Este o artistă pe care o atrag culorile, iar prin lucrările sale caută să spună povești care nu sunt mereu ușor de descifrat. Alina Codin este pictoriță și are o istorie profesională care n-a început cu arta plastică, ci cu o muncă necalificată imediat după Revoluție și cu admiterea la UNArte abia la câțiva ani după absolvirea liceului. Părinții săi au crezut că interesul Alinei pentru artă este ceva trecător, pentru că nu desenase de mică, nu moștenea vreun talent artistic din neam și a intrat la facultate la 25 de ani, când alții terminaseră deja studiile de licență.
Povestea Alinei este o mărturie despre cum un vis, dublat de muncă și determinare, ajunge să devină realitate, chiar dacă drumul până acolo nu este drept.
Înainte de finalul anului trecut, a vernisat ultima sa expoziție, „Povestea Absurdului”, care se poate vizita la Centrul de Culturǎ “Palatele Brâncovenești” de la Mogoșoaia până pe 26 ianuarie.
"Povestea Absurdului este o expoziție care își propune să fie o oglindă a societății actuale, cu toate contradicțiile și disonanțele ei. Ideea mi-a venit ca un răspuns firesc la o serie de observații și trăiri personale, amplificate de ceea ce văd în jurul meu: o lume prinsă între progresul tehnologic și declinul uman, între strălucirea afișată și întunericul interior, între empatie și egoism", spune Alina.
Povestim în continuare cu Alina Codin despre creativitate, despre etapele sale de formare și despre conceptul ultimei sale expoziții.
Etape de formare
Am visat să devin medic chirurg până spre finalul liceului, pe care l-am absolvit la Liceul Teoretic „Ion Creangă.” Ironia face că, la finalul liceului, am obținut calificarea de prelucrător prin așchiere (haha). Terminând liceul în 1989, opțiunile pentru a merge la facultate erau destul de limitate. Am avut de ales între ASE și Politehnică. Cum ASE-ul nu mi-a fost deloc pe plac, alegerea a fost simplă: Politehnica, specializarea Energetică, mai ales că mama mea se interesase și aflase că e „mai potrivită pentru fete.”
Am dat admiterea în 1989, dar am picat prima sub linie. În 1990, am încercat din nou și am picat a treia. Între timp, revoluția ne schimbase tuturor perspectiva, așa că am renunțat la visul de a deveni energetician (nici acum nu știu exact ce aș fi făcut în acest domeniu). La momentul respectiv lucram la UCRU București, ca muncitor (haha).
În 1991, m-am angajat prin transfer la Direcția Monumentelor Istorice, ca dactilografă, după ce urmasem un curs de specializare. Într-o seară, când am rămas peste program, am auzit voci ridicate dintr-un birou. M-am dus să văd ce se întâmplă și am nimerit în mijlocul unui conflict: o colegă încerca să editeze revista internă a instituției, iar IT-istul îi explica cum să procedeze. Din păcate, niciunul nu înțelegea ce spunea celălalt, iar tensiunea era la cote maxime.
Am rămas în spatele lor, ascultând explicațiile IT-istului, până când cei doi, exasperați, au ieșit să se calmeze. Atunci m-am așezat la calculator (o adevărată relicvă primită de la “ajutoare”, ocupând un perete întreg) și am aplicat indicațiile pe care le reținusem. Când s-au întors, au fost uimiți să vadă că rezolvasem problema. Din acel moment, am preluat responsabilitatea pentru tot ce însemna revista și materialele pentru tipar.
Acea întâmplare mi-a schimbat complet drumul profesional. Ulterior, m-am angajat la Mediafax, Graffiti/BBDO, și în alte agenții de publicitate, unde am continuat să îmbin creativitatea cu tehnologia, ca graphic designer.
Drumul către artă
Între doua joburi, am lucrat intr-o firma in care trebuie sa fac si revista presei printre altele. Tot rasfoind ziarele, am dat peste un anunt mic, intr-un colt de pagina (cred ca am pastrat Ziarul), in care se anunta infiintarea primei facultati de arta din Romania, avand si sectie de Moda, un alt vis de-al meu. Sun, spun ca nu stiu sa tin un creion in mana si intreb daca m-as putea inscrie. Cum in anii ‘90 nu exista nu se poate, daca erai dispus sa platesti, m-am inscris la facultate. Eram vreo 15 ratutiti, cam la acelasi nivel, adica zero, care incercam sa desenam intr-un pod friguros si umed, avand doar doi profesori coordonatori: unul de desen/pictura/de toate si altul de istoria artei. Dupa cateva luni, vreo doua, dupa inceperea anului scolar, sectia s-a desfiintat, cei care initiasera proiectul dandu-si seama ca bani alocati acestei activitati trebuie sa fie mult mai multi decat ce incasau din taxe. Profesorul de atelier, ne-a promis ca ne pregateste pentru examenul de la stat, UNArte Bucuresti.
Din 15 am ramas vreo 5, care am continuat sa mazgalim niste naturi statice in atelierul profului. Cum el trecea o data la doua saptamani sa vada ce mai facem, evident ca nu am avut nicio sansa la examen. Dar, desi nu pictasem niciodata, am prins gustul culorilor, texturilor, combinatiilor de nuante. Anul urmator am schimbat profesorul si am ajuns in atelierul lui Valeriu Mladin, care in 8 luni a reusit sa ma ridice de la zero la 7,77, media cu care am intrat la UNArte, sectia Scenografie. Desi au fost niste luni in care am facut niste eforturi sisifice, aveam job si mergeam si la meditatii de 3 ori/ saptamana a cate 4-5-6 ore, iar in perioada de dinaninte de examen, in fiecare zi eram printre discutii in contradictoriu, plansete si aruncat cu creioane si carbune prin atelier, o sa-i raman recunoscatoare domnului professor pentru tot ce m-a invatat si pentru faptul ca a fost primul care m-a “descoperit”. Cand intra in atelier si vedea lucrarile mele de pictura i se luminau ochii si era uimit de combinatia de culori pe care o faceam, desi era foarte zgarcit cu laudele. Cred ca mirosul acela din atelier, de ulei cu terebentina, praf de carbune si miros de guase nu o sa-l uit niciodata.
Credit foto: Florin Ghebosu
Cine te-a încurajat mai departe
Nu pot spune că cineva m-a sprijinit în mod special. Părinții mei au crezut că interesul meu pentru artă este doar o toană trecătoare. Nu desenam de mică, nu aveam rude cu „talent artistic” și am intrat la facultate la 25 de ani, când alții o terminaseră deja de câțiva ani.
Dacă, cu un an înainte să intru la facultate, mi-ar fi spus cineva că arta va fi drumul meu, i-aș fi râs în nas. În acel moment lucram deja ca graphic designer și îmi plăcea foarte mult, dar nu credeam că aceasta va deveni esența vieții mele.
Declicul care te-a determinat să te hotărăști că vei face din artă o profesie
Declicul nu a fost unul brusc, ci mai degrabă un proces. După mai bine de 30 de ani de activitate artistică, realizez că, indiferent unde am lucrat sau ce am făcut, totul s-a învârtit în jurul artei și al creației. Nu pot trăi fără culori, fără să concep sau să creez ceva nou. Acest proces îmi ține mintea trează, îmi hrănește gândirea și îmi oferă bucuria de a trăi.
Primele lucrări
Primele lucrări, care ar putea fi numite astfel, le-am realizat în atelierul lui Valeriu Mladin, dar erau mai degrabă formale și destul de seci, fiind menite să mă pregătească pentru examenul de admitere la facultate. După al doilea an la Scenografie, am dat încă un examen de diferență și m-am transferat la Pictură. Simțeam deja o chemare puternică spre pictură, dorința de a-mi exprima creativitatea prin culori.
Profesorul Mirel Zamfirescu m-a primit foarte bine, dar aveam viziuni diferite. El prefera o abordare clasică a picturii, în timp ce eu simțeam o nevoie disperată de a explora culori vii, puternice, care aproape că „ardeau” pânza. Discuțiile din atelier pe tema griurilor colorate versus culorile tari erau dese și intense, eu ținandu-mă tare pe poziție (sîc!). Din acest motiv, notele mele din facultate nu au fost printre cele mai bune.
Încă de atunci experimentam formele abstracte, minimalismul și structurile geometrice, deși mi-au trebuit ani de practică pentru a-mi rafina limbajul artistic. Am înțeles că o lucrare nu este doar o combinație plăcută de forme și culori. Mai presus de acestea, esențială este povestea sau mesajul pe care vrei să-l transmiți prin creație.
Credit foto: Florin Ghebosu
Expoziția „Povestea Absurdului”
Povestea Absurdului este o expoziție care își propune să fie o oglindă a societății actuale, cu toate contradicțiile și disonanțele ei. Ideea mi-a venit ca un răspuns firesc la o serie de observații și trăiri personale, amplificate de ceea ce văd în jurul meu: o lume prinsă între progresul tehnologic și declinul uman, între strălucirea afișată și întunericul interior, între empatie și egoism.
Conceptul expoziției este centrat pe radiografierea acestei realități absurde în care trăim. Într-o epocă a dezvoltării informaționale, când inovația ar trebui să ne apropie, descopăr tot mai multă distanțare. Războaiele interioare, stresul informațional, viețile duble — una online și alta reală — sunt realități care ne definesc, chiar dacă încercăm să le ascundem sub zâmbete perfecte și imagini luminoase pe rețelele sociale.
Prin lucrările din această expoziție, am vrut să arăt antagonismele cotidiene care ne conduc viața: depresia ascunsă sub un zâmbet, agresivitatea mascată de politețe, nefericirea disimulată de aparentul succes. Ele sunt o oglindire a dinamicii sociale și a conflictelor tot mai frecvente — armate, religioase, sociale. Însă ceea ce m-a inspirat cel mai mult este modul în care această stare de conflict devine norma, un firesc de care începem să nu ne mai mirăm, să nu ne mai revoltăm.
Prin această expoziție, am dorit să aduc în fața privitorului o reflecție, dar și o provocare: să privim mai atent la propria noastră umanitate, la relațiile pe care le avem cu ceilalți și cu noi înșine. Și, deși povestea are accente dure, ea nu este lipsită de lumină. În ciuda absurdului, există iubire — un fir fragil, dar esențial, care ne reamintește că mai există speranță.
Această expoziție este un mesaj pentru a nu ne obișnui cu absurdul ca normă, pentru a continua să căutăm frumosul, adevărul și conexiunea autentică, chiar și în mijlocul contradicțiilor și conflictelor.
Procesul de creație
Cea mai provocatoare și consumatoare etapă din realizarea expoziției Povestea Absurdului a fost legată de limitările fizice și logistice, dar și de procesul de a ține tot conceptul întregii expoziții „în cap” până în momentul panotării.
Faptul că nu am un atelier a însemnat că toate lucrările au fost create din mijlocul sufrageriei, într-un spațiu foarte restrâns, de doar 2x2 metri. Aceasta a fost o provocare uriașă, mai ales că unele dintre lucrări aveau dimensiuni impresionante, de 5x2 metri. Lipsa unui spațiu adecvat m-a forțat să improvizez și să împart realizarea lucrărilor între mai multe locații și colaboratori.
O parte a lucrărilor, inclusiv cele cinetice, au implicat colaborări. Mecanismele cinetice au fost printate 3D și realizate de fostul meu coleg de liceu, Dan Millio, iar alte elemente au fost tăiate din forex într-un atelier specializat. Însă nu am avut ocazia să le văd asamblate și funcționale decât în momentul panotării expoziției, ceea ce a fost un proces intens și emoționant.
Panotarea a durat aproximativ 25 de ore, întinse pe parcursul a patru zile. A fost un maraton în care fiecare detaliu a trebuit ajustat, verificat și integrat în conceptul final. Emoția reală a venit abia în momentul în care toate lucrările au fost așezate la locul lor, funcționale și armonizate în spațiul expozițional. Atunci, pentru prima dată, am simțit cu adevărat vibrația și fiorul acestei povești complexe pe care am dorit să o spun.
Această etapă mi-a testat nu doar răbdarea și rezistența fizică, ci și încrederea în propria viziune. A fost un efort colectiv, dar și o călătorie personală intensă, care a dat naștere unei expoziții ce reflectă exact disonanțele și complexitatea pe care am vrut să le surprind.
Credit foto: Florin Ghebosu
Descoperiri
Revelația principală a venit chiar în timpul procesului creativ, când am realizat că această disonanță despre care vorbesc nu este doar o reflexie a lumii exterioare, ci și a mea ca individ. M-am confruntat cu propriile mele contradicții, limite și vulnerabilități, dar și cu capacitatea de a transforma aceste emoții în ceva concret, vizibil și, sper eu, relevant.
Am rămas din acest proces cu o înțelegere mai profundă a complexității umane și cu convingerea că, în ciuda absurdului și haosului, există totuși o formă de armonie care poate fi găsită – fie prin artă, fie prin iubire, fie prin simpla încercare de a înțelege mai mult. Ca artist, acest proiect mi-a consolidat convingerea că arta nu este doar despre a crea, ci și despre a căuta, a întreba și, uneori, a accepta că nu toate răspunsurile sunt clare. Ca om, m-a învățat să privesc mai atent la mine și la cei din jur, să văd dincolo de aparențe și să apreciez conexiunile autentice.
Ce spun cei care au văzut expoziția
Feedback-ul celor care au văzut expoziția Povestea Absurdului a fost extrem de emoționant și variat. Mulți vizitatori au fost profund mișcați de lucrările expuse și au avut reacții sincere, manifestând o conexiune autentică cu mesajul pe care am vrut să-l transmit. Una dintre întâlnirile care m-au marcat a fost cu trei mame și cinci copii, care, la finalul vizitei, m-au îmbrățișat, plângând de emoție. Această întâlnire m-a atins profund, mai ales când una dintre fetițele lor, de doar 6 ani, m-a îmbrățișat strâns, fără să spună niciun cuvânt. Această reacție pură m-a făcut să înțeleg cât de profund poate ajunge arta la sufletul unui om, indiferent de vârstă.
Vizitatorii mi-au împărtășit, de asemenea, gânduri și întrebări despre conflictul și absurdul pe care expoziția le explorează. Mulți au fost provocați să reflecteze asupra propriei lor realități și asupra disonanțelor interioare pe care le trăiesc zi de zi, iar alții au simțit că lucările au oferit o formă de catharsis, ajutându-i să își înțeleagă mai bine propriile conflicte.
Expoziția este încă deschisă publicului până pe 26 ianuarie, iar eu continui să primesc reacții valoroase care mă fac să cred că acest proiect va rămâne o lucrare importantă în călătoria mea artistică.
Vera Zestran: “Astăzi am avut bucuria de a merge cu prietenele mele și cu cei mici la această expoziție și am rămas profund impresionată. Fiecare creație este atât de intens și direct conectată la viața de zi cu zi, o expresie autentică a realității pe care o trăim azi, într-o societate fragmentată și manipulată, în care se aud strigăte de ajutor, unde mâini aplaudă fals, iar ochii stau ațintiți din toate direcțiile și spațiile posibile.
Am avut, de asemenea, deosebita plăcere de a o cunoaște pe artistă, un om cu totul deosebit, care transmite prin lucrările sale emoție, adevăr și o profunzime ce te marchează.
Voi reveni cu drag și voi urmări cu interes expozițiile viitoare. Mult succes și mulțumim pentru aceste creații de suflet, care ne ating inimile și ne invită să reflectăm!”
Credit foto: Florin Ghebosu
Cum te definești acum ca artist
Sunt un artist care spune povești prin lucrări și expoziții, povești care nu sunt întotdeauna ușor de descifrat. Nu mă atrage ceea ce este facil; prefer să creez instalații și lucrări complexe, care provoacă gândirea și trezesc emoții. Amprenta mea artistică constă în combinația unică dintre culori vibrante și un act creativ elaborat, cu un puternic substrat conceptual. Prin ceea ce creez, încerc să ofer o experiență vizuală și intelectuală care să invite privitorul la reflecție și introspecție.
Cum îți hrănești creativitatea
Merg frecvent la muzee și expoziții de artă. Chiar dacă nu toate îmi plac, simt că mintea mea are nevoie de acest contact. În timp, filtrez aceste experiențe și extrag esența care îmi inspiră lucrările. Nu am rutine fixe, nu desenez în fiecare zi, dar când o fac, pot sta ore întregi cu linerul, pensula sau penul în mână. Nu știu exact de unde îmi vin ideile. Cred că în mintea mea se combină lucrurile pe care le trăiesc zilnic — emoții, dorințe, iubirile și dezamăgirile mele — și se transformă într-un mixt artistic propriu. E felul meu de a povesti despre viața mea și despre cei din jur, trecând totul prin filtrul creației.
Rolul artelor vizuale în prezent
Cred că artele vizuale au avut întotdeauna un rol esențial în reflecția asupra contextului social, politic și cultural în care trăim. În prezent, într-o lume marcată de conflicte, războaie și tensiuni sociale, arta devine un instrument vital pentru a cartografia, prin filtrul creativității, această stare de disonanță globală. Arta poate exprima durerea, suferința, fricile și speranțele oamenilor, aducând în fața publicului realitățile cu care ne confruntăm și provocând reflexii asupra lor.
În același timp, noile tehnologii au deschis oportunități incredibile pentru artiști, provocându-i să se adapteze la schimbările rapide ale vremurilor. Tehnologia poate fi integrată în creațiile lor, combinându-se cu formele tradiționale, pentru a deschide noi teritorii ale imaginației și pentru a transmite mesaje într-un mod inovator. Astfel, misiunea unui artist vizual, în prezent ,nu doar că rămâne aceea de a reflecta asupra lumii, dar și aceea de a explora și integra noile posibilități tehnologice pentru a transmite mesaje mai puternice și mai actuale. Arta devine un dialog între tradiție și inovație, între realitatea cotidiană și viziunea personală, deschizând porți către o înțelegere mai profundă a lumii în care trăim.
Credit foto: Florin Ghebosu
Planuri pentru 2025
Pentru 2025, planurile mele sunt destul de clare și se centrează pe continuarea procesului creativ. Am început să explorez un nou program de desen digital și am creat un concept nou pentru o viitoare expoziție. Vreau să aduc în fața publicului lucrări inovative, care să reflecte evoluția mea artistică.
De asemenea, faptul că predau este parte importantă din viața mea și o sursă constantă de bucurie. Lucrul cu elevii mei, care sunt pasionați și dornici să învețe, este o experiență care mă împlinește profund. Predau desen și grafică publicitară (PCI) în două școli diferite, iar acest schimb continuu de învățătură – în care eu îi învăț pe ei și, totodată, învăț de la ei – îmi aduce o satisfacție extraordinară și mă ajută să rămân conectată la energia creativă a noilor generații.
