M-am tot gândit în ultima vreme la mitologia artistului sărac, atât de sărac încât manifestă, în mod paradoxal, un evident dispreț față de a avea un job. Este o poveste veche de secole, cultivată déjà ca arhetip al artistului aflat veșnic în suferință, aceea că faima artistului apare eventual post-mortem și că artistul nu își găsește locul în nicio fisură cât de cât stabilă a realității. Dacă ar fi să aleg un personaj popular din istoria artei, suficient de prezent în cultura populară, ar fi Vincent van Gogh, care a trăit o viață de duzină într-un apartament minuscul și sărăcăcios, o viață cu instabilitate mintală și material. Artistul a vândut abia în ultimul an de viață, deși și-a dedicat întreaga viață creației, precum și creării unui stereotip, chiar dacă probabil nu știa asta atunci.
Boemizarea mizeriei și clauza profitului
Tot mai des, în special în anul 2025, eu mă izbesc de această ruptură în relația artiștilor cu realitatea: ideea că a lucra în medii și domenii conexe artei, fie că vorbim despre PR, curatori, strategii de vânzare, pricing sau imagine artistică, ar fi un soi de compromis, o meserie de oameni care n-au avut talent sau, mai rău, e un soi de înjosire care distruge puritatea actului creativ. Teoria asta vine de la artiști, culmea, ca o săgeată-bumerang care atinge alți artiști, și nu este o reacție doar față de mine sau față de alți oameni din breaslă, care în paralel sunt artiști, ci față de orice efort concret care transformă arta în ceva care poate să și producă bani pentru propria supraviețuire, chiar și pentru supraviețuirea altor artiști, prin cumpărarea de artă. Nu rareori mi-am cheltuit ultimii bani pe o lucrare de artă affordable pentru că, contrar prejudecăților, există artă în range de buget oarecare.
Romantismul ăsta de tip artistul sărac e cel mai autentic e o moștenire toxică a marginalizării și a lipsei de infrastructură, pe care mulți o poartă ca pe o emblemă identitară, care totuși îi rupe de lume. E o boemizare făcută cu jumătate de gură, pentru că e ușor să ridici mizeria la rang de virtute atunci când încă speri că dealerul de artă îți va vinde, la un moment dat, lucrarea, poate cu 50% comision, asta dacă există vânzare, evident. Între timp, dealerul își folosește gratuit timpul pentru a-ți valorifica ție, artistule, munca produsă în atelier, în timp ce speră și pentru sine la o pâine care să îl lase apoi liniștit în propria creație. A-i minimiza eforturile sau a râde de el că nu stă în atelier să producă artă nu este decât un fel de martiriu cu clauză de profit, unde refuzul de a vedea realitatea nu exclude dorința ca realitatea să-ți plătească chiria.
Parcă a lucra în domenii tangențiale înseamnă a trăda, iar a construi o imagine coerentă a artistului, bazată pe validarea pieței, nu pe părerea artistului despre sine, e o fățărnicie. Iar dacă îndrăznești să fii interdisciplinar, Doamne ferește, să fii și bun la mai multe, intri direct pe lista celor suspectați de superficialitate și eventual rămâi un simplu impostor. Repet des interlocutorilor că a ști să faci mai multe lucruri nu înseamnă, automat, a nu fi îndeajuns de bun pentru a-l face pe unul singur. Apreciez enorm artiștii care știu să se promoveze, care își creează strategii de marketing extrem de valabile, care dau și rezultate și care, până la urmă, nu mai au nevoie de mine decât parțial. Nu doar din talent, ci și din nevoie s-a născut și interdisciplinaritatea. În realitate, tocmai cei care jonglează cu meserii, proiecte și forme diverse de expresie, conexe oricum, sunt cei mai ancorați în prezent și aceia care nu doar caută, ci și găsesc soluții pentru vandabilitatea produselor lor estetice. Dar asta nu dă bine în mitologia romantică a artistului rupt de lume, a cărui singură legătură cu realitatea este un portofel gol, dacă-l are și pe acela.
Uneori, când mă gândesc la lucrările romanticilor germani, printre care și celebra Wanderer Above the Sea Fog a lui Caspar David Friedrich, nu mă gândesc la sublimul naturii și la nimicnicia omului în fața ei, ci doar la faptul că personajul observat medita asupra propriei incapacități de a face față vieții și cheltuielilor pe care le presupune ea, dincolo de alte angoase mai profunde despre care se vorbește în literatură.
Nu știu de ce, dar aud tot mai des și că a câștiga banii ăia necesari supraviețuirii, din ceea ce creez, trebuie să se rezume la a mă închide în atelier să fac colaje, nu să fac atâtea lucruri despre care mai postez pe Facebook pe wall-ul mărturisirii. Nici nu-s multe lucruri, sincer, oricum am senzația că nu reușesc niciodată să fac tot ceea ce îmi propun, cel puțin nu în ritmul de supererou, dar cică activitățile astea mă prostituează intelectual în loc să mă desăvârșească în calitate de artist.
Mă bucur că am avut cândva și norocul de a sta niște ani fix fără grija zilei de mâine, doar în creație, și tot ceilalți creatori au fost motorul care îmi ținea creativitatea în viață. A-i promova, a le vinde lucrările, a-i scoate în față prin puterea cuvintelor, care e și asta o artă, în timp ce îmi vedeam și de așa-zisa treabă a mea, fără dependențe financiare, iar treaba erau colajele și poezia, pe care le consider oricum simple hobby-uri.
Arta ca meserie și nevoia de sustenabilitate
Orice om care creează, dacă vrea să creeze și pentru alții, are nevoie să și trăiască. Să-și poată plăti chiria, mâncarea, sănătatea mintală. Și nu doar prin granturi cu deadline, ci și prin vânzări reale, prin contracte decente, prin prețuri corecte. Poți face de exemplu graphic design în afara atelierului, poți fi curator sau manager cultural fără să îți abandonezi arta, iar toate aceste duble roluri sunt de fapt surori gemene pentru unii dintre noi, nu se exclud nici măcar prin modul în care este trăit timpul de lucru.
Talentul e doar punctul zero. De acolo încep orele, crizele, încununarea cu lauri. Munca ta e valoarea ta, dar e nevoie ca și ceilalți să o vadă. Și pentru asta, e nevoie de validare, de colaborare. Uneori ești chiar tu omul care se poate pune în lumină, iar să disprețuiești munca celor care te ajută să îți duci arta în lume e o formă subtilă de autosabotaj. Dincolo de motivele psihologice sau culturale pentru care a supraviețuit ideea că dacă ești artist nu poți avea succes, ei bine, succesul nu înseamnă numai bunăstare financiară, ci și validarea muncii în timp ce mai ai și alte planuri. Arta este o meserie, însă avem totodată inflație de artă, iar arta este și ceva ce nu trebuie musai să ai, poate poți doar să privești, chiar dacă îți permiți să o și ai. Cred cu tărie că sunt artiști și ăia care fac multe, în același timp, doar că au un altfel de management al timpului și de calitate a vieții.
Prețul corect și autosabotajul
Nu e nimic rău în a vinde servicii și a face și artă în paralel, rău e să nu știi cât costă ce ai făcut sau să crezi că arta ta ar trebui să coste mai mult decât face de fapt. Artiștii care refuză ideea de preț corect, de strategie, de dialog cu publicul, de imagine bine gândită, nu sunt mai liberi. Sunt doar mai izolați, mai frustrați, poate mai obosiți. Și poate încă mai hrănesc fantezia că mizeria îi face mai autentici, fără să observe că mizeria, în realitate, doar îți ia din timp și energie, fără să-ți dea nimic înapoi. Așa că hai să nu mai facem din sărăcie o dovadă de geniu. Vreau să normalizăm sustenabilitatea, meseriile vii, și să scoatem interdisciplinarii de la zidul rușinii. Pentru că, ironic, exact aceștia sunt cei care scot arta din peșteră și o pun pe masă. Și tot ironic e că, de multe ori, tot noi, interdisciplinarii, decidem cine iese din peșteră, când și cum, doar că nu prea vrem să recunoaștem asta. Știm doar că cel care rămâne în peșteră și va continua să arunce piatra spre noi va trăi solitar și sufletește suicidal.
------------
Carla Schoppel este absolventă de filosofie, dar în continuă sondare a artei vizuale. Când nu citește despre Grecia Antică, decupează și lipește pentru a crea colaje analog, prin care își ilustrează propriile poezii. Sau trage cu Nadir, arcul ei tradițional mongolez.
