Ioana Maria Ardelean a moștenit pasiunea pentru muzică și povești de la bunicile ei. A copilărit într-un sat din Bistrița, în casa străbunicii materne, iar perioada petrecută acolo și-a lăsat definitiv amprenta asupra etapelor care au urmat în devenirea ei. Ioana a dus moștenirea mai departe, prin Povești cu d’Or, un proiect început din 2016, prin care promovează muzica tradițională românească, dar și lectura și scrisul.
"Am crescut printre cântece și printre povești, într-un univers dominat de credințe puternice, de personaje fabuloase, unele înfricoșătoare, altele extrem de luminoase, care-mi bântuie chiar și acum imaginarul", spune Ioana.
Miercuri, 2 aprilie, Ioana va susține concertul Povești cu d’Or - Dincolo de timp, cu sprijinul CREART. Alături de invitații ei, muzicienii Roman Bugar și Tudor Ursu, Ioana vrea să creeze un spațiu de interacțiune cu universul tradițional, prin muzică și poveste. Povestim cu Ioana în continuare despre muzică, tradiții, identitate și schimbările din jur.
Despre tine
M-am născut la Bistrița, în august 1983, poate de aceea sfârșitul verii a rămas, de-a lungul timpului, perioada mea preferată a anului. Zilele leneșe cu lumina lor aurie cu stăluciri de miere, serile lungi sub cerul încărcat de stele, merele acrișoare care încep să se rotunjească prin grădini. Mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei la sat, în casa bunicii și a străbunicii mele materne, printre grădini și dealuri pline de flori, cutreierând păduri, mirosind iarba proaspăt cosită, culegând flori, visând.
Vorbind despre formare și privind înapoi spre acei ani, cred că perioada petrecută acolo și-a lăsat puternic amprenta asupra a tot ceea ce a însemnat devenirea mea, parcursul meu în lume. Am crescut printre cântece și printre povești, într-un univers dominat de credințe puternice, de personaje fabuloase, unele înfricoșătoare, altele extrem de luminoase, care-mi bântuie chiar și acum imaginarul.
După primii ani de facultate, aici, la București, unde am și rămas (iată, sunt deja 23 de ani!), mi-am dat seama că va trebui să-mi strămut cumva rădăcinile în acest oraș cronofag și copleșitor pe care am ajuns să îl iubesc, sau, pur și simplu, să le port cu mine prin lume. Iar cântecul este cel care mi-a îngăduit să fac acest lucru. M-am întors acasă prin cântec, m-am redescoperit grație lui, am aflat mai multe despre lume și viață, am ajuns să înțeleg mai bine câte ceva despre cine suntem, despre istoria noastră și despre locul nostru în lume.
Momente care ți-au influențat parcursul
Au fost destul de multe, unele nu doar l-au influențat, dar l-au și schimbat într-o mare măsură. În școala primară și gimnazială, am cântat mult și m-am apropiat cel mai mult de lumea muzicii. Au fost câțiva profesori cărora le datorez dragostea mea pentru artă, pentru muzică, pentru poezie. În privința lecturii, mama a jucat un rol esențial, cultivându-mi gustul pentru clasici, dar și pentru literatura modernă. În gimnaziu, profesorul nostru de muzică, dl. Bărbier, împletea orele de teoria muzicii cu multe audiții. Grație lui i-am descoperit pe romantici și am rămas pentru... cucerită de Ceaicovski, Chopin, Bhrams, Grieg și mulți alții. A fost un moment esențial acela, orele acelea de audiții au picurat în mine, rând pe rând, gustul pentru frumos, pentru armonie, pentru o muzică înaltă. Pe care o caut mereu de atunci încoace.
A urmat perioada liceului, ani petrecuți cântând multă muzică pop, citind și colindând festivaluri de teatru alături de trupa Corint, condusă de prof. Camelia Toma, alături de care am străbătut țara și am văzut lumea, o ocazie destul de rară la acea vreme (vorbim despre anii 1998-2002, când a ajunge în Belgia, Spania sau Franța nu era de ici de colo). În plus, în cadrul acestor festivaluri de teatru francofon, am întâlnit tineri din toate colțurile lumii, nu doar din Europa, dar din majoritatea țărilor francofone, inclusiv Republica Cenrafricană, și am avut posibilitatea de a interacționa cu culturi diferite și de a-mi deschide larg ochii asupra diversității acestei lumi.
Părinții mei s-au străduit mereu să ne ofere experințe care să ne crească, să ne modeleze, în ciuda neajunsurilor și a dificultăților cu care se confruntau majoritatea familiilor din clasa de mijloc la sfârșitul anilor ’90, am avut ocazia să vizitez Italia, Franța, Germania, Belgia, Austria, Spania și să iau contactul cu lumi destul de diferite de cea în care am crescut. Toate aceste momente m-au format, m-au determinat să îmi doresc să cresc, să descopăr și să cunosc din ce în ce mai multe lucuri, să învăț mai mult astfel încât să îmi permit să ies și să văd lumea.
Cum a început legătura cu muzica
Cânt de când mă știu, cumva mi-e greu să pun punctul pe „i” și să spun: acela a fost momentul. Dar știu că eram nelipsită de la orice serbare, mereu îmbrăcată în straie populare, mereu cântând o altă melodie din repertoriul mătușii mele, interpreta de folclor Cornelia Ardelan Archiudean. Cântam, recitam poezii – știam tot programul serbării, îl puteam reproduce fără probleme singură, memoria a fost mereu unul dintre punctele mele forte – și vorbeam mult.
Unele lucuri nu s-au schimbat prea mult de atunci. Deși am cântat în toți anii de școală, declicul s-a produs, cu adevărat, după vârsta de 20 de ani. Îmi terminasem studiile, lucram de câțiva ani buni în domeniul comunicării, evoluam normal, cu reușite și provocări deopotrivă, însă exista mereu acest regret, că nu cânt. Voiam să studiez, să-mi așez glasul într-un anume fel, știam că darul primit trebuie lucrat, șlefuit. M-am înscris la cursurile Școlii de Artă din București, în toamna lui 2009, și de acolo a pornit cu adevărat drumul meu în lumea cântecului tradițional.
Ce a urmat
A urmat multă muncă, multe căutări, nenumărate provocări și, mai ales, extrem de multe momente în care am simțit că nu aparțin acestei lumi, că nu mă potrivesc cu vremurile, cu trendurile, că poate ar fi mai bine să mă opresc. Până când mi-am dat seama că toate reperele și toate instrumentele de măsură îmi erau exterioare, că mă raportam la ceva esențialmente străin și că, în mijlocul acestui iureș, uitasem să-mi îndrept atenția asupra mea. Ce voiam eu, de ce voiam să cânt și ce anume speram să-mi aducă mie și celorlalți.
Aici s-a produs o schimbare esențială, de aici a pornit totul: Izvor de Cânt (în 2016), folclor cu pian și lied, Povești cu Dor (în 2018), iar acum, Povești cu d’Or – Dincolo de Timp. Ce au toate acestea în comun? Dorința și bucuria de a le arăta celor care mă ascultă că muzica tradițională românească izvorăște dintr-un univers și un imaginar colectiv deosebit de bogate, că există în ea o poezie aparte, o lumină aparte, metafore simple, dar extrem de profunde.
Temele cântecului popular nu sunt alese la întâmplare, ci sunt însăți expresia relației dintre om și natură, dintre om și timp, dintre om și divinitate. Pământul și cerul, apa și vântul, soarele și luna, norii și stelele, florile și izvoarele, toate sunt într-o relație directă, aproape perfectă, cu lumea lăuntrică a celui care creează, visează, cântă și așteaptă. Universul exterior și universul interior al creatorului popular sunt într-o oglindire permanentă, într-o nesfârșită interacțiune, într-un timp-spirală și un spațiu al posibilelor reîntoarceri în care omul crede cu o credință de nezdruncinat. De aceea tot ceea ce face poartă esența acestei relații și ecoul certitudinii că, sub întinderea nesfârșită a cerului plin de stele, el, omul, nu este niciodată singur.
Cum priveai muzica la început. Cum o privești acum
Cred că schimbarea s-a produs în timp, pe măsură ce anii au trecut și viața, cu toate valurile ei, și-a spus cuvântul. Am început să privesc cu mai multă atenție interiorul unui cântec, esența lui, legătura indisolubilă dintre muzică și text, starea cu care rămân odată ce sunetele se închid, ce reușesc să transmit mai departe, ce rămâne în mine, cu mine. Copil fiind, cred că bucuria de a cânta și satisfacția de a vedea că oamenilor le place, că mă apreciază pentru glasul meu, contau foarte mult. Era, printre aletele, o nevoie de validare, de a mă face plăcută, agreată.
Acum, lucrurile stau cu totul și cu totul altfel. În primul rând, spațiul din care cânt s-a schimbat profund. Nu mai simt nevoia să accentuez sau să exacerbez o anume stare pe care o am într-o perioadă sau alta, acum caut să las cânetcul să se plimbe prin mine, să bată la tot felul de uși și ușite tainice, să le deschidă și să mă deschidă. Cântecul își găsește ecou în mine și în ceilalți, ne atinge doar în măsura în care suntem dispuși să ne predăm lui, dezbrăcați, vulnerabili, într-o intimitate absolută care, culmea!, e posibilă și atunci când suntem împreună în sala de concert.
Povești cu d’Or
Povești cu d’Or a fost, înainte de toate, o întâlnire, într-o seară de decembrie ale unei ierni cumplite. Îmi era dor de lumină, de primăveri, de povești și de poezie, îmi era dor de oameni buni adunați laolaltă, gata să-și deschidă sufletele si să-și îngăduie să fie, preț de câteva clipe rotunde, aici și acum, împreună.
Apoi, în mijlocul unei alte ierni blânde și generoase, un vis s-a întrupat, iar acel vis s-a îmbrăcat, trei ani mai târziu, într-o poveste – Ocheanul fermecat – pe care am dorit din toată ființa să o împart cu ceilalți, ca o mărturie a celui care ia parte la o minune, o dovadă că totul rodește în noi, că visele se împlinesc când timpul e bun și universul îngăduie. Două dintre cele mai mari bucurii ale mele, cântecul și poveștile aveau nevoie de un nume, de un loc care să le cuprindă și care să vorbească despre spațiul în care s-au născut. Și pentru că toate spectacolele din ultimii ani au fost prilej de poveste și de povești, de împărtășire și călătorii, mi-am dat seama că numele a fost dintotdeauna înaintea ochilor mei. Cu ajutorul Laurei și al Liviei Greaca, cele două ilustratoare minunate și extrem de talentate cu care am lucrat pentru Ocheanul fermecat, am dat formă și culoare Poveștilor cu d’Or. Mi-am dorit ca scrisul logo-ului să reflecte feminitatea, gingășia, fragilitatea și lumina poveștilor cântate și rostite, iar ele au reușit să suprindă aceste lucruri cum nu se poate mai bine.
Povești cu d’Or este mai mult decât o platformă culturală sau un site, este acasă al meu, este locul din care, sper eu, se vor naște idei, spectacole, povești și proiecte care să vorbească și să ne amintească despre frumusețe, despre lumina și magina din lume și din noi.
Povești cu d’Or s-a născut din nevoia de exprimare, din nevoia de a oferi un spațiu de interacțiune cu un alt fel de folclor, cu alt fel de povești. Cele capabile să ne ridice semne de întrebare, să ne ofere răspunsuri sau, dacă nu ni le oferă, măcar să ne împingă spre a le căuta.
Drumul de la ideea la realizare
Cred că drumul continuă. Realizarea implică oarecum de la sine ideea că ceva și-a atins scopul. Povești cu d’Or abia a deschis porțile. Le-a deschis larg, e drept, dar călătoria abia acum începe. Cred că cea mai mare provocare – una constantă – este legată de propriile convingeri, care pot fi, de cele mai multe ori, limitative, sabotante. În plus, acestea sunt, conectate cu percepția, aproape generală, asupra a ceea ce înseamnă folclorul și cântecul tradițional. Iar de aici, o întreagă rețea de reticențe, semne de întrebare și, evident, eterna dilemă: eu de ce (mai) cânt?
Am găsit răspunsul de curând, așa s-a născut și ideea spectacolului Povești cu d’or – Dincolo de timp: pentru că îmi doresc cu toată ființa să creez aceste spații de interacțiune cu un univers sonor și creativ foarte puțin cunoscut, din ce în ce mai puțin cunoscut. Cred că rolul oricărui artist este acela de a împărtăși viziunea sa asupra lumii cu ceilalți, a se arăta și a se lăsa descoperit. Nu-mi doresc să conving pe nimeni de nimic, însă știu, fără umbră de îndoială, că răspunsurile autentice, asumate, nu se pot naște în afara interacțiunii. Îmi doresc să mediez astfel de interacțiuni cu universul muzicii tradiționale, desigur, așa cum îl înțeleg și îl traduc eu. Vreau să deschid porți spre o lume care merită mult mai mult cunoscută, înțeleasă, iubită. Și știu că muzica are această putere.
O grădină secretă
Povești cu d’Or este un loc, un loc din mine. Într-un moment de nesăbuință sau, dimpotrivă, de deplină asumare, m-am hotărât să îl arăt lumii, să îl împart. Din când în când, revine obsesiv ideea că stă în puterea noastră să transformăm lumea. Începem cu propria grădină în care, încet, încet, îi invităm și pe ceilalți. O grădină secretă pe care ne-am hotărât să o împărțim, iar odată deschise porțile, suntem o gazdă bună, generoasă, și acceptăm că fiecare va privi grădina în felul lui, îi va lua câte ceva, îi va dărui câte ceva, sau, pur și simplu, va trece nonșalant prin ea, mergând mai departe. Important nu este cine ce ia, ce dă, ce aduce înapoi. Important este că am deschis larg porțile grădinii, că ea există în lume și lumea în ea.
E un spațiu care dăruiește și primește, un loc de creștere, un loc în care idei bune și oameni-lumină se pot strânge laolaltă pentru a celebra frumusețea, iubirea, dorul, rătăcirile, înfrângerile, renașterile, viața. Uneori într-un spectacol sau într-o poveste scrisă, alteori într-un proiect care poate schimba ceva în oameni, în lumea din jur.
Cum păstrezi echilibrul între tradiții & prezent
Încerc să mă întorc, pe cât posibil, spre esență, spre rostul care se află în spatele a ceea ce omul tradițional a creat, modul profund în care era conectat cu natura, cu timpul, cu întregul univers, cu Dumnezeu. Înțeleg tradiția ca pe ceva viu, care se transformă odată cu oamenii și cu vremurile, dar care păstrează acel rost inițial care o justifică și care creează și recreează lumea. Înțelesul termenului este acela de a da mai departe, iar acest lucru s-a petrecut, de-a lungul timpului, nu după o formulă matematică exactă, ci pe filonul memoriei, al lucrurilor primite de la bunii și străbunii noștri într-o anumită formă și care s-a îmbogățit sau simplificat până la esențializare de la o generație la alta. Același lucru s-a întâmplat și cu cântecul, omul l-a auzit, l-a memorat și l-a cântat sieși, l-a cântat altora, iar acesta s-a transformat într-un cântec nou care îi exprimă universul interior, modul lui de a privi și recepta lumea.
Încă de la Izvor de cânt, dorința mea a fost aceea de a aduce cântecul tradițional în prezent fără a-i știrbi valoarea, ci construind în jurul strălucirii, frumuseții și simplității lui. Vorbim prea mult despre întoarcerea la rădăcini și tradiții, despre identitate și spiritualitate, dar facem prea puțin pentru a recrea legătura dintre prezent și trecut. Ne folosim de aceste idei după bunul plac, iar consecințele sunt, cel mai ades, dezastruoase. Ba mai mult, nu apărăm, ci chiar legitimăm mutațiile, transformările nefericite, sub pretextul că „așa cere publicul”. Și, de cele mai mute ori, acest argument ne servește de minune. Eu cred însă că e loc și pentru altfel de manifestări, pentru frumusețe și lumină, pentru sensibilitate și vulenarbilitate și pentru toate rosturile unui trecut care pulsează adânc în noi. Trebuie doar să îl lăsăm să vorbească.
Concertul Povești cu d’Or - Dincolo de timp
Visez de mult la acest concert care vine ca o continuare firească a tuturor demersurilor mele din zona păstrării și promovării cântecului tradițional românesc. După Izvor de cânt, spectacol găzduit în 2016 de CREART – care a propus o însoțire surprinzătoare a cântecului folcloric cu pianul și liedul românesc, și la care i-am avut alături de mine pe prof. Aurel Mustățea, tenorul Daniel Magdal și pianista Diana Spînu Dănilă – conceptul spectacolului din 2 aprilie 2025 s-a construit cumva firesc, în jurul întrebărilor: dincolo de timp și peste timp, cine sau ce poate vorbi despre noi, despre bunii și străbunii noștri, despre cine am fost și cine suntem, despre rădăcinile noastre fără de care nu ne putem avânta spre cer? Cum trecem prin timp și cum ne adaptăm prefacerilor lui? Cât suntem dispuși să îi dăruim și ce mai rămâne din noi? Cine suntem, de fapt, noi? Mi-am pus aceste întrebări de nenumărate ori, raportându-mă, desigur, la universul culturii muzicale tradiționale, gândindu-mă că vibrăm la acele înlănțuiri de sunete care s-au născut aici, care nu mai sună, asemeni limbii noastre, nicăieri altundeva în lume ca aici, în acest spațiu, și pe care nimeni nu le va putea rosti, murmura sau cânta la fel ca noi. Asemeni limbii materne, muzica tradițională poartă în ea amprenta unică a unei anume geografii spirituale. Ne poartă devenirea, imaginată în volute ample ce desenează timpul la nesfârșit.
Între trecut și viitor, există mereu acest astăzi care ne aparține cu adevărat, singurul de care suntem responsabili. Poți cunoaște abia după ce afli, după ce întâlnești, după ce interacționezi. Și poți iubi, îngriji și păstra doar după ce cunoști cu adevărat. Doar acolo, în mijlocul interacțiunii, se nasc adevăratele răspunsuri. Doar acolo poți afla dacă un lucru ajunge la tine și în ce măsură îți atinge sufletul.
Spectacolul Povești cu d’Or – Dincolo de timp este despre toate aceste lucruri și despre întâlnirea cu noi înșine. Alături de mine, într-un dialog dincolo de timp, se vor afla doi muzicieni din comunitatea istorică românească din Voivodina, Serbia, extrem de talentați, a căror bucurie de a cânta muzică tradițională românească este mereu un prilej de sărbătoare: Roman Bugar (vioară) și Tudor Ursu (pian).
De ce e important să păstrăm legătura cu tradițiile
Pentru a nu uita cine suntem, pentru a nu ne uita rădăcinile, pentru a nu ne pierde în lume.
Cum se pot aduce tradițiile în prezent?
Cu respect, cu recunoștință, cu grijă pentru ceea ce ele reprezintă, pentru rostul lor. Poate nu mai putem crea contexte similare celor de acum o sută de ani, ar fi și aproape imposibil, și contraproductiv – tinerii au nevoie de actualitate, de contexte fresh, ușor de tradus și de înțeles. De aceea, eu mă întorc mereu la emoție, la capacitatea cântecului de a transmite stări. Emoțiile noastre, trăirile și sentimentele noastre sunt singura constantă în fața prefacerilor timpului. Tot ce contează dincolo de el.
