Primii pași în creație i-a făcut în scoală, prin limbajul desenului. A fost selectată pentru concursuri de desen mai mulți ani la rând, le câștiga și premiile constau în vacanțe în tabăra de la Năvodari. A mers la Liceul „Marin Sorescu“ din Craiova, unde a făcut doi ani ceramică și a terminat la secția pictură. A făcut actorie la Școala Populară de Artă și apoi a venit la UNATC București, unde a terminat la specializarea scenografie, la clasa profesoarei Adriana Raicu.
Maria Nicola este ilustratoare, scenografă și actriță la Teatrul „Tony Bulandra” din Târgoviște. Spune că fidelitatea față de artă nu se negociază, chiar și atunci când resursele lipsesc, iar sistemul cere compromisuri.
”E de datoria noastră să chestionăm, să ne implicăm în situațiile care depășesc interesul sau preocupările personale, atunci când e cazul. Și avem sarcina de a semnaliza nereguli ale sistemului, abuzuri sau proasta funcționare. Cred că rezistența în sistem se face nu prin supunere ci prin verticalitate”, spune Maria.
Vorbim în continuare cu Maria despre traseul ei artistic de până acum, despre desen, scenografia de teatru și un pic despre actorie.
Etapele formatoare care te-au condus către artista de azi
M-am nascut la Craiova, oraș pe care îl iubesc.
Dincolo activitățile școlare și joacă, desenul a fost practica mea favorită de la început.
În clasele primare eram foarte des aduși în curtea școlii, elevi ai mai multor clase și primeam fiecare un careu în formă de pătrat, marcat cu cretă pe asfalt, și în acel perimetru ne exprimam conform temei primite. Astfel de acțiuni erau foarte dese și cred că erau inițiate de domnul director al școlii, Pokker Francisc, profesor de desen, care se plimba cu interes printre noi și chiar comenta cu fiecare desenul cu cretă colorată pe asfalt. Am fost selectată an de an și am participat la concursuri de desen, pe care le câștigam primind astfel recompensă vacanțe în tabăra de la Năvodari. Apoi, tot domnul director i-a sugerat mamei că ar fi bine să merg la Liceul de Artă, astăzi liceul “Marin Sorescu“, unde am făcut doi ani ceramică și am terminat la secția pictură, avându-l profesor de desen pe domnul Mihail Trifan.
Dintotdeauna am vrut să fiu actriță, mi se părea că așa mă exprim cel mai bine și că e profesia care se potrivește cel mai bine personalității mele. Eram curioasă să experimentez, să cunosc desfășurări posibile de stări, mă interesa viața, sursa cea mai importantă atunci era literatura, se deschideau pentru mine lumi prin Garcia Marquez, Hesse, Camil Petrescu, Shakespeare și la vârsta aceea aveam cumva satisfacția că înțeleg. De aceea teatrul mi se părea fascinant și complex- puteai reproduce fidel viața. Am făcut actorie la Școala Populară de Artă, cu profesorul actor Constantin Cicort, unde timp de doi ani am învățat să rostesc clar, să frazez, dar și ce înseamnă relaționarea scenică. Desenul și pictura au căzut în plan secundar.
Credit foto: Mihaela Ene
Prima întâlnire cu arta
Prima întîlnire cu arta au fost desenele domnului profesor Mihail Trifan. Avea un fel unic de a explica, puțin peste nivelul nostru, așa că prefera să ne exemplifice practic. Îi țin foarte bine minte desenele cu tuș sau cărbune, felul unic de a desena omul, ca pe un schelet metalic, numai linii care indicau volumetria. Și expozițiile profesorilor mei sau a altor artiști craioveni au contat mult, amintesc Silviu Bîrsan, Lucian Irimescu, Alfred Rece, colegul Cătălin Petrișor.
Tot în liceu am făcut cunoștință cu parte din repertoriul Teatrului Național, am văzut spectacole minunate și mă bucur că s-au setat repere serioase încă de la început. Am văzut „Piticul din grădina de vară“, „Danaidele“, „Hamlet“, m-am îndrăgostit de Coca Bloos, apoi și acum îmi sună în cap o replică a Oanei Pellea în „Hamlet“, felul răspicat și apăsat al unei singure replici, dîndu-i astfel importanță maximă, Mihai Contantin în rolul Claudius mi-a plăcut mult.
Dar am început să chestionez și să observ o altă dimensiune posibilă odată cu spectacolul „Phaedra“ a domnului Silviu Purcărete. Atunci abia am observat ceea ce numim spațiul scenic, recuzita care luată separat poate fi considerată obiect de artă, dar multiplicată în context scenic, poate fi decorul. A fost pentru mine important să văd „Phaedra“ și a contat mai tîrziu.
Declicul care te-a determinat să te hotărăști ca în viață să faci artă
Am știut cumva dintotdeauna, mai puțin conștient la început, că asta voi face. Din felul în care mă jucam, m-am bazat mult pe inventivitate. Mi se părea că nu are limite. Cel mai adesea inventam povești care să șocheze, îmi plăcea să mă joc la limita credibilității și să cîștig, povestile mele erau crezute, repovestite, aduceam incredibilul și asta mă făcea fericită. Actoria era deci terenul preferat, permitea multe și mă provoca, nu mă plictiseam. Am avut mare noroc cu profesorii mei, începînd cu domnul director din gimnaziu, căci dânsul i-a făcut conștienți pe părinții mei că aș putea avea talent și că sunt creativă, dar am avut noroc și cu doamna învățătoare, care ne-a deprins cu disciplina școlară cu blândețe, a fost important să învățăm să gestionam eficient lucruri în clasă ca o echipă, să avem rost, să ne ajutăm, foarte mulți dintre profesorii mei au fost trepte pe care am urcat, în liceu, în facultate, doamna Rodica Mandache, Eusebiu Ștefănescu, Adriana Raicu. Mi-a plăcut mult la școală, cu siguranță datorită dânșilor. Profesorul de matematică din generală, domnul Voinea, spre exemplu, sîmbăta lucra cu olimpicii, rezolvau probleme complicate, dar mă invita și pe mine, eu stăteam inactivă două ore, nici nu prea înțelegeam tot, iar la sfârșit mă scotea la tablă, unde eu susțineam un mic delir comic, bazat deseori pe geometria în spațiu, îi distram și astfel cele două ore grele din weekend se sfârșeau cu o pastilă de amuzament și voie bună. Aveam sens cu toții.
Și părinții mei au înțeles natura mea ludică și m-au susținut la fiecare pas, cu fiecare alegere, fără rezerve, total.
Primele lucrări
Primele lucrări au fost picturile din liceu și obiectele decorative din lut. Îmi plăcea mult culoarea și acordurile bune mă încântau. Tatăl meu observase că roșu e nelipsit din paletă și predominant în lucrările mele. Naturile statice erau exercițiu permanent, studiu pentru volum și texturi, dar mie îmi plăcea foarte mult zona abstractă. Desenam în creion și cărbune inspirată de Picasso, Brâncuși, Henry Mavrodin. Mi s-a părut că realismul e banal, desigur și pentru că firea mea zvăpăiată nu se încadra pentru studiu serios de câteva ore sau chiar zile. Pe când să creezi ceva inedit, să te desprinzi din cadrul cunoscut sau să faci compoziții neașteptate mi se părea mult mai valoros. Să studiezi și ceramică și pictură și actorie și canto pentru mine era foarte interesant, se potrivea firii mele dinamice. Asta îmi place și acum la viața mea, faptul că nici o zi nu seamănă cu alta.
Acum am redus totul, desenez cu tuș negru, cu markere, folosesc culoarea ocazional, izolată. Fac ilustrații grafice sau videodesene.
Cum te definești acum ca artist
Mi se pare interesant cum întreg parcursul se concretizează în stil.
Am redus la maxim mijloacele tehnice, folosesc un singur element de limbaj plastic- linia, care mi se pare suficient pentru a exprima absolut orice. E drept că nu exclude orele de muncă. Sunt ușor perfecționistă și desenez până sunt mulțumită de rezultat. Pentru mine e important ca ideea să fie valorizată prin proporții optime și compoziții echilibrate. Îmi place faptul că desenele mele pot fi făcute aparent de oricine. Desenul este un mijloc de exprimare simplu, la îndemîna oricui. S-a întîmplat ca o prietenă medic, din afara sferei artistice deci, să reproducă un desen și să îmi placă la fel de mult. Prietenul meu sculptează în lemn și metal desenele mele. Tot așa, fără să fie artist, doar s-a lăsat inspirat.
În teatru, ca și în artele plastice, mijloacele de exprimare sunt complexe. Eu am ales să simplific. Ceea ce poate fi uneori mult mai complicat, căci esențializarea mai multor date deodată te forțează să găsești soluții bune. Dar ce am observat eu că este important pentru spectator este bucuria personală că înțelege, că vede sensul, mai mult, că simte o emoție.
Mentori în formare, în consolidarea stilului tău artistic
Primul profesor din liceu, Mihail Trifan este un artist care reciclează, compune din obiecte pe care le alătură într-un discurs personal, instalații cu intervenții picturale. Dansul mi-a arătat că se poate experimenta în artă. Este cunoscut și pentru performance urile live care însoțesc expozițiile la vernisaj, unde poartă costume inedite, create special, de fiecare dată în raport cu ideile expuse.
N-am știut că voi face apel la opera dansului mulți ani după. Căci am hotărât să dau examen la UNATC la scenografie la finalul unei stagiuni pline. Constatasem că în ultimii ani îmi plăcea să stau la ateliere din ce în ce mai mult. Dădeam ajutor scenografilor pe elementele mici, ușor realizabile. Spectacolele domnului Măniuțiu erau cele mai creative- am făcut păpuși, muște, fluturi, iar uneori propuneam și realizam propria recuzită. Așa a început să apară întrebarea Cum aș face eu? Și am dezvoltat propriile idei de costume, spațiu, atmosferă... Îmi plăcea exercițiul, iar faptul că puteai ajunge absolut oriunde, era incitant. Mă bucurau ideile bune și atunci când am fost în stare să conturez în minte cu coerență tot ce ține de un spectacol de teatru, m-am gândit să dau la facultate, unde aveam șansa să învăț ceea ce nu știam, tehnoscenică, de exemplu, dar și altele. M-am apucat să lucrez pentru mapă, dar întîi am constatat că nu mai știu să desenez. Nu mai desenasem de peste 10 ani. Am facut studiu pe obiecte și mi-am revenit. Să reconectezi creierul cu ochiul, cu mâna, cu noțiunile de estetică ia ceva timp.
Abia acum mi-am amintit de Mihail Trifan, dar am făcut apel la tot ce știam, văzusem prin muzee, citisem sau trăisem. A contat mult că am lucrat în teatru ca actriță, știam deja care sunt nevoile unui personaj și asta m-a ajutat în realizarea costumelor, m-a ajutat mult faptul că lucrasem deja de ani de zile în teatru, observasem scenografi la lucru, știam etapele de lucru, necesități și cum funcționează echipamentul unei scene.
Credit foto: Anastasia Atanasoska
Cum îți dezvolți creativitatea
Desenez zilnic. Orice, ceva, fără să-mi impun, gasesc mereu ceva ce nu știu să fac și exersez sau pur și simplu am o idee și o verific. Desenul a devenit între timp rutină și chiar a înlocuit alte obiceiuri profesionale- exercițiile fizice sau dicția, a căror frecvență s-a modificat semnificativ. Nu sunt mîndră de asta, dar am făcut mai multă scenografie și am jucat mai puțin. Nu am căutat asta, pur și simplu am luat ce mi s-a dat de făcut. Sunt atentă la alți artiști, mă interesează mulți regizori și iubesc mulți actori și actrițe și merg să-i văd.
Mediul online mă ține și el conectată la artiști vizuali români și străini, îmi schimb topul preferințelor destul de des căci sunt mulți interesanți, merg în călătorii, viața din alte părți ale lumii e de observat și mă inspiră, îmi plac muzeele, locuiesc în București- asta e important pentru că sunt multe teatre și multe evenimente culturale și nu mă plictisesc.
Ce te inspiră când creezi
Mintea e un mediu inepuizabil. Poți să croșetezi fără limite, căci e acolo informație stocată. dar și vid care presupune noutatea, iar filtrele pe care fiecare artist și le-a creat și impus sunt parametrii care creează siguranța bunului simț artistic. Pe astea mă bazez în primul rând.
Dar cum mă supun unui text și viziunii regizorale în creearea unei scenografii, mă inspiră contextului artistic, discuțiile din board ul artistic sau chiar numai o idee. În grafica mea, discursul este unul personal, intim, ideile sunt mai mult de natură filosofală, psihologică. E un refugiu care îmi creează satisfacție prin libertatea de manifestare lipsită de constrângeri. Aici nu sunt reguli, nu există termen de livrare, nu există temă alta decât aceea la care meditez eu, iar realizarea ține de mine și numai eu pot să duc o idee la standardul dorit.
Credit foto: Anastasia Atanasoska
Parcursul tău către universul creativ al scenografiei
Încă din timpul facultății am făcut spectacole, am lucrat în teatre, la început cream numai costume, mă intimida construcția de decoruri, apoi, odată cu primul decor ce presupunea pereți, materiale, am văzut că pot învăța și chestiuni tehnice și că e provocator. A început să îmi placă. Îmi place când la un proiect realizez și costumele și decorul, chiar și afișul. Mă bucur cînd în spectacolele la care lucrez sunt necesare desene, ilustrații. Asta înseamnă că eu am controlul asupra esteticii și că de mine ține să fiu mulțumită la final.
Regizori cu care ai lucrat ca scenografă
Am început colaborarea cu Andrei Huțuleac la Teatrul Maria Filotti din Brăila, unde am făcut primul nostru spectacol împreună - “ Naufragiat! Fantasticele aventuri ale lui Loius de Rougemont povestite de el însuși“- , un spectacol foarte drag mie pentru că are aerul de joacă facilă, dar un mesaj complex și unde am folosit mijloace diverse, simple și de efect, care uneori stârnesc amuzament, alteori emoție. Au urmat apoi “ Menajeria de sticlă“, tot la Teatrul Maria Filotti, “ Balena“ la Teatrul Metropolis, “ O noapte furtunoasă“ la Teatrul de Comedie, “Prima facie“ de Suzie Miller, la Centrul Lumina din București ,cu Corina Moise , o actriță pe care o admir și care are calități profesionale și umane sublime. “ Ferma animalelor“ de la Teatrul Mic a fost o propunere foarte interesantă, a trebuit să facem ca totul să pară o joacă, un lucru comun și cotidian, pentru a potența seriozitatea și pericolul care poate veni din frică și din putere folosită abuziv. Este un model des întâlnit în viața reală, din păcate încă suntem ampretați de perioada comunistă și reacțiile noatre sunt unele de supraviețuire, nu de opunere la diverse forme de abuz.
Simt că în colaborarea cu Andrei creativitatea mea se poate manifesta și este valorizată. Sunt fericită cu fiecare proiect. Este mare lucru să te simți liberă în creație și mai ales să găsești frecvența comună, care se traduce pentru mine printr un mediu creativ safe. Regizorul este foarte important. Și cu cât este mai bun cu atât mai bună este lucrarea.
Am colaborat cu Eugen Gyemant și am făcut spectacole minunate: “ Leonce și Lena“ de Georg Buchner, la Unteatru, “50 de secunde“ de Daniel Oltean, la Teatrul Național București, “ Nu regret nimic” de Szekely Csaba , la Teatrul Act, “ Neighborhood 3” de Jennifer Haley, la Point, “Omul Pernă” de Martin Mc.Donagh, la Teatrul Act, apoi cu Lorena Zăbrăuțanu am făcut “Durata medie de viață a mașinilor de spălat” de Elise Wilk, “Fata din casa vagon” de Ana Maria Sandu, “Război” de Lars Noren.
Vreau să menționez și proiectul “România 2030“ , unde am zece video desene, care au la bază zece povestiri despre România, așa cum și-o imaginează zece autori contemporani că va fi în 2030. Provocarea pe care mi-am impus-o a fost să desenez cu linie continuă și fără oprire sau reluare întreg conținutul. Proiectul a fost coordonat de Robert Bălan.
Ultimul spectacol lucrat ca scenograf este tot la teatrul din Brăila, “Cu forță din Kifisia“ în regia Laurei Moldovan.
Iar ultimul spectacol în care am jucat este la Teatrul “Tony Bulandra“, “Sfârșit de partidă“ de Samuel Beckett, în regia domnului Mihai Măniuțiu, unde joc rolul Nell.
Credit foto: Adi Bulboacă
Etapele de creație a scenografiei unui spectacol de teatru
Primul pas îl face regizorul care propune textul. Apoi urmează discuțiile care cuprind absolut toate aspectele viitorului spectacol- raportarea la epocă, la mesajul transmis, crearea spațiului optim pentru ca totul să fie perfect funcțional, atmosfera, estetica dorită, distribuție, personaje, costume, lumini. Discuțiile se termină atunci când totul este stabilit de comun acord. Apoi scenograful face schițe artistice și tehnice. Și poate începe producția, care înseamnă stabilirea materialelor, cote, timp de execuție cu atelierele implicate, achiziții, probe, montare la scenă, plus repetițiile care se desfășoară paralel cu producția și care trebuiesc urmărite pentru a te verifica din timp. Apoi premiera. Acestea sunt etapele, însă fiecare scenograf are metoda proprie de lucru, eu sunt foarte atentă să nu mă îndepărtez deloc de schițe în tot procesul.
Ce urmărești când creezi o scenografie pentru un nou spectacol
Regizorul, după ce mi-a înmânat textul și eu l-am citit, mă întreabă dacă mi-a plăcut. Iar eu îi argumentez impresia mea. Este deci foarte important ce reiese din prima lectură. Dar la fel de importantă este viziunea regizorului și ce propune cu montarea textului respectiv. Eu urmăresc în mod special funcționalitatea decorului, pentru că unele texte pun probleme de spațiu și aici trebuie să fie atent scenograful, care nu poate livra orice idee fără să gândească traseele scenice sau logica parcursului. Apoi, într-un plan un pic mai intim sau al detaliului, îmi place să mă gândesc și să propun elementele scenice, mai ales elementele cele mai mici de recuzită, care în scenă au semnificație, capătă sens, care traduse sunt tot niște jucării ale minții creative și asta îmi dă satisfacție.
Credit foto: Anastasia Atanasoska
Rolul artei contemporane în prezent
Cred că fidelitatea față de arta noastră indiferent de vremuri este cea care ne definește ca artiști profesioniști. Uneori nu e suficient să creem, trebuie să găsim resursele necesare. Asta depășește sfera noastră, dar naște și abilități. Crează noi aptitudini. În plus, consider greșit să acționăm numai în mod oportunist și mai ales cred că e de datoria noastră să chestionăm, să ne implicăm în situațiile care depășesc interesul sau preocupările personale, atunci când e cazul. Și avem sarcina de a semnaliza nereguli ale sistemului, abuzuri sau proasta funcționare. Cred că rezistența în sistem se face nu prin supunere ci prin verticalitate.
Dar, cred că cel mai important rol din industrie îl au astăzi managerii de teatru, de instituții culturale. Artiști buni sunt foarte mulți, scenografi, regizori, există diversitate în exprimare, actori fantastici. Cei care pot coaliza valorile și da direcție bună sunt directorii. Teatre sunt puține în țară, de aceea este important ca în aceste puncte fixe și stabile să circule artiști contemporani, dramaturgi, regizori tineri, sound designeri, echipe de lucru, iar directorii să facilizeze aceste platforme de desfășurare artistică. Finanțarea adecvată este foarte importantă, știm deja cum să funcționăm pe mod economic, dar este un mod de a supraviețui, nu de a te dezvolta.
Artist independent vs artist angajat
Eu am privilegiul să lucrez și în zona mai stabilă a sistemului, adică la stat, sunt angajată de peste douăzeci de ani la Teatrul “Tony Bulandra“ din Târgoviște, dar și să lucrez în sistemul independent.
Am rămas într-o instituție de stat pentru că am considerat că este locul unor întâlniri importante, cu regizori care provoacă și contribuie la creșterea profesională.
Lucrez în sistemul independent tocmai din cauza acestor minunați regizori care îmi oferă platformă de manifestare și prilej de interogare.
Diferențele între cele două sisteme sunt mari și pe mai multe niveluri. Provocările sunt diferite.
Dificultatea vine uneori din lipsa fondurilor, alteori din lipsa de sens sau de interes. E foarte complicat căci e vorba de muncă de echipă, iar o trupă se coagulează în jurul unei viziuni dătătoare de sens sau a unui regizor. Care știe ce vrea și ce face.
Pentru mine calitatea actului artistic este ceea ce contează, ce mă satisface cel mai mult, inteligența și creativitatea laolaltă. Iar asta s-a putut întîmpla numai dacă am lucrat cu regizori care au impus asta. Din asta vine frumusețea muncii noastre. Și optimismul.
