Acolo unde a gândit rădăcinile filmului „Trei kilometri până la capătul lumii”, în Delta Dunării, va fi proiectat anul acesta scurtmetrajul „E mai bine așa”. Acesta a fost o etapă de lucru în realizarea lungmetrajului, gândită de regizorul Emanuel Pârvu pentru a găsi abordarea vizuală potrivită a producției cu care a intrat în competiția oficială a Festivalului de la Cannes în 2024.
Faptul că prezintă acest scurtmetraj la ANONIMUL înseamnă foarte mult pentru regizor, mai ales că acest festival este parte din viața sa de mai bine de două decenii.
„Festivalul ANONIMUL are o particularitate pe care nu prea o au multe festivaluri. Aceea de a te întâlni cu cineaști uriași fără filtre. Faptul că te poți întâlni întâmplător prin sat sau prin camping cu Park- Chan-wook sau cu Nuri Bilge Ceylan, în papuci, și să-i întrebi chestii pe care ți-ai dorit tot timpul să-i întreb i– asta nu prea găsești”, spune Emanuel.
Emanuel Pârvu vorbește în continuare despre scurtmetrajul „E mai bine așa”, selecționat anul acesta la Festivalul ANONIMUL, cât și despre cum a crescut festivalul în cei 22 de ani de existență. Ediția din acest an are loc între 11 și 17 august la Sfântu Gheorghe.
Cum a fost 2025 până acum
Dacă ne referim la 2025, a fost un an normal, cu gânduri, cu răsuciri de gânduri, cu amestec de răsuciri de gânduri și cu ceva liniște. Dacă ne referim la 2024, acolo a fost puțin mai complicat – fiind cel mai împlinit an din existența mea profesională. Marcant a fost momentul selecției de la Cannes, lucru pe care l-am visat toată viața (sau mai corect spus, de la 25 de ani). În 2025 a fost marcant când a intrat fata mea la liceul la care și-a dorit – deci o altă bornă.
De unde îți hrănești inspirația și drive-ul de a continua să faci film în România
Nu știu exact cum devine asta cu „inspirația” – nu cred că ni se datorează nouă, oamenilor. Cred că este contactul indirect al divinității cu noi (cel direct fiind revelația) – și zic asta după miile de nopți în care am stat în fața calculatorului și n-am scos nicio replică din mine. Ceea ce încerc, în schimb, este să am o disciplină. Scriu indiferent dacă am chef sau nu, mă pun la calculator indiferent dacă am chef sau nu – e ca la antrenament, ca la un sport de performanță, nu prea ai chef de fiecare dată să te antrenezi sau nu mori de plăcere. Dar trebuie s-o faci. Continui să fac film aici pentru că, deocamdată, nu cred că poți să joci decât în limba în care visezi. Și atunci mi-ar fi greu să dirijez într-o limbă ale cărei dedesubturi nu le cunosc suficient.
Credit foto: Sabina Costinel
Contextul în care ai decis să faci „E mai bine așa”
În general, îmi place să fac din când în când scurtmetraj. Mai ales, dacă bugetul și timpul permit asta, îmi place să scot niște secvențe din lungul pe care îl avem în pregătire și să încerc chestii.
Scrierea scenariului
Noi aveam lungmetrajul scris dinainte (a fost și cazul Meda – scurtmetraj – și Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor – lungmetraj). Noi (Miruna Berescu – co-scenarist și producătorul filmului și cu mine) aveam scris „Trei kilometri până la capătul lumii”, dar eu nu știam încă abordarea vizuală care s-ar potrivi acelei povești. Și am hotărât să facem scurtmetrajul. N-a durat mult deloc, sunt secvențe din lungmetraj puse în altă ordine și modificate puțin ca să încapă povestea sau să se susțină.
Stilistica vizuală a filmului
Lucrând cu Silviu Stavilă la toate filmele de lungmetraj, ne-am gândit să facem ceva care să se depărteze puțin de ceea ce am fi vrut pentru „Trei kilometri până la capătul lumii”, să vedem dacă ar ține povestea spusă în acest fel. Ne-am dat seama că abordarea vizuală a fost potrivită pentru scurtmetraj, dar n-ar fi ținut la lung.
Alegerea distribuției și decizia de a juca tu
Am făcut casting. Faptul că m-am distribuit pe mine a fost o chestiune pe care o gândesc și la lungmetraj, dar nu am curajul să o fac din cauza bugetului – nu avem suficinte zile de filmare care să ne permită doar una, hai două, secvențe pe zi, astfel încât să am timp suficient să pot face trecerea de la actorie la regie – necesită alt timp de atenție atunci când ești actor și cu totul alt tip de atenție când ești regizor. Dacă ne-am putea permite 80 de zile de filmare, atunci cred că aș risca să joc și în lungmetraj. Dar nefiind niciodată cazul, întotdeauna între mine și film, voi alege filmul – să fie el bine.
Lucrul pe set și exigențele regizorale
Nu a fost diferit felul de a lucra cu actorii, lucrez cu aceeași atenție și la lung și la scurt. Când ajungem pe platou, avem deja căutările puse într-o ordine – pe astea le facem la repetiții. Nu-mi aduc aminte de indicații importante – singura chestiune la care mă raportez este dacă mă faci să cred ce văd în monitorul de regie. Să cred. Atât. În rest – tehnic, mișcări, mici chestiuni – astea se îndreaptă, dar actoria, pentru mine, acolo e lucrul greu pe care îl ai de făcut.
Întrebările pe care ți le-ai pus ca regizor, în timp ce lucrai la film
Mă gândeam doar dacă se potrivește felul ăsta de abordare și la lungmetraj. Aveam prea mult în cap „Trei kilometri până la capătul lumii” și nu mă puteam raporta decât la el. Doar la lungmetraj. Și atunci, fiecare cadru din scurt, fiecare replică, devenea practic o analiză pentru lung.
Ce a rămas neexplorat pentru lungmetraj
Așa cum am spus, ordinea a fost invers – noi aveam lungmetrajul scris și eram în pregătire cu el și am dorit să facem o probă. Ca o repetiție generală. Și când observi lucruri concrete, nu doar așa, să te gândești, să vezi concret dacă ține sau nu, atunci iei deciziile mai potrivite pentru lungmetraj. Sau cel puțin așa funcționez în etapa asta.
Ce înseamnă pentru tine selecția filmului la ANONIMUL și cum te raportezi la acest festival
Pentru mine, ANONIMUL este parte din viața mea, au fost 22 de veri pe care mi le-am petrecut în satul ăla – în Sfântu Gheorghe (după cele vreo 15 înainte să se nască festivalul). Deci cred că am un unghi foarte subiectiv. De fiecare dată când sunt acolo, în fața ecranului, când văd miile de oameni care se uită la film sub un cer plin de stele, nu-mi dau seama dacă am cuvinte suficiente să exprim ce simt. Faptul că filmul ăsta scurt va fi proiectat acolo (unde am gândit rădăcinile de la „Trei kilometri până la capătul lumii”) înseamnă cumva să-mi arăt sufletul nefardat.
Impactul Festivalului ANONIMUL în coagularea comunității de cineaști din România, și nu numai
Festivalul ANONIMUL are o particularitate pe care nu prea o au multe festivaluri – iar de la noi din țară, nu cred că o mai are cineva. Aceea de a te întâlni cu cineaști uriași fără filtre. De obicei, când te duci la un festival, nu prea ajungi să stai la dezbateri în tricou cu oamenii invitați. Informalitatea festivalului, libertatea pe care ți-o dă locul în sine – faptul că te poți întâlni întâmplător prin sat sau prin camping cu Park- Chan-wook sau cu Nuri Bilge Ceylan, în papuci și ei și să-i întrebi chestii pe care ți-ai dorit tot timpul să-i întrebi – asta nu prea găsești.
Cum ți se pare că a crescut festivalul în toți acești ani
Păi cred (și aici nu cred că sunt singurul) că în 22 de ani s-au schimbat multe. Foarte multe. Festivalul mi se pare că a crescut odată cu locul. La primele ediții (când încă nu mă apucasem de făcut filme) mergeam la festival și stăteam la localnici, în gazdă. Stăteam la ei în case, cum stai când mergi în gazdă. Acum găsești de la glamping la hoteluri. Iar festivalul aduce în camping niște mii de oameni în fața unui ecran. Cred că ANONIMUL va merge mai departe atâta timp cât oamenii vor simți că filmul este una dintre formele de expresie ale libertății – cred că fără acest sentiment e mai greu.
