[Din spatele textului] Ioana Epure: Am învățat că oamenii nu sunt bau-bau și că majoritatea n-or să-ți rupă capul dacă le pui întrebări. Ba dimpotrivă, abia așteaptă să vorbească

A scris și a surprins în imagini povești ale refugiaților salvați de pe mare între Grecia și Turcia, a documentat materiale despre oameni care trăiesc cu dizabilități sau își duc viața pe stradă. Le-a dat o voce, cu scopul clar de a arăta, dincolo de istoriile lor de viață, că realitatea nu este de multe ori așa cum pare.

Și-a construit scriitura prin mult exercițiu, păstrându-și sinceritatea și stilul direct. De la Mona Dîrțu a învățat să gândească subiecte compleze și să le pună într-un text nesimplificat, dar ușor de înțeles de cititorul neavizat. De la Codruța Simina, să scrie doar despre fapte și să lase concluziile în seama cititorilor.

Ioana Epure este jurnalist, scrie pentru PressOne și colaborează cu alte publicații externe. Dintr-o uriașă curiozitate și din nevoia de a înțelege oamenii, viețile și faptele lor a ales jurnalismul ca profesie. Și pentru că are sentimentul că poate trăi mai multe vieți deodată prin meseria sa.

Un material bine scris e un material în care subiectul e important, nu autorul. Faptul că ai o voce și un public care te ascultă te poate face, ca jurnalist, să ai impresia că părerile tale sunt mai importante decât faptele sau oamenii despre care scrii, din simplul motiv că lumea e atentă la ce spui. E sindromul “look at me”, spune Ioana.

Povestim cu Ioana în cele ce urmează despre jurnalism, aflăm ce înseamnă pentru ea o documentare bună și ce lucruri neobișnuite a făcut ea ca să afle informații.

Drumul tău jurnalistic până la PressOne

Primul meu job a fost la Metropotam. Aveam 18 ani și scriam despre muzică și cârciumi, mergeam la concerte și aveam impresia că am cel mai mișto job din lume. Tot pe atunci m-am apucat și de fotografie. După ce m-am întors de la master din UK, am lucrat aproape un an în Realitatea TV, înainte de marea schismă, și jurnalismul s-a transformat dintr-un vis într-un coșmar.

Așa că, deși făcusem jurnalism la master, am fugit mâncând pământul de meseria asta și am trăit câțiva ani din fotografie comercială. Aveam un studio foto, lucram mult cu companii, mergeam la concerte și festivaluri și scriam texte de călătorie în Dilema Veche și cronici de cărți pe Bookaholic.

Până în 2015, când în gara din Budapesta au ajuns câteva mii de migranți. Mă preocupa de mult migrația, lucram ca fotograf pentru UNHCR. Așa că m-am urcat de pe o zi pe alta într-un tren din București. A doua zi eram acolo, fix când oamenii se băteau cu poliția. Am dat un material pentru Adevărul. A fost efectiv o chestie pe care am avut nevoie să o fac, nici nu mă interesa dacă mă plătește cineva pentru asta, că dacă mi se întâmplă ceva nu-și asumă nimeni răspunderea pentru mine.

Nevoia de a face presă era în mine de mult, dar munca în televiziune mă îngrozise, aproape uitasem că dintotdeauna îmi dorisem să fac asta.

Am rămas freelancer încă mulți ani după aia, dar am lucrat din ce în ce mai mult în presă. Apoi am venit la PressOne și m-am măritat cu jobul ăsta, deși încă mai colaborez cu alte publicații când și când, în special din afara României.

Asimov la PressOne

Ce nevoi îți împlinește munca ta

Motorul meu e o curiozitate uriașă față de tot ce se întâmplă în jurul meu. Am nevoie să înțeleg ce gândesc oamenii, de ce fac lucrurile pe care le fac, cum trăiesc. De ce ni se întâmplă lucrurile care ni se întâmplă? Ce-am putea face ca să trăim mai bine? Sunt un om în perpetuă mișcare și am sentimentul că prin jurnalism pot trăi o mie de vieți în același timp. Nu întotdeauna vieți bune, din păcate.

De ce scrii

Ca să nu mor. Dacă n-aș mai scrie, n-aș mai avea niciun rost pe lumea asta.

În căutarea poveștilor

Îmi place să dau o voce oamenilor care nu au una sau să scot în față povești care le arată cititorilor că realitatea nu-i așa de simplă cum pare. De-asta îmi place să scriu și analize, pentru că vreau să explic în ceva mai multe cuvinte fenomene hipersimplificate de media în general.

Hipersimplificarea produce stereotipuri. Asta s-a întâmplat cu migranții și refugiații din 2015 încoace. Să nu uităm exemplul clasic: “dacă migranții sunt amărâți, cum de au telefoane mobile?”, pentru că presa le construise oamenilor în cap acest stereotip dezumanizant al omului care nu e îndreptățit să fugă de război decât în picioarele goale, cu copiii sub braț. Vedeți și comentariile apropo de refugiații ucraineni - de ce au mașini scumpe? De ce au nevoie femeile refugiate de manichiuri, alte probleme n-au pe lumea asta?

Ce ai învățat în teorie și îți folosește practic în meseria ta

Din școală, gramatică, pentru că mă ajută să scriu corect și să învăț ușor limbi străine. A fost un avantaj uriaș când am început să învăț greacă - o necesitate, dat fiind că locuiesc de un an jumate în Atena, unde urmează să fac un doctorat în antropologia migrației.

La master în UK am învățat să scriu un elevator pitch și să fac un plan de afaceri și un tabel de cashflow. Toate utile dacă lucrezi ca freelancer. În practică am învățat că oamenii nu sunt bau-bau și că majoritatea n-or să-ți rupă capul dacă le pui întrebări. Ba dimpotrivă, abia așteaptă să vorbească. Asta a fost lecția numărul unu după un an jumate de voxuri pe stradă pentru Morning Glory, la Rock FM, și Vice.

In Transsiberian - 2018

Primul material

Un text despre o trupă. Era trupa mea, în care cântam la bass. Probabil le-a plăcut, m-au mai lăsat să scriu și altele.

Cel mai citit text de până acum

Obiectiv, pe cifre, habar n-am, dar probabil a fost un text la care nu mă așteptam să se citească. Un exemplu ar fi un text extrem de tehnic despre Ordonanța 74, care practic forțează femeile care lucrează în profesii independente să-și plătească separat concediul de maternitate (nu la pachet cu concediul medical obișnuit, ca bărbații). Lumea s-a enervat atunci, textul s-a rostogolit. Ordonanța e încă în vigoare.
Însă rareori textele la care ții cu adevărat sunt citite - și invers. E destul de aleatoriu ce se citește și ce nu, mai ales când traficul e dat de algoritmii din Facebook.

Un text deopotrivă citit și iubit a fost “Tanti E. nu a fost bunica mea”, un text personal despre o doamnă minunată care azi nu mai e printre noi.

Cu garda de coasta turca, Cesme - 2022

Cum arată o documentare bună a unui subiect nou

O documentare bună ar trebui, ideal, să conțină vocile tuturor actorilor implicați în situația despre care scrii. Oamenii afectați, societatea civilă, administrația publică, legiuitorii, instituțiile competente, și așa mai departe. Dar de multe ori, din păcate, nu ai nici timpul, nici spațiul de a acoperi subiectul într-o asemenea profunzime - deși noi, la PressOne, avem privilegiul de-a putea s-o facem mai mult decât alte publicații, de cotidian.

Palanca, Moldova - Martie-2022

Lucruri neobișnuite pe care le-ai făcut pentru documentare

Un lucru bizar pe care l-am făcut în documentarea unui material a fost să intru ilegal în cea mai mare tabără de refugiați din Lebos, anul trecut. Eram destul de sigură că n-or să mă lase înăuntru, așa că am mers pe principiul “mai bine îți ceri scuze după, decât să ceri permisiunea înainte” - învățat de la o jurnalistă foarte mișto, de vreo 70 și ceva de ani, cu care am lucrat odată pe un proiect.

A, și în Transnistria am intrat, împreună cu colegul meu Alex Olaru de la PressOne, pretinzând că suntem turiști.

Scriind furibund textul despre Transnistria

Am făcut reportaje sau fotoreportaje de la târguri de pompe funebre, de la evenimente de bodybuilding și powerlifting, de la târguri de vinuri și nunți. Am documentat materiale despre oameni ai străzii sau oameni cu dizabilități, cu refugiați salvați de pe mare între Grecia și Turcia, de la Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică Bălăceanca, unde stau închiși pe viață, de multe ori, oameni cu dizabilități mintale severe. Și așa mai departe.

Cum ți-ai format stilul

Stilul ți-l formezi scriind și citind și încercând mereu să fii cât mai sincer și direct. Să nu încerci să pari altcineva. Scriu de când eram foarte mică, printr-a treia aveam o mașină de scris la care troncăneam toată ziua, scriam povești cu animale. Deci n-a trebuit să învăț propriu-zis să scriu, cât mai degrabă să organizez textele.

Aici o s-o pomenesc pe Mona Dîrțu, unul dintre cei mai buni editori pe care i-am avut, care m-a învățat să gândesc subiecte foarte complexe și să le așez în text într-un fel care să nu simplifice excesiv materialul, dar să-l facă ușor de înțeles și pentru cititorul neavizat. Pentru că - apropo de ce-am învățat în facultate - țin foarte mult la acest „drept la ignoranță” al cititorului. Nu toată lumea e obligată să știe despre ce scrii. E treaba ta să explici.

Iar de la Codruța Simina, fosta mea colegă mea din PressOne și de multe ori și editorul meu, am învățat să nu-i spun eu cititorului ce să simtă. Să scriu faptele și să-l las pe om să-și tragă singur concluziile.

Gestionarea îndoielilor, dacă le ai

Sigur că le am. Pentru asta există editorii. O profesie subestimată în peisajul jurnalistic românesc în momentul ăsta, peste care se sare cu totul uneori. Dacă n-am un cap limpede care să-mi citească textul înainte de publicare, și, dacă e nevoie, să intre în el cu bisturiul sau târnăcopul - după necesități - prefer să nu public.

De ce crezi că te citesc oamenii. Ce caută în scrierile tale

N-am nici cea mai vagă idee. Dar mi-ar plăcea să-mi spună ei.

Atributele unui material bine scris

Un material bine scris e un material în care subiectul e important, nu autorul. Faptul că ai o voce și un public care te ascultă te poate face, ca jurnalist, să ai impresia că părerile tale sunt mai importante decât faptele sau oamenii despre care scrii, din simplul motiv că lumea e atentă la ce spui. E sindromul “look at me”, în care le strecor cititorilor în text referințe muzicale obscure - “uită-te la mine ce muzică cool ascult!”, deși scriu despre, habar n-am, gropile de gunoi ilegale ale Bucureștiului. Apoi comentez finuț despre cum, la sfârșitul vizitei la groapa de gunoi, mi-am aruncat sticla de apă în containerul pentru plastic, pentru că sunt, sanchi, educat. Nu-i pasă nimănui. Scrie despre gropile de gunoi și lasă panseurile autoindulgente.

Jurnalismul scris în vremea podcasturilor

Nu cred că podcasturile vor înlocui vreodată textele scrise. Sunt medii diferite, pe care oamenii le consumă diferit. Cred că e loc pentru toate dacă vin la momentul potrivit și se adresează publicului potrivit.