că am ocazia să-mi fac meseria și să trăiesc din ea. Trist e că nu se gândește nicio autoritate la acest aspect. Căci, dacă s-ar gândi, sigur ar mai fi apărut niște teatre, dar pe bune și transparent, nu așa un proiect finanțat pe sub ușă care să deservescă 2,3 persoane mai influente.

În același timp nu există nicio susținere a spațiilor independente, care au început să se închidă în loc să se înmulțească. Sunt convins, că nu există un plan în cultură. Altfel nu s-ar ajunge în situația de a face micșorări bugetare care să dea, de exemplu, la o parte colaboratorii din teatre. Așa că brusc te poți trezi în situația de a nu ți se mai programa spectacole și de a nu mai avea acces la alte castinguri în teatre, pentru că nu mai sunt bani pentru colaboratori.

Fără să intereseze pe nimeni câți oameni sunt în situația asta. Degringolada asta dă, de asemenea, ocazia abuzurilor în teatre. Dacă ar exista un sindicat, lucrurile poate ar sta un pic altfel, dar până atunci fiecare trebuie să se "descurce". Iar asta nu ți se spune și nici nu ești învățat în facultate: cum să te descurci. Așa că ține cumva de șansă și de cum profiți de fiecare moment în care ți se dă o șansă. 

Eu am folosit tot acest context pentru a încerca să-mi dau seama ce vreau să fac mai departe, cu cine vreau să lucrez, din ce spectacole vreau să fac parte, în ce mediu vreau să-mi fac meseria și ce vreau să exprim cu ajutorul ei. Așa că, după 5 ani și ceva de independență, am ales, cel puțin pentru câțiva ani, să experimentez și statutul de actor angajat într-un teatru de stat, la Teatrul Excelsior.

Cel dintâi personaj 

Primul spectacol în care am jucat, se numea "Cercei cu diamante", a fost alături de trupa de teatru de amatori Indart și a avut loc în holul Muzeului de istorie, în anul de glorie 2007. 

Totuși primul, primul rol a fost la serbarea de abecedar și întâmplător sau nu, eram Arlecchino, mască de care m-am atașat foarte mult mai târziu când am descoperit Commedia dell'arte. 

Apoi, prin anii de liceu, am dat cu nasul de lumea reclamelor și am apucat să fac câțiva bănuți pentru câteva figurații speciale, iar primul film în care am apărut când aveam 16-17 ani este "Damen Tango". Apar într-o singură secvență în care dansez cu Andreea Bibiri, iar filmul era regizat de Dinu Tănase. Cu fiul său, regizorul Nae Tănase, am lucrat la "Cap și pajură", unde am avut primul meu rol principal.

Haios este că, în acel film, juca și Mihai Călin, cu care am avut ocazia să joc la TNB în "Vizita bătrânei doamne" și "Furtuna". Și care a devenit între timp nașul meu și al Anei (n.r. Ana Covalciuc) de cununie. 

Oameni cu care ai lucrat

Gigi Căciuleanu, Alexander Morfov, Michal Docekal, Alexandru Mâzgăreanu, Erwin Șimșensohn, Răzvan Mazilu, David Schwarz, Radu Apostol, Arcadie Rusu, Petrică Ionescu, Irina Crăiță, Doina Antohi, Sînziana Koenig, Nico Vaccari, Radu Gabriel ar fi unii din regizorii (luați în ordine aleatorie) de teatru cu care am lucrat, iar pe film cu Nicolae Constantin Tănase, Cristina Iacob, Millo Simulov. Lista de actori, scenografi, dramaturgi, scenariști, coregrafi ar fi mult mai mare, dar important este că am avut de câștigat câte un pic de la fiecare artist alături de care am lucrat.

Practic fiecare întâlnire a venit cu noi provocări și m-a modelat într-un fel. Uitându-mă la lista pe care singur am scris-o mai sus, încep să mă simt norocos că am putut să întâlnesc atât de mulți oameni de calitate și că am putut să experimentez atât în anii ăștia de când eu și meseria asta ne-am ales reciproc. Felul în care fac și văd meseria în prezent se datorează într-o mare parte tuturor celor cu care am intrat în contact. 

Ce este greu, ce este ușor

Sunt oameni care nu consideră ceea ce facem noi ca pe o muncă. Și mai sunt unii care zic: "Păi vrei și bani pentru asta? Nu o faci din pasiune?". Asta așa la nivel de prejudecată sau cum să folosești pasiunea omului în favoarea ta.

Dar, într-adevăr, mă simt norocos că, în cazul meu, munca se identifică cu pasiunea. Chiar și așa "te rog să-mi plătești contractul ăla la timp și nu mă mai pune tot pe mine în situația să te sun săptămânal" sau "nu mai strâmba din nas când spun că doresc o renegociere pe spectacolul făcut acum 5 ani, că toate s-au scumpit de atunci și nu-ți mai permite să-mi spui tu, un contabil, că poate vreau să nu mai joc niciodată în teatru în clipa în care cer lămuriri în legătură cu plata unui spectacol".

Toate situațiile de genul acesta vin din faptul că suntem o breaslă în care cam fiecare își vede de interesul lui și atât. Cred că am avea multe lucruri de câștigat dacă am fi mai uniți, dar mai e mult până acolo. 

Învățăturile actoriei

Am învățat că există atât de multe variante de drumuri în meseria asta și că ideea de competiție distruge tot ce-i mai nobil în ea. Evident că nu pot să nu mă bucur când un coleg este nominalizat sau câștigă un premiu pentru o interpretare, dar mă bucură mai tare când văd că asta nu-i "fură mințile" și nu-l modifică în nici un fel. Mi se pare o atitudine foarte sănătoasă. Dar simpla comparație între doi actori/actrițe , două interpretări, două contexte atât de diferite mi se pare atât de greu de făcut și cumva inutilă. 

Am învățat să nu mă compar cu nimeni, dar în același timp mă poate ambiționa o interpretare remarcabilă a unui coleg. Asta mă face să-mi doresc să aflu cum a lucrat, cum a ajuns la acel rezultat și să încerc să-mi sondez ființa și mai intim atunci când lucrez la un personaj. 

De asemenea, meseria asta frumoasă, dar și complexă de multe ori, m-a forțat să adopt o anumită responsabilizare, fără de care chiar cred că nu se poate face. Sau poate că se poate, iar asta poate fi o nouă dovadă a faptului că mai am multe lucruri de învățat și că real nu există o singură rețetă după care se practică actoria. 

Pregătirea pentru un rol

Cred că depinde de la proiect la proiect și în funcție de caz mă poate inspira o carte, o melodie, o întâlnire sau pur și simplu echipa din care fac parte. Sunt momente, pe perioada lucrului la un spectacol, când sunt foarte lucid și logic, dar și momente când simt nevoia să mă joc și să mă las furat de ce se naște pe scenă. Îmi doresc să vorbesc despre lucruri pe care le știu, așa că de fiecare dată există o parte de documentare.

Pentru rolul din filmul "Cap și pajură", a fost nevoie să înțeleg ce se petrece cu psihicul și fizicul unui om care primește o lovitură de o asemenea intensitate în acea zonă a capului, pentru a fi în stare să descriu ultimele 24 de ore din viața lui Laurențiu.

În spectacolul "Fluturii sunt liberi" joc un nevăzător, iar pentru asta am vrut să știu cum se descurcă o persoană cu deficiențe de vedere, cum învață, cum scrie, cum gătește, cum și unde se plimbă, cum învață singur să cânte la chitară etc. Mi se pare că altfel stai pe scenă sau în fața camerei când știi lucruri despre personajul tău. 

Critici și reacții în social media

Recunosc faptul că mai citesc cronici sau păreri, dar ele mă influnțează spre deloc. În cazul unui film, treaba este oricum deja comisă. În cazul unui spectacol de teatru, este o muncă de echipă și doar nu o să mă apuc să-mi modific într-o seară brusc rolul în funcție de subiectivitatea cuiva, care nu a participat la repetiții și nu are de unde să cunoască măruntaiele lucrului propriu-zis. Respect părerea oricui știe să o expună într-un mod respectuos (fața de munca unor oameni), argumentat și constructiv. 

Ce ar putea fi mai bine în teatru

Din păcate nu pot să văd atât de multe spectacole pe cât mi-aș dori, deci baza de calcul pentru ceea ce urmează să exprim este una redusă. Totuși, părerea mea este că se riscă prea puțin în teatrul instituționalizat și nu se atacă subiecte actuale. Cu tot respectul pentru clasici și pentru actualitatea pe care de multe ori o poți redescoperi într-o piesă scrisă acum 100 de ani, cred că putem merge mai departe. La fel și ca limbaj scenic.

Îmi pare că de multe ori nu se dorește ca spectatorul să fie deranjat, ci în primul rând păstrat acolo la loc călduț. Ori asta mi se pare un pic prea puțin ca miză. Nu spun că trebuie să-l agresezi sau enervezi, dar cred că merită să cautăm să-l provocăm într-un fel deștept, asta indiferent că e că e vorba de un musical, o poveste de dragoste, teatru politic, social sau educațional. 

Dar cred, în același timp, că sunt și mulți creatori care înțeleg responsabilitatea pe care o presupune meseria asta, care riscă mult, care caută continuu. Iar asta îmi dă speranță. 

Dar în cinematografia românească 

În România este nevoie de cinematografe, punct. Dacă un film care a luat premiul cel mare la Berlin nu mai poate fi văzut nicăieri la, să zicem, 2 săptămâni de la premieră, pentru ca nu e rentabil în mall-uri, atunci cât să mai aștepți să intervii tu ca stat? E clar că statul trebuie să sprjine mult mai mult și concret cinematografia românească. Altfel, mă bucur că se fac filme de toate genurile și cred că e important să continue să se facă, să se experimenteze, să i se ofere publicului o paletă cât mai diversă. 

Reclame și branduri

Particip foarte rar la castinguri pentru reclame, în primul rând din cauza "bănuților" care sunt tot mai puțini și se dau tot mai târziu. Totuși, pentru suma potrivită sunt gata să fac un spot și mâine. Dacă aș fi liber, da' nu-s. Bine, probabil ar conta și produsul. 

Nu am avut ocazia să colaborez cu branduri, dar aș face-o cu drag, cu condiția să fie într-o zonă în care să se potrivească cu personalitatea mea sau cu stilul meu de viață. Ar putea fi un ceas sport, un complex sportiv, o bicicletă, dar cel mai mult mi-ar plăcea să lucrez cu o marcă de mașini electrice. Susțin sincer ideea electromobilității și aș promova-o cu sufletul deschis. Bucureștiul are nevoie de tot ajutorul care-i poate fi oferit. Așa că aștept propuneri. 

Planuri, visuri și dorințe

Am de gând să rămân sănătos și să reușesc tot mai bine să împac viața de familie și socială cu cariera. Idei sunt și pe partea de proiecte, ar mai fi nevoie de timp, răbdare și determinare să le pun în practică. Mi-aș dori și să mai călătoresc, cel puțin la fel de mult ca în 2019. Și poate ceva mai multe castinguri pe film. De acolo mai departe mă descurc eu. 

Unde te vedem în 2020

În luna februarie voi avea o premieră la Teatrul Excelsior, cu primul spectacol muzical pentru copii la care am lucrat. În luna Martie voi avea o premiera la Centrul de Teatru Educațional Replika, cu un spectacol despre migrație. 

Și în plus oamenii pot veni să mă vadă la Teatrul Excelsior, unde joc în "Fluturii sunt liberi" , la TNB unde joc în spectacolul "Furtuna", "Cum vă place" la Teatrul Nottara, la Linotip unde reluăm spectacolul de teatru-dans "Babel" și la Teatrul George Ciprian din Buzău ca să vadă "O noapte furtunoasă".

În 2020 sigur o să fie premiera ultimul film în care am jucat, "Înăuntru" în regia lui Eugen Jebeleanu, aflat la debut în film. Este produs de Icon Production, scris de Ioana Moraru, filmat de Marius Panduru și susținut actoricește de o "gălăgie" de actori mișto, alături de care mă bucur tare că am lucrat. Sper ca acest film să pornească discuții și să atingă câteva corzi sensibile în societatea noastră. 

Dacă oamenii vor să mă vadă în film, să aștepte cuminți premiera filmului "Înăuntru", să se uite la "Umbre" în care am un rol mic sau să-și folosească contul de Netflix pentru a vedea toate cele trei lung-metraje pe care le-am făcut până acum: "Cap și pajură", "Selfie" și "Selfie 69". Enjoy!