Și-a început drumul creativ în copywriting, dar a ajuns să se exprime artistic prin fotografie. În căutările propriului limbaj vizual, artistul Vladimir Florentin s-a îndreptat intuitiv către conceptul de „expanded photography”, înainte de a afla că așa ceva există. A plecat în UK fără niciun plan și a ajuns la Westminster unde a studiat cu Lucy Soutter și David Bate. Ei i-au prezentat ideea de „sculptural photography”, prin care a descoperit că fotografia nu este doar o imagine, ci un material cu care se poate construi.
Vladimir Florentin expune zilele acestea la Goethe-Institut în cadrul „With / Against the Flow. Contemporary Photographic Interventions”, două expoziții cu lucrări fotografice, video si foto-obiecte.
"Nu cred în etichete rigide. Lucrez între medii, între formă și dezintegrare, între fotografie și sculptură. Stilul meu e un proces, nu un rezultat fix. Mă interesează ce se întâmplă când fotografia își pierde „puritatea” și devine un fragment de realitate reconstruit - tăiată, distorsionată, suprapusă peste alte materiale", spune Vladimir.
Prima parte a seriei expoziționale este găzduită de 2/3 Galeria și conține lucrările artiștilor Mihai Șovăială și Nico Krebs + Taiyo Onorato. A doua parte continuă la Goethe-Institut, unde artiștii Sebastian Stumpf și Vladimir Florentin expun lucrări ce întregesc discursurile expozitionale pe teme ale urbanității, intervențiilor artistice si materialității factuale fotografice.
Curatori sunt Florian Ebner și Christin Müller, iar ambele expoziții pot fi vizitate până pe 23 martie.
Etapele care te-au condus către artistul care ești astăzi
Nu am o poveste cinematografică despre cum mi-am descoperit pasiunea pentru artă—nu am crescut în vreo cameră obscură. Sunt din Sinaia, un oraș prins între turism, industrie și natură. În copilărie, MEFIN, fabrica de injecție auto din oraș, era un loc central, un simbol al identității locale. Mirosul de gaz, uleiuri, motorina, asfalt proaspat turnat, sunetul metalului prelucrat și asfaltul proaspăt turnat erau parte din peisajul cotidian. După închidere, fabrica s-a transformat într-un spațiu abandonat, o relicvă industrială, iar pentru mine a devenit un loc de explorare. Acolo s-a născut, fără să-mi dau seama, interesul pentru spațiile în tranziție, pentru modul în care orașele își poartă istoriile, chiar și atunci când sunt în ruină. Nu vreau să romantizez sau să exotizez Sinaia, MEFIN-ul sau viata la blocurile vechi, dar asta a fost realitatea mea.
Am început să studiez Comunicare la SNSPA în București, dar nu mi-am dat licența. În 2008, am intrat la prima ediție a Școlii ADC, într-o perioadă în care încă descopeream ce înseamnă să fii creativ. Am ajuns la ADDV (mai târziu Havas) și am rămas acolo până prin 2014, lucrând ca copywriter. Dorian Pascuci, directorul meu de creație, mi-a deschis apetitul pentru design, punk, espresso și Italia. În jurul nostru erau oameni ca Eugen Gana, Ioana Slăniceanu, Răzvan Alexandrescu, Sasa Lazăr—fiecare influențându-mi, într-un fel sau altul, felul în care mă raportam la imagine, scris, ilustratie, fotografie,
Frustrarea cu publicitatea era lipsa unui control real asupra creației. Simțeam că trebuie să fac ceva pe cont propriu. Așa că am plecat în UK, fără un plan clar, doar cu ideea că trebuie să-mi găsesc propriul limbaj vizual.
Înainte să aflu de conceptul de expanded photography, deja mă îndreptam spre el intuitiv. Nu mă interesa fotografia ca obiect bidimensional, încadrat frumos pe un perete. Simțeam că trebuie să ies din limitările formatului clasic. Asta s-a clarificat când am ajuns la Westminster și am studiat cu Lucy Soutter și David Bate. Ei mi-au introdus ideea de sculptural photography—unde fotografia nu mai era doar o imagine, ci un material cu care poți construi. În perioada aceea am descoperit artiști care împingeau fotografia dincolo de simpla reproducere: Felicity Hammond, Letha Wilson, Rachel de Joode, Artie Vierkant. Oamenii ăștia nu doar fotografiau, ci construiau cu imaginea. Apoi a fost Photography is Magic a lui Charlotte Cotton—o carte care mi-a deschis mintea spre fotografie ca performance, ca obiect absurd, ca spațiu de experiment.
Momente importante
Un moment decisiv a fost și expoziția Foam Talent la Beaconsfield Gallery, în 2019. Am intrat acolo și am avut senzația că asta e direcția în care vreau să merg. Că fotografia nu trebuie să fie o fereastră spre lume, ci un obiect care există în lume—cu greutate, textură, dimensiune.
Apoi a venit Hackney Wick. Dacă Sinaia mi-a arătat ce înseamnă un spațiu care se degradează, Hackney Wick mi-a arătat ce înseamnă un spațiu care se transformă haotic. Zona era plină de studiouri, dar și de construcții noi, de gentrificare rapidă. Asta a devenit punctul de plecare pentru proiectul Warped Spaces. Nu voiam doar să documentez schimbarea, ci să o traduc în obiecte. Am început să tipăresc imagini pe aluminiu, să decupez, să îndoi, să reconstruiesc spațiul fotografiat.Dar transformarea nu s-a oprit aici. Am dus lucrările într-un scrapyard, unde procesul s-a inversat: obiectele pe care le creasem au fost distruse, sfâșiate, răsucite și zdrobite. În acest teatru al dezastrului, distrugerea a devenit creație. Printurile metalice stratificate cu imagini ale regenerării urbane și ale degradării au trecut printr-un nou stadiu de existență. Fără nostalgie, fără permanență—doar transformare. Odată ca niciodată, au fost altceva. Acum sunt brute, neliniștite și pregătite pentru ceea ce urmează.
În acelasi timp, am avut ocazia să colaborez cu Monica Sturza pentru coperta volumului ei de poezii, Sper că o să-ți placă. A fost un moment special din două motive: unul, pentru că Monica mi-a ales o imagine din Warped Spaces—un proiect foarte personal pentru mine—și doi, pentru că a fost o experiență de colaborare între prieteni. Să văd cartea în Cărturești a fost un reminder că fotografia mea poate trăi în contexte diferite, nu doar în galerii. Dacă nu v-ați cumpărat-o deja și nu e sold out, bagati mare.
După facultate, această tendință de a lucra cu fotografia ca obiect și de a interveni în spațiu a dus la Displaced Materials Lab (DML), pe care l-am fondat împreună cu Adrian Coto. DML este mai mult decât un studio—este o platformă pentru a experimenta cu fotografia la intersecția dintre sculptură, urbanism și identitate. Am expus la UNSEEN Amsterdam cu Cityscapes, o instalație care explora relația dintre oraș și corpul uman, folosind materiale recuperate din șantiere, textile și Perspex. La Unseen, m-am cunoscut cu Irina Dora Măgurean de la Camera Cluj și cu Răzvan Neagoe, cu care am rămas prieten. Cu Irina voi colabora în martie la Cluj, unde îmi va găzdui solo show-ul.Iar cu Răzvan la proeictul lui Suprapuneri.
Tot cam în aceeași perioadă l-am întâlnit și pe artistul Mihai Șovăială, care m-a ajutat să îmi promovez artist book-ul Warped Spaces în cadrul proiectului său RO.Areal. De atunci, am rămas în super legătură și ne-am reîntâlnit la group show-ul din septembrie anul trecut de la Galeria 2/3, găzduit de Claudia Rategan și curatoriat de artista și scriitoarea Laura Bivolaru. Pe Laura o cunoscusem mai demult la un show din Peckham, organizat de platforma creativă Revolv Collective din Londra, din care face parte, și am păstrat o conexiune strânsă.
Proiecte recente
Anul trecut, la o lansare de carte la Photo Book Café pentru platforma Tied to Light Collective, unde am avut publicate câteva imagini în al doilea număr al publicației, m-am întâlnit din nou cu Laura. Atunci am aflat că Claudia a obținut finanțare de la AFCN și că vom putea colabora pentru expoziția Expanded Spatialities, curatoriată de ea. Ulterior, Andrei Mateescu de la Photography.Influx ne-a invitat pe mine și pe Laura la un interviu, care a fost un ping-pong foarte mișto de idei, gânduri și planuri.
Tot anul trecut am participat la un concurs organizat de Secret 7, unde am câștigat cu coperta realizată pentru piesa Skipping Like a Stone de la The Chemical Brothers. Am folosit o piatră perfectă pentru „broscuță” pe apă, pe care am găsit-o pe lângă Greenwich și am montat-o într-o casetă de plexiglas cu patru șuruburi—o idee mai ciudată, dar care a prins bine. A fost un exercițiu foarte bun.
Un alt show foarte drag mie a fost Qualia, o expoziție multidisciplinară curatoriată de Alice Campos la Photo Book Café din Londra. Lucrarea mea a fost centrată pe fosta fabrică Mefin din Sinaia, cândva un simbol al progresului și inovației în regiune. În acest context, am realizat o piesă din ceramică distorsionată, inspirată de formațiunile stâncoase iconice Babele și Sfinxul din Munții Bucegi, despre care se spune că sunt rămășițele pietrificate ale unor giganți sau zei antici.
Această abordare a site-specificității a fost esențială și în experiența mea de la workshop-ul Setting the Stage: Photography as Object and Prop din Lunigiana, condus de Felicity Hammond. Castello di Lusuolo, cu istoria sa stratificată de construcție, distrugere și reconstrucție, a devenit mai mult decât un fundal—s-a transformat într-un colaborator. Teatralitatea castelului mi-a influențat practica acolo. Inspirat de modul în care spațiul fusese folosit istoric pentru spectacole, am creat un foto-obiect sculptural: un material fotografic mototolit, manipulat, îndesat într-un suport de lemn și învelit în folie de plastic. Rezultatul a fost un artefact arheologic fictiv—un relicvă prinsă între realitate și scenografie.
Unul dintre cele mai interesante aspecte ale acestui workshop a fost interacțiunea dintre fotografie și arhitectura castelului. Am experimentat cu decupaje fotografice, introducându-le în crăpăturile pereților, încadrând cu ele peisajul din jur și creând un dialog vizual între zidurile de piatră și intervențiile mele contemporane. De asemenea, am lucrat cu materiale textile imprimate, agățându-le pe pereți precum niște tapiserii moderne. În trecut, castelele erau decorate cu tapiserii care spuneau povești sau comemorau evenimente; reinterpretarea acestui gest prin imagine fotografică a fost un mod de a aduce tradiția în contemporan.
Ce mi se pare fascinant la lucrul site-specific este că nu trebuie să fie întotdeauna monumental. Uneori, cele mai mici gesturi sunt cele care rezonează cel mai puternic. Îmi vine în minte piesa iconică a lui John Baldessari, în care făcea cu mâna vapoarelor—un gest extrem de simplu, dar ancorat în loc și moment. Sau un moment de la un workshop din Arles, unde un prieten a trimis o carte poștală bunicii sale—un gest liniștit, dar profund personal, conectat la acel loc. Astfel de experiențe mi-au extins înțelegerea site-specificității, arătându-mi că este la fel de mult despre context și conexiune pe cât este despre materialitate. Un alt punct important a fost workshop-ul Nearest Truth în Arles, cu Brad Feuerhelm și Jack Whitefield. Arles are o prezență istorică puternică—ruine romane, arhitectură veche, dar eu am fost atras de margini: spălătorii auto abandonate, resturi industriale, zone comerciale, fragmente care nu se potriveau cu imaginea oficială a orașului. Acolo am început să colecționez bucăți de semne ruginite, table perforate, cabluri. Le-am mutat, rearanjat, combinat cu imagini. Era un fel de sculptură temporară, un mod de a interacționa fizic cu spațiul.
Toate aceste etape, combinate, amestecate m-au condus spre practica mea actuală, unde fotografia nu este doar un mod de a înregistra realitatea, ci un material instabil, care poate fi deformat, stratificat și transformat în obiect sculptural. Sinaia, Hackney Wick și Arles au fost fiecare, în felul lor, straturi care mi-au modelat gândirea. Fiecare loc mi-a arătat ceva nou despre memorie, transformare și cum orașele se schimbă, chiar și atunci când nu ne dăm seama.
Prima întâlnire cu arta
Nu cred că a fost un moment singular, ci mai degrabă o colecție de imagini și obiecte care, într-un fel, mi-au rămas în minte și s-au sedimentat în timp. Una dintre primele întâlniri vizuale care m-a marcat a fost sala Florentină de la Peleș. Tata a lucrat acolo o perioadă, iar vizitele prin castel erau un fel de realitate paralelă față de orașul de zi cu zi. Lumina filtrată prin vitralii, spațiile construite ca niște decoruri de teatru, fiecare cameră cu propria atmosferă—toate astea mi-au rămas în minte.
Altă imagine care s-a lipit de mine e Maja desnuda a lui Goya. Bunica mea avea o replică pe perete în apartamentul în care am copilărit, de langa Mefin, un detaliu care, retrospectiv, mi se pare fascinant—cum ajung astfel de imagini să facă parte dintr-un spațiu atât de personal? Acasă, aveam un poster după Ambassadeurs: Aristide Bruant a lui Toulouse-Lautrec. Nu știam cine erau acești oameni, dar culorile și compoziția afișului mi-au rămas în minte. Cam tot pe vremea aia, coperta Man Machine de la Kraftwerk si prima caseta Prodigy Fat of the Land si clipul Donkey Rhubarb de pa Aphex Twin. Coperțile alea erau ca un manifest vizual.
Apoi, a fost perioada agenției, unde am început să fiu expus la altfel de imagini. Ioana Slăniceanu era obsedată de designer toys—acolo am văzut prima dată o jucărie Parra în realitate. Era o estetică complet diferită de ce întâlnisem până atunci: grafic, colorat, ironic, dar și sculptural într-un mod pe care nu-l înțelegeam încă.
Începuturile în fotografie
A început într-un mod destul de banal, fără vreo revelație artistică spectaculoasă. Eram în agenție și îi vedeam mereu pe cei doi DTP-iști, Vali și Vali vorbind despre camere si lentile. Într-o seară am ieșit cu ei la tras prin oraș și mi-au arătat câteva chestii de bază. Habar n-aveam ce făceam, dar ideea de a prinde ceva în cadru și de a-l păstra m-a prins imediat.
Totuși, entuziasmul a fost scurt—mi-am luat un iPhone 4 și am uitat complet de camera foto. Practic, fotografia s-a dizolvat în cotidian, a devenit un gest automat.
Abia când am ajuns în UK mi-am dat seama că fotografia fusese mereu acolo, doar că nu îi acordasem atenția cuvenită. Toate proiectele mele de atunci se bazau pe fotografie, fie pentru documentare, fie pentru experimentare. La început, o vedeam doar ca pe un instrument, dar totul s-a schimbat când am început să întâlnesc oameni care împingeau limitele mediului.
Un moment care m-a marcat a fost când câțiva colegi dintr-un an mai mare au făcut un proiect absurd: au înghițit film foto, l-au digerat parțial, apoi l-au recuperat (da, exact cum îți imaginezi), l-au developat și imaginile rezultate conțineau urme de acizi gastrici. O combinație de grotesc, conceptual și experiment radical care a făcut valuri în lumea artei. Nu era doar un stunt șocant, ci o demonstrație clară că fotografia putea fi ceva mult mai viu, visceral și complet ieșit din tipare.
Atunci am avut acel moment de claritate—că fotografia nu trebuie să fie doar o imagine frumoasă, ci poate fi o materie pe care o poți distorsiona, manipula, reconfigura. A fost punctul în care am înțeles că am ajuns unde trebuia și că pot să împing limitele acestui mediu cât de departe vreau.
Primele fotografii
Repet, nu există nicio poveste romantică despre cum am ajuns la fotografie—nici un unchi artist care mi-a pus vreo camera pe film în brațe, nici darkroom-uri mistice din copilărie, nici vreo revelație timpurie. Doar o cameră Kodak de familie, folosită ocazional pentru poze de vacanță. Prima fotografie de care îmi amintesc? Lacul Bolboci, după un grătar. O imagine perfect banală, aproape de postcard. Îmi amintesc mirosul de fum de grătar și senzația ciudată de frustrare când taică-meu s-a uitat la poză și a zis că n-are nimic special.
Fast forward în București: niște cadre trase alandala în spatele blocului de pe strada Turda, Bulevardul Mihalache. Nu documentam nimic în mod conștient, dar deja începusem să caut structuri, texturi, ceva mai mult decât o simplă imagine. Nu le-aș numi „fotografii”, erau mai degrabă niște note vizuale, niște încercări de a înțelege spațiul din jurul meu.
Primul aparat foto
Primul aparat serios? Un mirrorless de la Olympus pe care l-am vândut lui Silviu Prigoana pe Okazii.
Cum ai învățat fotografie
Nu am avut un drum clasic spre fotografie. Am ajuns la ea printr-o combinație de întâmplare, frustrare și dorința de a avea mai mult control asupra imaginii.
M-am mutat în UK și mi-am dat seama că toate proiectele mele aveau un nucleu fotografic—documentare, experiment, orice. Încă nu știam unde mă duc cu asta, dar începusem să simt că fotografia, pentru mine, nu trebuie să stea plată pe un perete.
Am intrat la Kingston și am avut noroc cu Paul Jenkins, care m-a admis în ultimul moment. Poate a văzut ceva acolo, poate doar și-a dat seama că am trecut deja printr-o industrie creativă. De la Kingston am ajuns la Westminster, unde i-am avut mentori pe Lucy Soutter și David Bate. Aici s-a legat tot. Ei mi-au deschis lumea expanded photography, unde fotografia nu mai e doar o imagine, ci un material din care poți construi.
Prima expoziție
"Raum" a fost punctul de plecare al explorării mele artistice, un proiect care deja conținea germenii interesului pentru spațiu, tactilitate și transpunerea unor experiențe efemere în obiecte sculpturale. Era 2016, în cadrul Kingston Graduate Show, iar ideea de a traduce un spațiu într-un obiect fizic începea să prindă contur în practica mea.
Proiectul a fost un experiment la intersecția dintre, tehnologie, textiles, și sociologie urbană. Foloseam filmări video live din piețe locale din întreaga lume și aplicam un proces de slit scanning pentru a genera modele unice pentru fiecare eșarfă. Fiecare piesă captura ritmul și fluxul acelor locuri la diferite momente ale zilei – o arhivare vizuală a piețelor într-un format purtabil. Aceste eșarfe funcționau ca relicve ale unor spații în continuă schimbare, mai ales în contextul în care piețele tradiționale sunt amenințate de gentrificare și standardizare globală.
În paralel cu Raum, am explorat și ideea de sunete tangibile – un experiment în care mulaje din rășină erau create pe baza modului în care gura pronunța anumite cuvinte. Era o încercare de a transforma sunetul în ceva fizic, aproape sculptural, un concept care anticipa modul în care, mai târziu, aveam să mă joc cu materialitatea fotografiei.
Privind înapoi, Raum a fost un moment definitoriu. Deși atunci nu era evident, proiectul conținea deja multe dintre preocupările care aveau să mă ghideze în anii următori.
Învățăturile fotografiei
Fotografia m-a învățat să merg mult și să citesc orașele ca pe niște palimpseste—straturi peste straturi de istorie, intervenție, abandon. Détournement, detour, psihogeografie, debord. Văd nu doar ceea ce există, ci și ceea ce lipsește.
Nu fotografiez oameni, dar lucrările mele sunt despre cum suntem afectați—de gentrificare, de politică, de transformările invizibile care ne redesenează spațiile fără să ne întrebe. Absenta figurilor umane în imaginile mele nu e întâmplătoare. Dacă le-aș include, aș ancora fotografiile într-o poveste specifică, iar obiectele s-ar transforma în simple pretexte de conversație. Așa, las materialele și spațiile să vorbească singure, să-și păstreze ambiguitatea și să se deschidă spre multiple interpretări. Nu e despre a spune o poveste clară, ci despre a surprinde un ritm, un flux care rezonează dincolo de un loc sau un moment anume.
Obiectele și materialele pe care le folosesc sunt martori tăcuți ai acestor schimbări. Prin ele, documentez ritmurile unui oraș în transformare. E mai degrabă o aluzie, o dislocare a familiarului—fragmente pe care le recunoști, dar nu știi exact de unde.
Nu sunt doctor, nu salvez vieți. Dar îmi place să observ, să colectez, să reconstruiesc. Sunt sober, si nici nu mai fumez. As boring as it might be. Dar asta îmi lasă mai mult timp să experimentez. Altfel nu as fi reusit
Fotografia m-a reinventat, inclusiv în felul în care scriu despre ceea ce fac. M-a făcut să caut analogii, referințe, să construiesc un limbaj care să însoțească imaginile. Uneori simt că m-am întors la jobul de copywriter, doar că acum scriu pentru propriile mele proiecte.
M-a învățat și că un job de weekend e nobil și asta m-a ajutat să-mi omor ego-ul. Nu e glam, dar e real. Și realitatea asta îmi ține picioarele pe pământ, mă ține conectat la oameni, la ritmurile orașului.
Amprenta ta artistică
Nu cred în etichete rigide. Lucrez între medii, între formă și dezintegrare, între fotografie și sculptură. Stilul meu e un proces, nu un rezultat fix. Mă interesează ce se întâmplă când fotografia își pierde „puritatea” și devine un fragment de realitate reconstruit - tăiată, distorsionată, suprapusă peste alte materiale.
Îmi place ideea de poor image (Hito Steyerl)—imagini degradate, recuperate, reinterpretate. Nu vreau ca fotografia să fie un obiect prețios, înrămat frumos pe un perete. Pentru mine, trebuie să aibă greutate, textură, să poarte urmele orașului. Prin procesele prin care trece—decupare, colaj, imprimare pe suprafețe industriale—fotografia devine o relicvă urbană.
Lucrez instinctiv, cu un spirit DIY care se leagă de punk și de ideea de détournement a situaționiștilor: preiei ceva existent și îi dai o nouă funcție. Orașul este terenul meu de lucru—spațiile marginale, abandonate, în plină transformare. Obiectele și texturile pe care le recuperez devin parte din compoziție, ca niște artefacte ale unui peisaj aflat mereu în schimbare.
Nu mă gândesc la fotografie și sculptură ca la două lumi separate. Mai degrabă, le văd ca pe niște elemente care se întrepătrund, exact cum face paraphotography la Robert Heinecken. Mă interesează mai puțin imaginea și mai mult ce se întâmplă când o destrami și o lași să evolueze într-o altă formă.
Asta mă definește acum: un stil care refuză să fie fix, care se mulează pe ritmul orașului—dezordonat, stratificat, mereu în mișcare.
Temele care te preocupă în prezent
În prezent, mă interesează periferia—nu doar ca loc fizic, ci și ca stare de tranziție, ca spațiu instabil, mereu pe punctul de a fi absorbit, remodelat sau șters. Liminalitatea urbană, zonele intermediare dintre construcție și ruină, dintre utilitate și abandon, sunt puncte de plecare pentru lucrările mele. Junkspace, în sensul lui Koolhaas, mă fascinează pentru că reflectă exact acel haos modular în care orașele se transformă fără o direcție clară, într-o acumulare amorfă de spații temporare, panouri publicitare abandonate, structuri improvizate.
Pe lângă fotografia sculpturală, vreau să introduc elemente sonore—înregistrări de teren din aceste spații liminale, zgomotul unui oraș care se transformă, fragmente de conversații, sunete mecanice. Mă gândesc și la colaborări cu performeri, explorând interacțiunea corpului cu structurile urbane sau cu obiectele pe care le construiesc. Corpul poate deveni un instrument de măsurare a acestor spații neconfortabile, un mod de a le activa temporar.
Subvertising-ul e un alt punct de interes. Am lucrat în publicitate, așa că limbajul comercial mi-e familiar, dar acum îl folosesc altfel—îl deconstruiesc, îl alterez, îl deturnez pentru a critica exact mecanismele care schimbă orașul în moduri invizibile. Sunt interesat de cum mesajele comerciale se infiltrează în spațiul public și cum pot fi reinterpretate. Vreau să experimentez mai mult cu tipografie, cu layering de imagini și texte pe materiale industriale, creând lucrări care par reclame eșuate, semne distorsionate, artefacte vizuale dintr-un oraș aflat într-o mutație continuă.
Ce expui la Goethe-Institut
Lucrarea de la Goethe-Institut a fost despre gentrificare. Despre cum locurile familiare dispar, iar în locul lor apar structuri noi, strălucitoare, dar goale. Warped Space – E3 a pornit din Hackney Wick, unde am documentat străzi, șantiere, rămășițele unui cartier care a fost cândva un nod creativ, warehouse-uri, partyrui-uri ilegale, graffiti, squaturi, jungle dnb si techno, și care acum devine un alt set de blocuri premium cu „industrial character.”
Am vrut să traduc vizual această transformare – felul în care un loc se rupe și se reasamblează în altceva. Am folosit fotografii tipărite pe metal și lemn, pe care le-am îndoit, perforat, suprapus. Am colectat obiecte din spațiile astea – bucăți de structuri vechi, plăci de aluminiu abandonate, fragmente dintr-un oraș care se mută în altă direcție. În expoziție, lucrările păreau scoase direct dintr-un șantier, ca niște artefacte dintr-un viitor pe jumătate construit.
Ce mă interesează e punctul ăla intermediar, unde ceva nu mai e, dar nici nu a devenit încă altceva. Un perete demolat, un anunț de „to let” care atârnă prea mult, un colț de stradă care pare suspendat în timp. Lucrurile astea au o estetică accidentală, dar și un strat de istorie. Încerc să le păstrez cumva.
E despre orice loc care se transformă mai repede decât îl poți înțelege. București, Berlin, orice oraș unde construcția și demolarea dansează una în jurul celeilalte. Nu e nostalgie, dar e un fel de observație a ritmului ăsta. Și cum, în mijlocul lui, încerc să-mi găsesc un spațiu.
Viața ca artist în Londra
Încerc să păstrez un echilibru între haosul Londrei și ritmul mai organic al Bucureștiului. Am studio în sud-estul Londrei, la Displaced Materials Lab, unde lucrez alături de Adrian Coto, un prieten și colaborator. E un spațiu care funcționează ca un fel de laborator – uneori construim lucrări împreună, alteori ne pierdem în propriile experimente. Facem parte și dintr-o comunitate mai largă la Set Studios, ceea ce oferă un soi de infrastructură, dar și o rețea de artiști cu care schimbăm idei.
Londra te înghite sau te modelează. Depinde cum joci. E un oraș care nu-ți datorează nimic, unde fiecare zi e un test de rezistență. Îți iei job de weekend, cari materiale prin ploaie, montezi lucrări pe ultimul moment, dar dacă reziști, îți lasă spațiu să crești. Aici nu e vorba doar de talent, ci de anduranță. Totul e tranzacțional. Ai acces la materiale, la oameni, la discuții, dar trebuie să fii mereu în mișcare, mereu în alertă.
Zilele mele în Londra se împart între studio, plimbări prin B&Q, Brico Store la noi, (genul de loc care te inspiră în moduri ciudate)librării obscure, expoziții mai puțin convenționale și evenimente prin warehouse-uri industriale. Îmi place să merg la expoziții lunea sau miercurea– când e mai liniște și ai timp să vezi lucrările fără să fii distras de socializare.
În ultima vreme vreau să ajung la mai multe evenimente audio-vizuale și concerte de muzică electronică, zgomotoasă și atmosferică. Am fost la Space Afrika, Actress, Voice Actor – experiențe care m-au spart complet. Sound-ul ăsta rece, ambiental, dar fragmentat, mă atrage. Îmi place cum sunetul poate transforma percepția unui spațiu și asta mă face să mă gândesc cum să integrez mai mult sunet în lucrările mele.
E provocator să rămâi fidel propriei direcții fără să fii absorbit de cerințele industriei. Trebuie să știi când să spui „da” și când să dispari. Când să învârți lucrurile în favoarea ta și când să refuzi. Satisfacția vine când vezi că ceea ce faci își găsește ecou. Când o lucrare ajunge într-un spațiu unde nu te-ai fi imaginat, când cineva citește ceva în munca ta la care nici nu te-ai gândit.
În România nu prea am avut o identitate artistică – eram copy. Londra a fost locul unde am început să mă formez ca artist, dar în ultimii ani scena din România a devenit din ce în ce mai receptivă la ceea ce fac. Îmi place dinamica asta, să mă mișc între cele două locuri, să fiu conectat la ambele lumi. Fotografia mea extinsă către sculptură și alte medii începe să capete un public mai larg, ceea ce e încurajator.
Nu fac parte dintr-o categorie și nici nu vreau. Mă interesează ce rămâne după ce totul a fost distrus și reconstruit. Londra e un oraș care uită rapid. România are o memorie încăpățânată. Încerc să le împac pe amândouă.
Ce urmează pentru tine anul acesta
Sa continui cros polenizarea fotografiei cu alte medii si sa-i testez flexibilitatea.
După această expoziție, mă pregătesc pentru un solo show la Camera din Cluj în martie, unde am fost invitat de Irina Dora – artistă, educator și galeristă. Expoziția, intitulată Continuous Cities, cartografiază o derivă psihogeografică prin mai multe spații: E3 (Londra), Fourchon (periferia Arles), Centro DGP 3143 (Madrid) și Sinaia. Sub umbrela Warped Space, instalația propune o reconfigurare a memoriei urbane, îmbinând elemente arhitecturale fragmentate cu intervenții fotografice.
Lucrez, de asemenea, la proiectul început în Arles, în cadrul workshopului organizat de Brad Feuerhelm (Nearest Truth) și Jack Whitefield. Această serie va fi transformată într-un photobook publicat de Nearest Truth Editions, unde testez relația dintre imagine text și obiect.
Paralel, reevaluez Techniques of Disobedience, un proiect mai vechi care a stat la baza dezvoltării Automated Landscapes. Pornind de la ideea că fața biometrică este o suprafață digitalizabilă, capabilă să dezvăluie un „adevăr” esențial despre un individ, proiectul explorează strategiile de contra-supraveghere într-un context marcat de monitorizare constantă și de o nevoie acută de protecție a identității. Măștile pe care le-am construit din foi lenticulare, eprubete și lentile convexe funcționează ca un scut împotriva recunoașterii faciale. În același timp, ele propun o strategie speculativă—o mișcare de paralaxă care încearcă să adopte perspectiva camerelor. Imaginile fantomatice rezultate păstrează o urmă a prezenței umane, sugerând un nou mod de a ne percepe pe noi înșine.
Acest proiect a deschis direcția pentru Automated Landscapes, în care investighez modul în care imaginile automate—de la camere de supraveghere la randări AI—redefinesc percepția spațiului urban. În seria These Traces // [Looking at Me_Looking at You], mă concentrez pe spațiile periferice ale orașului, locuri prea banale pentru a atrage atenția, dar constant monitorizate. Lucrez cu fluxuri video live, puncte moarte din Google Street View și hărți generate de AI (ThisCityDoesNotExist.com) pentru a expune fisurile acestei viziuni tehnologice: un peisaj urban cartografiat, dar nu trăit.
Critica se îndreaptă spre erorile algoritmice—glitch-urile care distorsionează realitatea și creează o arhivă vizuală fragmentată, în care memoria colectivă este rescrisă de erori și omisiuni. Când privirea asupra orașului devine mecanică, ce mai rămâne din experiența lui?
Această cercetare va continua și în expoziția solo de la 2/3 din București, programată pentru septembrie, curatoriată de un artist surpriză.
O altă direcție pe care o explorez este integrarea sunetului în lucrările mele. Am început să înregistrez soundscapes din diverse spații urbane—de la ritmul persistent al șantierelor la frecvențele abia perceptibile ale locurilor aparent statice. Sunetul devine o extensie a percepției spațiului și un material brut pe care îl introduc în instalații. Vreau să realizez un mix lunar, un colaj de field recordings și intervenții sonore, pe care să-l trimit la stații de radio independente—o extensie a ideii de Warped Space, unde explorarea orașului devine nu doar vizuală, ci și auditivă.
În plus, există posibilitatea unui workshop în Atena, unde vreau să dezvolt noi metode de intervenție fotografică în spațiul urban, folosind tehnici experimentale inspirate de détournement și de noile ecologii ale imaginii. Continui să colaborez cu Adrian, partenerul meu de studio de la Displaced Materials, explorând relația dintre fotografie și materialitate. În tot acest proces, încerc să împing Warped Space spre un teritoriu mai manifest, un punct de convergență pentru toate aceste proiecte. Sper să găsesc și timp pentru un respiro între ele.
